#80-81 aprilie 2024,  Arte plastice. Eseu,  TEXT,  Tulcea literar-culturală

Arte plastice. Eseu: ELENA ORBOCEA – Estetica urâtului și libertatea creativă

Motto:

Întrebați o broască râioasă ce este frumusețea! Vă va răspunde că o veți găsi în femeia lui, cu ochii ei uriași, rotunzi ce se bulbucă din căpușoru-i mititel, cu gușa-i largă și turtită, cu burta gălbuie și spinarea brună“

Voltaire (Dictionnaire philosophique, 1764)

Estetica urâtului s‑a cristalizat din necesitatea de libertate în artă. În ultimele secole, acest gen de “libertate“ a deschis calea pentru multe idei ale modernității și a influențat toate formele de artă. Artiștii nu mai puteau suporta constrângerile impuse de clasicism, romantismul și realismul au oferit primele oportunități de a scăpa de scepticism și de a explora noi direcții artistice. Atât limbajul în literatură, cât și vizualul au suferit reforme, iar cuvintele și imaginile considerate urâte au devenit parte a vocabularului artistic. Dar asta nu înseamnă totuși că estetica urâtului exclude valorile morale. Cu toate acestea, mulți nu vor înțelege subtilitățile și rafinamentul artistic din sfera esteticii urâtului. Nu este doar despre vulgaritate, ci și despre explorarea și exploatarea limitelor și a libertății în creație.

De‑a lungul secolelor, conceptele de frumos și urât au suferit transformări semnificative, manifestându‑se într‑o varietate de ipos- taze. În lucrarea sa intitulată “Istoria urâtului“, Umberto Eco analizează această metamorfoză a percepției estetice, aducând în prim‑plan “frumusețea diavolului“. Cartea sa oferă o analiză cronologică a mate- rializării urâtului în pictură, gândirea filosofică și literatura, dezvăluind că, paradoxal, chiar și în cele mai întunecate aspecte ale existenței, poate exista o formă de sublim.

În epoca clasică, frumusețea era idealul suprem, iar urâțenia era un concept marginalizat. Odată cu trecerea timpului însă, libertatea creativă a crescut, iar artiștii au început să exploreze și să sublinieze aspectele urâte ale realității. Azi, nu se mai condamnă urâțenia, ci se celebrează, definind‑o prin contrast cu frumusețea. Metamorfozele ororii, surprinse de artiști într‑un repertoriu impresionant, pot atinge chiar sublimul. Aceste imagini provocatoare ne forțează să ne întrebăm ce este frumosul și cum se raportează la urât. Estetica urâtului nu este doar o negare a frumuseții, ci o explorare a complexității și a diversității umane.

La urma urmei, conceptele de frumusețe și urâțenie sunt interconectate, urâtul fiind privit ca antiteza frumosului.

Arta este un teren vast și divers, iar artiștii au explorat mereu limitele și provocările estetice. Atracția urâtului în artă este un subiect fascinant, iar tendința de a „fabrica“ senzații în ochii privitorilor poate fi considerată o strategie artistică îndrăzneață. De fapt, urâtul poate atrage atenția și poate provoca o reacție puternică. Artiștii au folosit urâtul pentru a transmite mesaje sociale, politice sau personale. Acesta poate fi un mijloc de a provoca gândirea critică și de a stârni emoții, repulsie.

Prin asta, artiștii au căutat întotdeauna să creeze opere care să impresioneze și să provoace publicul, prin metode ce implică utilizarea elementelor urâte sau șocante pentru a atrage atenția și a provoca reacții intense. Unii artiști, de exemplu, au folosit imagini brutale, subiecte tabu sau tehnici neconvenționale pentru a crea senzații șoc.

Expresionismul a folosit adesea elemente urâte pentru a exprima disconfortul și anxietatea din societate. Artiști ‑ precum Francis Bacon (1909‑1992)‑ au creat tablouri tulburătoare, cu figuri distorsionate și deformate, pentru a transmite suferința umană. Operele lui Bacon prezintă figuri umane deformate, dislocate și într‑o stare de profundă suferință. A explorat teme precum moartea, violența și alienarea.

Mai înainte, Hieronymus Bosch (1450‑1516) a creat tablouri fantastice și suprarealiste. Operele sale, cum ar fi “Grădina Deliciilor Terestre“, sunt pline de creaturi ciudate, grotești și scene apocaliptice.

Otto Dix (1891‑1969), un alt exemplu, a fost un artist german, ale cărui picturi au abordat subiecte precum războiul, prostituția și corupția. Stilul său expresionist a folosit imagini șocante și deformate pentru a transmite mesaje sociale.

Cindy Sherman (n. 1954) este o fotografă și artistă contemporană, cunoscută ca maestră în estetica urâtului. Seria sa „Untitled Film Stills“ prezintă autoportrete în diverse ipostaze, inclusiv cele urâte sau neconvenționale. Diane a fotografiat oameni cu handicap, ființe evitate de obicei de fotografi, obsedați de frumosul unanim acceptat, clișeizat. Ea dorea sa le redea demnitatea omenească prin interme- diul fotografiei. Apropierea de subiect se făcea prin tatonare, prin descoperire treptată, iar momentul realizării fotografiei propriu‑zise avea loc după descoperirea si explorarea subiectului.

Goya (1746‑1828) a creat opere ce explorează întunericul umanității. Seria sa “Capriciile“ prezintă scene fantastice, grotești și înfricoșătoare.

În literatură, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé și Paul Verlaine au explorat teme întunecate și au folosit imagini neconvenționale pentru a crea senzații puternice în operele lor. Au urmărit să aducă în prim‑plan aspecte ale vieții care nu sunt întotdeauna plăcute sau frumoase, ci au exploatat aspecte dure și provocatoare.

La noi, poetul Tudor Arghezi este unul dintre artiștii care s‑a folosit de estetica urâtului în opera sa. În poezia “Flori de mucegai“, Arghezi a explorat aspecte ale vieții și ale umanității care nu sunt întotdeauna considerate frumoase. El a introdus o nouă perspectivă în literatura română, abordând subiecte mai puțin convenționale și folosind un limbaj poetic inovator.

Este adevărat că utilizarea cuvintelor mai rar folosite, a expresiilor tari, a nudurilor diforme, a mizeriei umane, a argourilor, a brutalităților și a cruzimii nu garantează automat crearea unei lucrări care se integrează perfect în sfera esteticii urâtului. Pentru a atinge acest scop, este necesară o combinație subtilă de expresivitate poetică și plasticitate artistică. Depinde de abilitatea poetului/artistului de a transmite emoții, imagini și idei puternice prin cuvinte, respectiv, forme sau culoare.

Prin utilizarea unui limbaj vivid, metafore, simboluri și alte figuri de stil, poetul poate crea o experiență intensă pentru cititor. Expresivitatea poetică poate aduce la viață subiecte și teme care pot fi considerate urâte sau neconvenționale.

Pe de altă parte, plasticitatea artistică se referă la modul în care artistul manipulează formele, culorile, texturile și compoziția pentru a crea o lucrare coerentă și expresivă.

În contextul esteticii urâtului, plasticitatea artistică poate fi folosită pentru a sublinia aspecte neplăcute sau brutale ale vieții, inteligent compuse.

Unii consideră că utilizarea urâtului în artă este o formă de exploatare a senzaționalului. Alții cred că aceasta este o modalitate de a provoca gândirea critică și de a aduce subiecte importante în prim‑plan și că poate fi un instrument puternic pentru a comunica mesaje și pentru a provoca reacții.

Pe de altă parte, frumusețea este un concept complex și subiectiv, care a fascinat oamenii de‑a lungul timpului. Ea este percepută diferit de fiecare individ. Ceea ce este frumos pentru o persoană poate să nu fie la fel pentru alta. Această subiectivitate face ca frumusețea să fie un teren vast și divers.

Frumusețea poate fi legată de armonie, simetrie, proporții și echilibru. În artă, frumusețea poate fi găsită în linii, culori, compoziții și expresii.

De‑a lungul timpului, standardele de frumusețe au variat în funcție de cultură și epocă. De exemplu, în Renaștere, ea era asociată cu idealuri clasice, în timp ce în secolul al XIX‑lea, romantismul a adus o nouă perspectivă asupra frumuseții.

Ceea ce pentru predecesorii noștri a reprezentat un canon al frumuseții, astăzi pentru noi nu mai are același efect.

În fond, unde se sfârșește frumosul și de unde începe urâtul este subiectiv. Ține de cultură, epocă, educație și gust.

Natura însăși pare să fie un tablou imens, în care gamele croma- tice se îmbină într‑o armonie sublimă. Dar ce învățăm de la natură? Oare nu există frumusețe chiar și în locurile unde predomină moartea, pustiul, mlaștina, întunericul, umbrele și noroiul?

Când privim un apus de soare, o pădure în culori de toamnă sau un măr înflorit, suntem martorii unei armonii uluitoare. Gamele cromatice se împletesc într‑un dans subtil, rafinat, creând o frumusețe care ne umple sufletul. Dar oare Bacovia, nu a adus ploaia, frigul și noroiul într‑o zona a rafinamentului și frumuseții? Animalele, chiar și cele considerate hidoase au o frumusețe aparte. Ele se integrează perfect în mediul lor.

Obișnuința poate juca un rol important în percepția noastră asupra frumuseții.

Ca o concluzie, putem spune că atât în artă, cât și în viață, procesul de creație implică o evoluție. Obiectele sau operele de artă trec printr‑o fază premergătoare, în care materia brută poate fi considerată hidoasă sau neplăcută. De pildă, strălucitoarelor diamantele, pentru a ajunge la forma finală, le sunt necesare o serie de procese silnice, începând de la extragerea lor, până la șlefuire. Nașterea unui copil este, fără îndoială, un act sublim și miraculos, însă procesul în sine este unul dureros, chinuitor.

„Munca“ depusă în procesul (pro)creerii nu este întotdeauna frumoasă sau estetică, însă „produsul“ finit, rezultatul final al efortului depus, poate fi perceput ca suplim sau estetic.

Frumusețea se ascunde în cele mai neașteptate locuri, iar natura ne învață să privim dincolo de aparențe și să găsim frumusețea chiar și în cele mai puțin convenționale aspecte ale vieții.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *