#80-81 aprilie 2024,  Istorie și eseistică literară,  METATEXT

GABRIEL RUSU – Constanța. Gramatica rememorării. Îndreptar de întâmplări, personaje și întâlniri: Stan Greavu-Dunăre și Vasile Catană

N. B. 2021 – Constat că unii dintre ei sunt personaje în Constanța. Gramatica rememorării, alții nu. Deși am mărturisit cu mâna pe inimă de autor că fac eseu și nu istorie literară, cred că Orchestra Epică (epic ‑ și în sens românesc, și în sens anglo‑americănesc !) a Literaturii Dobrogene trebuie să își cunoască aspiranții (în deplină democrație, prozatori, poeți, dramaturgi, eseiști, cercetători ai istoriei culturale), pe cât posibil, cât mai mulți dintre ei. Așa că adaug Rememorării mele o addenda.

Fragment din cartea cu același titlu, ediția a II‑a, revăzută și adăugită, aflată în pregătire la Editura Ex Ponto.

STAN GREAVU-DUNĂRE. L‑am văzut de două ori. Prima oară mi‑a părut cam saturnian, doar că un ușor rictus al buzelor pe partea stângă a feței dădea impresia că are snagă, că e în stare să se bată pentru ceva important în viață, viața lui. În rest, beau garçon cu trăsături definite bărbătește de lumini și umbre. Tunsoare îngrijit‑îndrăzneață, lavalieră, batistă în buzunarul de la piept al hainei, privire cu un scop, bărbie cu vagă gropiță. Ar fi avut șansa, în epocă, să facă figurație pe scenă, în filme sau în reclame. Am și găsit o reclamă, din 1923, în care apare o figură masculină, desenată, care îi seamănă. Reclama zice, cu litere de dimensiuni și culori diverse: „Nu uitați. Numeroase premii în bani și obiecte distribuie Loteria de Stat“. Cu el, loteria noastră cea de toate zilele nu avea să fie prea darnică. Dar nu puteam să‑i spun… A doua oară mi‑a părut mai optimist. Zâmbetul era deschis, fără rictus, aproape fără apărare. Tunsoarea adolescentin‑roman- tică, privirea visătoarea, lavalieră, batistă în buzunarul de la piept al hainei, brațele încrucișate a așteptare. Firesc, era mai tânăr. Și tot n‑am putut să‑i spun…

Bat și eu câmpii imaginațiunii mele, iubite cititorule. Stan Greavu‑Dunăre s‑a născut în 1905 și a murit în 1929. L‑am văzut în două fotografii prinse într‑o carte. Nu am cunoștință despre datele când a fost surprins de/pregătit pentru aparatul de fotografiat. Îmi pare că ordinea așezării în pagini și cronologia vârstelor nu coincid. Un oarece mister ? Dacă îi dau de capăt, îți scriu, iubite cititorule.

Până una‑alta, mă întorc la carte. Titlul ei este Stan Greavu-Dunăre. O călătorie bibliografică în Dobrogea. Cuvântul „bibliografică“ îmi impune o rigoare cu care îndeobște mă hârjonesc. Acum mă conformez. A apărut la Editura Ex Ponto, în 2019. Autoarele sunt Corina‑Mihaela Apostoleanu, Luminița Stelian, Angela‑Anca Dobre. Însă Copyright‑ul este deținut de Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman“ Constanța. Aici nu‑i nici un mister, cele trei doamne, fiecare posesoare a câte unui doctorat în profesie, lucrează în cadrul Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman“ din Constanța. Și mai ales lucrează pentru această instituție de cultură, implicit pentru cunoașterea și recunoașterea Dobrogei ca spațiu‑timp cultural. Lor le datorez (le datorăm, iubite cititorule!), de altfel, și cartea Reviste dobrogene ale României Mari, despre care am scris puțin mai înainte în cartea mea, poate puțin cam puțin. Din păcate, asta a devenit o cutumă, să scrii parcimonios despre textele în care se scrie despre alte texte. E ca și cum ai face o bibliografie. Hei… Da’ ce e o bibliografie? Nu mă mai duc la DEX, spun ce știu eu. Când vreau să aflu totul (aproape!) despre ceva, o bibliografie este Biblioteca din Alexandria a mea, pe scurt. Acum hai să vedem cum se face o bibliografie. Înainte de toate, să punem ordine în cauze și efecte. Cele trei autoare ale cărții amintite au un co‑autor, amintitul Stan Greavu‑Dunăre. El a scris și a publicat Bibliografia Dobrogei: 425 a.Hr. – 1928 d.Hr. și a scris, nu a terminat și nu a publicat Bibliografia Dunării. Îmi adun curaj și susțin că lucrările astea două sunt, pentru oricare dobrogean alfabetizat cultural, precum Scrisori ale lui Neacșu. În …o călătoria bibliografică…, efortul cărturăresc al lui Stan Greavu‑Dunăre este pus în contextul epocii sale și privit cu dioptriile științifice ale domeniului din secolul 21, nepărtinitoare: „În ceea ce privește manuscrisul lui Stan Greavu‑Dunăre, referitor la «Bibliografia Dobrogei» și «Bibliografia Dunării», autorii volumului au considerat că este necesară o aducere a acestuia în contempo- raneitate“ (Nota autorilor, p. 5). Corina‑Mihaela Apostoleanu scrie capitolul Stan Greavu-Dunăre: biografie și vocație literară (revin și comentez). Luminița Stelian scrie capitolul Forme ale unei bibliografii locale. „Bibliografia Dobrogei“ de Stan Greavu-Dunăre (revin și constat). Angela‑Anca Dobre scrie capitolul Configurări ale unui studiu nepublicat: „Bibliografia Dunării“ de Stan Greavu-Dunăre (revin și constat). Înainte de a reveni, precizez că studiul, cartea este în fapt un studiu academic, mai cuprinde o Bibliografie selectivă și un Index general. Am făcut precizarea pentru a sublinia probitatea profesională a autoarelor. Acum revin.

Deschid cu o mărturisire. Cred că viața își dobândește esență prin ficțiune. Închid mărturisirea. În Stan Greavu-Dunăre: biografie și vocație literară, Corina‑Mihaela Apostoleanu este istoriograf impecabil. Plec de la cercetarea ei și încerc să fiu ficțiograf. Este cam cinci dimineața, anul 1905, luna aprilie, în Seimenii Mari, sat pe malul drept al Dunării, mai încolo de Cernavodă. Se naște un băiețel dobrogean, al treilea copil într‑o familie de ardeleni aflată aici/acolo de ceva vremuri. Ziua ar fi 5 ori 12, depinde de înscrisuri. Datele nu au importanță, importantă este săptămâna dintre ele. Ce s‑a întâmplat în cele 7 zile? Poate că pronia i‑a vorbit lui Stan Greavu. Și i‑a spus… Vei fi lacom la învățătură, #1 în clasă la școala din comună, asta te va face întrucâtva leader, în războiul din 1916 bărbătușii de‑o vârstă cu tine te vor urma ca pe un Gavroche dunărean, vor sparge geamurile comandamentului german, vor da cu praștia în mașinile nemților, vor pune cuie strâmbe în drum ca să găurească anvelopele. Apoi vei migra spre cele accentuat artistice și intelectuale. Vei avea simțul scenei la serbările din comună, vei cânta la vioară moderat, vei scrie versuri cuminți. Vei fi fruntaș la examenul de admitere la Școala Normală din Constanța, ulterior te vei transfera la Școala Normală din Oradea, în căutarea rădăcinilor familiale ardelenești, acolo vei primi o lovitură în suflet/orgoliu văzându‑te eliminat în urma votului majorității colegilor tăi de clasă. Nu vei mărturisi motivul vrajbei (decât vag‑enigmatic: „M’a muncit însă și doruri multe, din care pricină și deseori am dat greș, în viață“). Misterul îl va provoca, peste un secol, pe un eseist constănțean, G. R., să construiască scenarii despre o vină din ce în ce mai întunecată, scenarii pe care nu le va scrie, pentru că își va lua seama că bate câmpii propriei imaginațiuni. După eșecul din Oradea M., te vei înscrie la Școala Normală din Făgăraș și vei continua trasarea de proiecte culturale cu masivă încărcătură de sentiment național. Dar starea materială extrem de precară îți va bate insistent la ușă, ajutorul fraților și prietenilor se va dovedi insuficient, nu vei continua clasa a VI‑a a Școlii Normale, te vei adresa Revizoratului Școlar Bazargic, pentru un post de învățător, și vei obține o suplinire la Școala primară mixtă Caraicâz‑Ezibei, în județul Caliacra. Vei lucra asiduu, ca învățător, gazetar la Sentinela Dobrogei (vei fi directorul publicației câteva luni, susținând problema națională), student la Facultatea de Litere și Filosofie din București, etnograf împătimit de anchete scrupuloase pe teren. Vei cerceta Dobrogea de Sud în lung și‑n lat, din casă în casă, vei poposi în 100 de localități și vei schița 100 de monografii rapide care vor explica, printre altele, legăturile dintre popoarele român și bulgar. Astfel vei alcătui Bibliografia Dobrogei: 425 a. Hr. – 1928 d. Hr. Lucrarea va fi publicată în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiuinii Istorice (1928-1929), și premiată de onorabila Instituție. Pe repede înainte, vei lucra la Muzeul de Etnografie din București și la Cancelaria Academiei Române și vei mai scrie. Fondul Stan Greavu‑Dunăre de la Serviciul Județean al Arhivelor Statului din Constanța și Fondul Stan Greavu‑Dunăre de la Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman“ din Constanța vor păstra: Bibliografia satelor. Carte pentru popor; Metodologia Dobrogei Noi. Încercare de sociologie pedagogică; Presa, factor dirigu- itor-social; Monografia comunei Seimeni; Farmec blestemat – versuri; Încercări pe răbojul unui nebun. Poeme fanteziste; Casa dragostei. Roman modern. Și, desigur, Bibliografia Dunării. Vei fi mereu grăbit, lacom la învățătura culeasă din cercetările etnografice, ultimele vor fi în Basarabia, pe acolo te va prinde o gripă, după care o tuberculoză galopantă te va da cu capul de peretele dintre viață și moarte. Va fi o clipă, anul 1929, luna mai, ziua 10, în Seimenii Mari, comună pe malul drept al Dunării, mai încolo de Cernavodă, când nu te vei mai grăbi și te vei odihni veșnic.

Acesta a fost capitolul unu din …o călătoria bibliografică…, capitol despre un personaj de roman eventual. Cred (și) că ficțiunea își dobândește acreditarea prin încărcătura de viață. Dovadă e capitolul doi, despre un cărturar, tânăr, care chiar a lucrat cărturărește înfrun- tând încercările și erorile tinereții. Lucrarea lui Stan Greavu‑Dunăre a fost girată de Nicolae Iorga și George Vâlsan. În Forme ale unei bibli- ografii locale. „Bibliografia Dobrogei“ de Stan Greavu-Dunăre, Luminița Stelian notează: „Contribuția lui George Vâlsan la realizarea acestui material merge adânc în substratul metodologic al așezării temei, în realizarea structurală a ei, iar faptul că este citită de acesta în ședința publică de la Academia Română din 6 iulie 1928, marchează momentul de început al bibliografiei dobrogene, dar și extinderea orizontului istoriografiei române, îi conferă valoare științifică și îl legiti- mează pe tânărul autor în viața științifică“ (p. 52). Tot Luminița Stelian, bibliograf certificat în secolul 21, ține dreaptă cumpăna științifică: „Limitele temporale autoimpuse, încă din titlu (n.m. G. R. – vezi 425 Hr…), element specific unui material privit din perspectivă istorică sunt eludate încă de la început, din scurta introducere explicativă a autorului. Acesta fixează reperele temporale, altele decât cele din titlu, respectiv secolele XVIII‑XX, dar în realitate se axează mai mult pe lucrări apărute în secolele XIX‑XX. Este probabil ca autorul, neavând o educație superioară sau o experiență a cercetării științifice, nu reali- zează distonanța sau consideră că unele lucrări, incluse ca referințe în «Bibliografia Dobrogei», cuprind în cercetarea lor și perioade anterioare secolului al XVIII‑lea, cazul unor istoriografi greci, latini sau bizantini, ceea ce pare a fi suficient în a justifica timpul istoric al titlului“ (p. 48). Ridicată pe oarecare fragilități în documentare, lucrarea este, totuși, ambițioasă. Citez din capitolul citat: „Întregul material cuprinde aproximativ 1.862 de titluri, grupate după cum urmează: Geologie. Paleontologie; Hidrologie; Meteorologie. Climatologie; Nomenclatură; Cartografie; Floră; Faună; Geografie. Etnografie; Antropologie; Preistorie. Istorie; Arheologie. Inscripții; Numismatică; Religie. Istorie bisericească; Călători și călătorie; Constituțier. Drept. Legislație; Educație. Învățământ; Politică; Polemică; Statistică. Dări de seamă; Chestia agrară și economică; Comerț; Armată; Medicină. Sanitare; Literatură; Folclor; Publicațiuni periodice; Addenda“ (p. 53). Iubite cititorule, cele aproximativ 1.862 de titluri sunt piese de puzzle care îți stau la îndemână ca să construiești un portret al Dobrogei la tinerețe. Dar, atenție, rezultatul nu va fi doar o fotografie corectă, ci și o declarație de dragoste partizană. Luminița Stelian punctează: „Autorul îi conferă documentului elaborat și o valoare doveditoare, ca o demonstrație împotriva celor care contestă legalitatea administrației românești în Dobrogea, iar în ceea ce privește mijloacele, sursele care stau la baza întocmirii acestei cercetări, autorul se bazează în principal pe materialele de la Biblioteca Academiei. Astfel, putem considera că resortul principal al tânărului autor, care se află într‑un timp și spațiu sensibil din multe puncte de vedere, poate fi încadrat în rândul celor care susțin și demonstrează «doctrina românismului», idee enunțată de C. Rădulescu‑Motru, la începutul secolului al XX‑lea și care conferă națiunii române, rolul principalului factor de progres“ (p. 50). Iată că, în vremuri de polemică, o lucrare științifică poate găzdui un manifest.

Imaginea mă duce cu gândul la manuscrisul găsit într‑o sticlă. Pentru oricare cititor dobrogean/român/european, manuscrisul Bibliografia Dunării de Stan Greavu‑Dunăre este de găsit în Colecțiile Speciale ale Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman“ din Constanța, instituție care, iată, nu piere în valurile unei contemporaneități agitate și continuă să păstreze indicii despre istoria unui fluviu dobrogean/ românesc/european. Manuscrisul face obiectul cercetării celui de al treilea capitol din …o călătoria bibliografică…. Angela‑Anca Dobre îl prezintă: „Pornind de la aspectul manuscrisului (…), putem aprecia că acesta este doar o schiță a ceea ce urma să fie, dacă autorul ar fi avut posibilitatea să‑l completeze. Această afirmație are la bază, atât aspectul general al manuscrisului care are pagini libere și poziții rămase necompletate, cât și cuprinsul plasat pe a doua pagină și care sintetiza, în zece capitole, modul în care autorul vedea această bibliografie, cuprins care nu se regăsește decât parțial în manuscris“ (p. 251). Și adaugă: „În sprijinul afirmației că bibliografia Dunării este doar o schiță a unei lucrări de o amploare mai mare stau și volumele care nu apar în studiul manuscris, în colecțiile Bibliotecii Județene „I. Roman“ Constanța aflându‑se o serie de lucrări de referință care au apărut înainte de 1929“ (p. 252). Prompt și documentat, autoarea înlocuiește lacunele din schița de bibliografie a lui Stan Greavu‑Dunăre cu informații prețioase despre subiect. Totodată, ține să pună rânduială în contextul epocii: „În ceea ce privește contextul epocii în care Stan Greavu‑Dunăre a realizat bibliografia Dunării, putem aprecia că este unul propice acestui tip de Avem în vedere aici mai multe trăsături ale istoriografiei românești și universale din primul deceniu al perioadei interbelice, o epocă de pace, dar și de căutări pe tărâmul istoriei, științelor politice și sociologiei, o epocă în care istoriografia românească a fost marcată de mari gânditori, autori ai unor volumeși studii dintre cele mai complexe“ (p. 252). Și: „(…) menționăm pe Nicolae Iorga, cel care l‑a îndemnat pe Stan Greavu‑Dunăre să cerceteze problematica legată de Dunăre și de Dobrogea, autor al unor studii ample dedicate istoriei naționale și universale în care face aprecieri importante privind importanța geopolitică și strategică a fluviului“ (p. 255). Și încă: „(…) putem afirma că Stan Greavu‑Dunăre a început demersul pentru realizarea unei bibliografii a Dunării, într‑un moment în care echilibrul de forțe în plan internațional se afla pe calea reașezării după Primul Război Mondial, și că a ales această temă, fiind pe deplin avizat de importanța Dunării în regiune și în Europa“ (p. 261). Sigur, o schiță de bibliografie nu este o bibliografie încheiată la toți nasturii științifici, iar un manuscris nu este o tipăritură publică, dar ele constituie prime trepte într‑o documentare obligatoriu de urcat pentru oricine este interesat de „Cestiunea Dunărei“. În plus, iubite cititorule, între pagina 264 și pagina 271 ar fi de citit texte despre etimologia cuvântului Dunărea, texte care te pot îmbăta cu o limbă română având aromă, tărie și poveste de vin vechi, vezi Hașdeu&Comp. Este opțional.

După ce Stan Greavu‑Dunăre începuse a se odihni veșnic, în mai 1929, în „Ramuri“ nr. 5, apare un articol: „(…)Noi am scris și primul bilet de recomandație publică, pentru acest băiat, care a murit cu sufletul împovărat de farmece senine. Și se pare că biletul nostru, apărut într‑o publicație literară răspândită, i‑a purtat noroc. Fiincă nu îndrăsnise nimeni să ia în serios frumusețea canonitului său act cultural și tânărul savant, savant lăutar și cercetător trubadur se ospăta cu pisicile unui restaurant, din rămășițe, de două ori pe săptămână. Ai murit, Greavule, într‑adevăr? O lacrimă pe mormântul tău nevinovat“. Articolul este semnat T. ARGHEZI.

Păstrez un moment de tăcere. Asta și pentru că, după cuvintele lui Arghezi, cuvintele mele păstrează distanța. Aș încheia textul meu aici. Doar că a rămas ceva de lămurit. Ți‑am vorbit, iubite cititorule, despre fotografiile lui Stan Greavu‑Dunăre. Îți spuneam că ordinea așezării lor în pagini și cronologia vârstelor nu coincid. Îmi pare că am dezlegat misterul. Ovidiu Dunăreanu, în prefața la …o călătoria bibliografică…, scrie că Stan Greavu‑Dunăre „a rămas un vizionar de o îndrăzneală greu de egalat“. Iar Corina‑Mihaela Apostoleanu menționează, în legătură cu Stan Greavu‑Dunăre, un „vizionarism fără precedent, în spațiul dintre Dunăre și Mare, la momentul de început al secolului al XX‑lea“. Ultima fotografie este a lui Stan Greavu‑Dunăre tânăr, cu privirea visătoare, a așteptare. Este firesc să fie așa.


 

VASILE CATANĂ. O mare mare, nu chiar neagră, oțelie cu ștraifuri cenușii. Un cer cu nori înalți și solizi ca niște luptători de sumo întunecați, învârstat puțin cu lumină. La mijloc, două bărci pescărești, mai mult siluete, fiecare ducând trei pescari, mai mult siluete. Nu poți ști, iubite (de data asta!) privitorule, dacă e dimineață ori seară, dacă pescarii pornesc într‑o nouă căutare sau se întorc din cealaltă. Știi doar că e o fotografie. Îți spun eu numele ei și autorul: Argonauții, de Vasile Catană, constănțean. Folosesc „constănțean“ așa cum britanicii folosesc „esquire“, pentru a certifica un statut de merit câștigat în comunitate. De aproximativ două decenii, Vasile Catană este croni- carul meticulos al unei anumite vieți/viețuiri a Orașului, cea culturală, pusă la cale de istoricii, cercetătorii, erudiții, profesorii, universitarii, artiștii și, primus inter pares (deh, spuza și turta…), scriitorii locului.

Despre Constanța, deci! Eu mi‑am croit Gramatica Rememorării din cuvinte. Vasile Catană o croiește pe a lui din imagini. Fotografia Argonauții învelește/constituie ambele coperți ale cărții Argonauții metaforei, de, ai ghicit iubite (din nou!) cititorule, Vasile Catană. Am în față ediția a 2‑a a Photo‑Album‑ului, apărută în 2019, la București. Se deschide cu un Cuvânt Înainte, recuperat din septembrie 2015, în care autorul scrie (ei bine, da, lasă aparatul de fotografiat și ia tastatura) o rememorare de început de drum.

Iat‑o: „Era o dimineață alburie, de toamnă târzie, când ieșisem din casă, hotărât să ajung la malul mării și să mă bucur de priveliștea nesfârșită a apei, răscolită de o briză ce năvălea dinspre larg. Nu mă grăbeam, așa că am pornit în direcția portului, traversând parcul din centrul orașului, cu oarecare nedumerire că nimic nu se schimbase, iar timpul încremenise în așteptarea unor evenimente neprevăzute. La un moment dat, îl văd pe bunul meu prieten dr. Dan Ioan Nistor care se îndrepta grăbit în direcția primăriei. L‑am recunoscut imediat după bereta neagră și barba încărunțită, puțin încovoiată. Avea o ținută inconfundabilă, boemă, ce aducea mai mult cu a unui pictor, după unii, ori, după alții, cu a unui lup de mare mereu grăbit. (…) Un pacient a renunțat la programare și având puțin timp liber dau o fugă până la Cercul Militar. Apropo, după amiază, am acolo o lansare de carte. Dacă poți, vino și tu, la cinci, în sala mare. Dar nu uita, ia‑ți cu tine aparatul foto. Să nu uiți aparatul…, mai spuse prietenul meu, după care, cu zâmbetu‑i caracteristic, mă salută și-și continuă drumul. Așa a început totul“ (p. 5).

Restul e fotografie.

În textul acesta ușor emoționat, mă trag de mânecă două consta- tări. Prima: totul (decor&personaj) este vizualizat intens. A doua: cu program subînțeles, viitorul cronicar își delimitează câmpul de interes, acesta va fi lumea artistă a Constanței, cu multe personaje și un protagonist, scriitorul. Vasile Catană și obiectivul său îl vor urmări pe scriitorul constănțean în diverse ocazii și spații, fotografiindu‑i reali- tatea publică pentru eternitatea publică. Va fi/este o temă cu variațiuni.

La aniversări oficiale, bilanțuri așișderea, simpozioane și mese

rotunde cu miză academică, acordări de premii pentru cărți publicate, scriitorul constănțean apare cu chip serios, gânditor participativ, fin acordat intelectualicește. La târguri de carte, festivaluri de poezie, întâlniri cu confrați din țară ori din străinătățuri, scriitorul constănțean apare drept conviv dezinhibat, amuzat și amuzant, veridic de firesc. La preumblări prin Dobrogea, scriitorul constănțean apare meditativ, dedat introspecțiilor culturale și spirituale, neofit într‑o geografie mitică și într‑o istorie magică. Vasile Catană se uită la scriitorul constănțean cu prietenie admirativă. Ars poetica lui este de a surprinde partea de sus a Firii, inclusiv omenești, cea frumoasă, înțeleaptă, generoasă. Caută simbolul care înalță. Vezi fotografia Argonauții, fotografie reportericească virată în fotografie poetică, în care truda pescărească a șase pescari dobândește aură de călătorie inițiatică. Mai vezi și titlul cărții Argonauții metaforei, care simbolizează la dublu truda scriito- ricească. Ansel Adams, un fotograf american contemporan cu secolul 20, spunea: „Nu faci o fotografie, o creezi!“. Vasile Catană, fotograf român din secolul 21, spune, în prefața amintită: „(…) imaginile care compun această carte sunt mai degrabă o expresie a modului în care, privind prin obiectivul foto, uneori, descoperi subiectivul din tine“ (p. 6). Restul e fotografie.

Fotografii, de fapt, la care mă uit și redescopăr subiectivul din mine de atunci (și de acum?!). Pentru memoria mea, cartea cu imagini a lui Vasile Catană este ca un montagnes russes. Pornesc. La pagina 7, îl văd pe regretatul Ioan Popișteanu, inițiator al Bibliotecii Centrale Universitare din Constanța, al Ex Ponto, al unui partizanat cultural constănțean de bună factură. La pagina 9, îi văd pe Nicolae Rotund și Octavian Georgescu, am scris. La pagina 14, îi văd pe Nea Costel Novac, cu emoție, și pe Arthur Porumboiu, am scris. La pagina 15, îl văd pe Dan Ioan Nistor, am scris. La pagina 16, îl văd pe Ovidiu Dunăreanu, ubicuu în această carte a mea, am scris. La pagina 26, îl văd pe Nea Nae Motoc, cu emoție, am scris. La pagina 31, îl văd pe Iulian Talianu, am scris. La pagina 34, îl văd pe Ică Cojocaru, am scris. La pagina 46, îl văd pe Fănică Cucu, am scris. La pagina 53, o văd pe Sanda Ghinea, am scris. La pagina 57, îl văd pe Sorin Roșca, am scris. La pagina 60, le văd pe Iulia Pană și pe Anca Mizumschi, am scris. La pagina 68, îl văd pe Paul Sârbu, am scris. La pagina 74, îi văd pe Dumitru Octavian Unc, Angelo Mitchievici și Diana Dobrița Bîlea, am scris. La pagina 75, îl văd pe Mircea Lungu, am scris. La paginile 17, 27, 35, 39, 42, 55 și 78, văd Dobrogea văzută de Vasile Catană. E și Dobrogea lui, e și Dobrogea mea. Neil Leifert, un alt fotograf american contemporan cu noi încă, spune: „Fotografia nu arată realitatea, ci ideea pe care o avem despre ea“. Realitatea, deh. Tu, iubite cititorule, crezi că o citești în scrisul altora. Cei care scriu cred că o văd și o imortalizează. Pe urma textelor lor, vin istorici, critici și eseiști literari care își doresc să creadă și să comenteze că realitatea este una și bună, iar atunci când li se arată că este multe și felurite, teoretizează. După cum indică numerotarea paginilor citate, în Argonauții memoriei există și pagini „sărite“ de mine, care găzdu- iesc instantanee cu scriitori pe care nu‑i cunosc, nici ca persoane, nici ca ficțiuni. Dar îi salut cu amiciție sinceră, pentru că merg pe mâna cronicarului Vasile Catană care i‑a inclus în cronica de familie a scriitorilor constănțeni.

Știu zicerea că o fotografie face cât o mie de cuvinte. E zisă de un privitor, desigur. Eu sunt un cititor și, no offence, deschid o paran- teză. Cuvântul „literatură“ face cât mai multe mii de fotografii. Închid paranteza. Istoria Literaturii Române și-a avut merituoși cronicari în imagini, imagini care uneori, recunosc, asigură sarea și piperul comentariului. I‑am cunoscut pe trei dintre aceștia, legendari în boema scriitoricească din 1960 încoace: Vasile Blendea, Ion Cucu și Mihai Cucu. Arhivele lor de fotografii, unele prinse în albume, altele lăsate încă spre explorare, dau chipuri, cu predilecție, scriitorilor din/veniți la București.

Acum tu știi, iubite cititorule, că literatura nu are centru și margini, e precum universul. În context, lucrarea întru fotografie a lui Vasile Catană poate completa, decisiv din punctul de vedere al adevărului așa cum a fost, o eventuală Istorie În Imagini A Literaturii Române… Până În Prezent.

Orice prezent este un viitor care s‑a născut deja, ăsta nu‑i defel paradox. Îl poți prinde într‑o imagine, însă doar cu anume protocol. Faimosul Henri Cartier‑Bresson, francez, hotărâse: „A fotografia înseamnă să‑ți pui în aceeași linie de miră mintea, ochiul și inima. E un fel de a‑ți trăi viața“. Vasile Catană trăiește astfel în viața culturală a Constanței, este parte din ea, o privește ca să o înțeleagă și să‑i spună povestea cu întâmplări și eroi de neuitat. Restul e fotografie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *