#80-81 aprilie 2024,  Poezie,  TEXT

EMILIA DABU

Iubirea și iertarea vindecătoare

Unicul dans al fericirii se pierduse în timp

Miresmare de trifoi botezat de ceruri

Fluturi înveșmântați în gândurile tainelor

Cireși zburdalnici, mângându‑și lacrimile

Florile livezilor dezlegând defrișările de ieri

La răscrucile dintre lumi

O insulă a iubirii adevărate se arătase

Se întorceau sărbătorile acasă

Gândurile îmbulzite deveniseră cuvinte vii

Sufletul mi‑l adunasem bucată cu bucată

Vitraliile mănăstirii inimii străluceau

Iubirea și iertarea medicamentele cosmice

Vindecaseră întregul spiritului

Îmbrățișare enigmatică în templul

Memoriei îndrăgostite de oameni.

 

Albastru de Mangalia

Visul s‑a destrămat și Dumnezeu oftează mistuitor

Albastru de Mangalia se arată peste timp ocrotitor

Azi mă răsfăț a plânge când zâmbesc

Străbat armonii de suflet viu celest

Ninsori fascinante dintr‑o lume uitat

Mistere nefirești pe străzi de altădat

Vezi pretutindeni veșnic a cerului minune

Când teii floarea‑și pleacă în tandră rugăciune

Un lan întreg de sori se arată uimitor

Și marea își înalță senin de viitor

Spre dimineață luceferi străvechi strălucesc

Stelele au fugit alte zări oglindesc

Mă adun din zboruri de vise mângâiată

Noi universuri sacre din mine se arată

 

Hotarele iertării

De dorul tău salcâmii bezmetic înfloresc

Și visele coboară cum lupii‑n zori la stână

Când viscole barbare în sufletu‑mi se adună

De om iubit cândva al veșniciei zbor

Speranța scrie‑n ceruri descântecul luminii

De dorul tău azi înfloresc și crinii

Sigilui porți la suflet a gândului avere

De mă cuprind în brațele armonioase

Iluzii nelumești comori periculoase

Armonie strigăt sparge hotarele iertării

În taine se preschimbă mărețul tău mister

Înțelepciuni amare ninge cerul efemer.

 

Când păsări stelare prin inimă treceau

Liniștea se revărsa ca un cântec de dragoste

Un blând răsărit mângâia pleoapele orașului

Casele încă moțăiau sfioase

Uneori tristețea se mai furișa

Pe la crăpăturile ferestrelor

Copacii zboruri vii își creșteau

În fiecare seară amintirile așezate pe anotimpuri

În tăcere aprindeau focul celest al

Ultimului surâs.

Locuiam pe aceeași planetă și totuși

Mă iubeai ca pe un vis, un nor, o frunză, o hologramă

Doar umbrele se mai regăseau uneori

La marginea timpului.

Încoronarea Dumnezeului nostru Unic

Se întâmplase în aristocrația noastră genetică

Apa vie din munții eternității noastre ocrotind

Nemurirea de codexul viu al inimilor

Îngerii surâd a ninge spre dimineață

Civilizații ancestrale arhivate

În armonia universală a unei flori

Libertatea adusese cu ea și o virtuală sclavie

Ningea împărătește spre zorii înțelepciunii

Iconarii speranței la intrarea în mănăstirea Adevărului.

 

Tainic început

Bate inima frumoasă cum n‑a mai bătut vreodat

Armonie de culoare dintr‑o iarnă fermecată

Bate inima‑n cuvinte și în suflet și în cer

Se aude blând în lume cântul ei de sfânt mister

Și în raze vii de lună și de soare și de dor

Bate inima în stele în luceferi sfânt izvor

În planete, universuri și în mii de galaxii

Bate pretutindeni că știam că ai să vii

Bate inima iubirii taina‑n anii mei cărunți

De‑al ei zbucium se‑n fioară mări, pădurii, oceane, munți

Bate inima speranței ca un tainic început

În noianul veșniciei ca să pot să te și uit

Ninge inima celestă o iubire amețitoare

Te iubesc amarnic Doamne și e bine și mă doare

Cu vre‑o nouă zboruri sacre și o galaxie de flori

Te‑am zărit Mărite Doamne cum soseai zâmbind în zori.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *