#80-81 aprilie 2024,  METATEXT,  Poezie,  Tulcea literar-culturală

Poezie: IOAN GHEORGHIȚĂ

Existențială

Eram eu, timpul și spațiul

și gândul parcă plutea printre noi,

ne învârteam ca‑ntr‑o flacără neîncăpătoare

lovind încet murmurele unei ploi,

 

vedeam cum îmi trece printre degete

frumusețea ta ca o frunză de trandafir,

printre îndoieli și semne de întrebare

printre flori de piatră cu miros de mir,

 

o poveste de dragoste se înnoda înspre asfințit

unele sentimente străluceau în limpezimi de granit,

altele se ascundeau prin desișuri nemaivăzute

doar tu rămâneai lângă mine neiubindu‑ne până la nesfârșit,

 

îți atingeam chiar privirile cu palmele făcute căuș

nemaiîntrebându‑te despre cum ne‑am cunoscut,

treceam unul prin altul și fluieram înspre sălcii

ca și cum ne‑am fi pierdut în imensitatea unui sărut,

 

nu știam că iubirea e un lucru aparte și greu

agățat printre cearcănii stelelor, printre pomeții cei mai stâncoși,

întindeam fruntea ridată cu roua dimineții –

cântece rupte din cer, rupte din pinii melodioși,

 

parcă totul trecea foarte aproape de infinit

serile mi le făceam fântâni zburătoare,

doar tu rămâneai neiubinndu‑ne la nesfârșit,

doar tu rămâneai ca‑ntr‑o flacără rece, departe de soare…

 

Era toamnă…

Iubito, te simt devreme și știi

Cât de târziu îți părea la amiaz’?

Era toamnă și mere zglobii,

Zemoase‑ți curgeau pe obraz,

 

Tu spuneai că sunt raze de soare,

Că sunt lacrimi de fericire

Însă pe‑amândoi știam că ne doare

Și că ne priveam plini de uimire,

 

Nu credeam că e toamnă într‑adevăr

Fiindcă toamna sta ruptă de sens și uitată

Atât de nostalgică pe creanga de măr,

Pe o frunză de dragoste de vânt legănată,

 

Îmi aduceai aminte de muguri, de flori…

Oare cât ne‑am privit așa, ne-nțelegând

Cum încercam să ne atingem uneori

Printre cuvinte, prin fiecare rând?…

 

Toamna se pierdea încet între noi,

Se făcea surâs în colțul buzelor noastre

Ca un fruct dulce, enigmatic altoi,

Ca un fior semănat între astre…

 

Eu îți luam zâmbetul ca ceva de‑mprumut

Îl țineam în priviri apoi zbura înspre nori,

Timpul a stat în loc sau doar mi s‑a părut?

Nu mai știu, fiindcă eram un șir de culori..

 

Natașo…

Și acum îmi aduc aminte de tine,

Ochii tăi erau albaștri și foarte rotunzi,

Întreceau orice închipuire a cercului,

Aveai părul în bucle și desigur, blond

Pe umerii dezgoliți se revărsa

Ca o cascadă de raze de soare,

Buzele roșii ca vinul fierbeau, fremătau, se legănau ‑

Două frunze neliniștite pe o ramură de gutui,

Natașo, inima mea aproape

Că‑mi spărgea ochelarii 3 D

Cu bătăile ei neastâmpărate,

Vitrinele din jur tremurau pe furiș

Când te priveam,

Ce să mai spun de luna

Care se plimba între noi

Ca o minge plină de sentimente ciudate,

Ca un licurici ce se preamărea când și când,

Te‑am iubit, Natașo, până atunci

Când dezinvoltă călcai valurile Dunării,

Valuri strălucitoare ca argintul viu

Și tot mai zglobiu,

Când înghițeai ritmurile

Unui vals neștiut, neprobat

Că‑ți provocau dureri abdominale,

Până când ai intrat inconștientă

Cu tălpile‑n timp tot mai mult

Până la brâu, până la ochii tăi albaștri,

Și foarte triști și adânci

Și de nerecunoscut de rotunzi,

Natașo, timpul ne‑a transformat Într‑o amintire

Și suntem numai ai lui,

Amândoi…

 

Erai…

Erai, așa, cum nu voiam să fii,

Bucată de nor, de furtună…

Un strop de ploaie rătăcit printre mii,

O rază de tristețe puțin nebună,

 

Te atingeam cu un zâmbet aproape neștiut, nevăzut,

Câte zile uitam de tine?

Ne învârteam printre anafoare de lut

Sau zburam prefăcuți în albine,

 

Uneori mă‑ntrebai doar privind într‑o parte

Despre sentimentele care ne dădeau târcoale,

Știam că iarba e cea care‑mparte

Dragostea alergând în picioarele goale…

 

Erai așa, cum, poate îmi imaginam,

Bucată de nor, de furtună…

Un strop de ploaie râzând la geam,

O rază de tristețe nebună.

 

Interogație

Mi‑au înghețat gândurile,

malurile sufletului

sunt din ce în ce mai abrupte,

oare când îmi voi aduna

amintirile

într‑un lac spiralat

din care să mijească

zorile?

 

Privesc…

Privesc cum clipele trec

ca frunzele albe de soc,

mai beau un pahar cu vin sec

de fericire că‑s plin de noroc,

 

așa l‑am cunoscut pe Socrate,

am stat la taclale cu el,

cu ideile lui mi‑am ros haina la coate

și‑am plâns de mână cu Aristotel,

 

m‑am contrazis uneori cu Descartes,

ce cuvinte urâte‑i spuneam!

ba c‑am expus pânze la Belle-Arte,

ba că suntem dintr‑un neam,

 

mă mânca limba de gesticulam

așa de tare că mă vedea și luna

eu îi spuneam de‑nvățătorul Varlaam

că l‑am ținut de tată‑ntotdeauna,

 

tare m‑a durut când apăsat

a șoptit că filosoful din el a murit,

dar c‑a rămas un simplu împărat

al tuturor conceptelor devenite mit…

 

am știut mereu că prin clipe trec

ca frunzele albe de soc,

mai beau un pahar cu vin sec

de fericire că‑s plin de noroc…

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *