Poezie: IOAN GHEORGHIȚĂ
Existențială
Eram eu, timpul și spațiul
și gândul parcă plutea printre noi,
ne învârteam ca‑ntr‑o flacără neîncăpătoare
lovind încet murmurele unei ploi,
vedeam cum îmi trece printre degete
frumusețea ta ca o frunză de trandafir,
printre îndoieli și semne de întrebare
printre flori de piatră cu miros de mir,
o poveste de dragoste se înnoda înspre asfințit
unele sentimente străluceau în limpezimi de granit,
altele se ascundeau prin desișuri nemaivăzute
doar tu rămâneai lângă mine neiubindu‑ne până la nesfârșit,
îți atingeam chiar privirile cu palmele făcute căuș
nemaiîntrebându‑te despre cum ne‑am cunoscut,
treceam unul prin altul și fluieram înspre sălcii
ca și cum ne‑am fi pierdut în imensitatea unui sărut,
nu știam că iubirea e un lucru aparte și greu
agățat printre cearcănii stelelor, printre pomeții cei mai stâncoși,
întindeam fruntea ridată cu roua dimineții –
cântece rupte din cer, rupte din pinii melodioși,
parcă totul trecea foarte aproape de infinit
serile mi le făceam fântâni zburătoare,
doar tu rămâneai neiubinndu‑ne la nesfârșit,
doar tu rămâneai ca‑ntr‑o flacără rece, departe de soare…
Era toamnă…
Iubito, te simt devreme și știi
Cât de târziu îți părea la amiaz’?
Era toamnă și mere zglobii,
Zemoase‑ți curgeau pe obraz,
Tu spuneai că sunt raze de soare,
Că sunt lacrimi de fericire
Însă pe‑amândoi știam că ne doare
Și că ne priveam plini de uimire,
Nu credeam că e toamnă într‑adevăr
Fiindcă toamna sta ruptă de sens și uitată
Atât de nostalgică pe creanga de măr,
Pe o frunză de dragoste de vânt legănată,
Îmi aduceai aminte de muguri, de flori…
Oare cât ne‑am privit așa, ne-nțelegând
Cum încercam să ne atingem uneori
Printre cuvinte, prin fiecare rând?…
Toamna se pierdea încet între noi,
Se făcea surâs în colțul buzelor noastre
Ca un fruct dulce, enigmatic altoi,
Ca un fior semănat între astre…
Eu îți luam zâmbetul ca ceva de‑mprumut
Îl țineam în priviri apoi zbura înspre nori,
Timpul a stat în loc sau doar mi s‑a părut?
Nu mai știu, fiindcă eram un șir de culori..
Natașo…
Și acum îmi aduc aminte de tine,
Ochii tăi erau albaștri și foarte rotunzi,
Întreceau orice închipuire a cercului,
Aveai părul în bucle și desigur, blond
Pe umerii dezgoliți se revărsa
Ca o cascadă de raze de soare,
Buzele roșii ca vinul fierbeau, fremătau, se legănau ‑
Două frunze neliniștite pe o ramură de gutui,
Natașo, inima mea aproape
Că‑mi spărgea ochelarii 3 D
Cu bătăile ei neastâmpărate,
Vitrinele din jur tremurau pe furiș
Când te priveam,
Ce să mai spun de luna
Care se plimba între noi
Ca o minge plină de sentimente ciudate,
Ca un licurici ce se preamărea când și când,
Te‑am iubit, Natașo, până atunci
Când dezinvoltă călcai valurile Dunării,
Valuri strălucitoare ca argintul viu
Și tot mai zglobiu,
Când înghițeai ritmurile
Unui vals neștiut, neprobat
Că‑ți provocau dureri abdominale,
Până când ai intrat inconștientă
Cu tălpile‑n timp tot mai mult
Până la brâu, până la ochii tăi albaștri,
Și foarte triști și adânci
Și de nerecunoscut de rotunzi,
Natașo, timpul ne‑a transformat Într‑o amintire
Și suntem numai ai lui,
Amândoi…
Erai…
Erai, așa, cum nu voiam să fii,
Bucată de nor, de furtună…
Un strop de ploaie rătăcit printre mii,
O rază de tristețe puțin nebună,
Te atingeam cu un zâmbet aproape neștiut, nevăzut,
Câte zile uitam de tine?
Ne învârteam printre anafoare de lut
Sau zburam prefăcuți în albine,
Uneori mă‑ntrebai doar privind într‑o parte
Despre sentimentele care ne dădeau târcoale,
Știam că iarba e cea care‑mparte
Dragostea alergând în picioarele goale…
Erai așa, cum, poate îmi imaginam,
Bucată de nor, de furtună…
Un strop de ploaie râzând la geam,
O rază de tristețe nebună.
Interogație
Mi‑au înghețat gândurile,
malurile sufletului
sunt din ce în ce mai abrupte,
oare când îmi voi aduna
amintirile
într‑un lac spiralat
din care să mijească
zorile?
Privesc…
Privesc cum clipele trec
ca frunzele albe de soc,
mai beau un pahar cu vin sec
de fericire că‑s plin de noroc,
așa l‑am cunoscut pe Socrate,
am stat la taclale cu el,
cu ideile lui mi‑am ros haina la coate
și‑am plâns de mână cu Aristotel,
m‑am contrazis uneori cu Descartes,
ce cuvinte urâte‑i spuneam!
ba c‑am expus pânze la Belle-Arte,
ba că suntem dintr‑un neam,
mă mânca limba de gesticulam
așa de tare că mă vedea și luna
eu îi spuneam de‑nvățătorul Varlaam
că l‑am ținut de tată‑ntotdeauna,
tare m‑a durut când apăsat
a șoptit că filosoful din el a murit,
dar c‑a rămas un simplu împărat
al tuturor conceptelor devenite mit…
am știut mereu că prin clipe trec
ca frunzele albe de soc,
mai beau un pahar cu vin sec
de fericire că‑s plin de noroc…