EMILIA DABU
Iubirea și iertarea vindecătoare
Unicul dans al fericirii se pierduse în timp
Miresmare de trifoi botezat de ceruri
Fluturi înveșmântați în gândurile tainelor
Cireși zburdalnici, mângându‑și lacrimile
Florile livezilor dezlegând defrișările de ieri
La răscrucile dintre lumi
O insulă a iubirii adevărate se arătase
Se întorceau sărbătorile acasă
Gândurile îmbulzite deveniseră cuvinte vii
Sufletul mi‑l adunasem bucată cu bucată
Vitraliile mănăstirii inimii străluceau
Iubirea și iertarea medicamentele cosmice
Vindecaseră întregul spiritului
Îmbrățișare enigmatică în templul
Memoriei îndrăgostite de oameni.
Albastru de Mangalia
Visul s‑a destrămat și Dumnezeu oftează mistuitor
Albastru de Mangalia se arată peste timp ocrotitor
Azi mă răsfăț a plânge când zâmbesc
Străbat armonii de suflet viu celest
Ninsori fascinante dintr‑o lume uitat
Mistere nefirești pe străzi de altădat
Vezi pretutindeni veșnic a cerului minune
Când teii floarea‑și pleacă în tandră rugăciune
Un lan întreg de sori se arată uimitor
Și marea își înalță senin de viitor
Spre dimineață luceferi străvechi strălucesc
Stelele au fugit alte zări oglindesc
Mă adun din zboruri de vise mângâiată
Noi universuri sacre din mine se arată
Hotarele iertării
De dorul tău salcâmii bezmetic înfloresc
Și visele coboară cum lupii‑n zori la stână
Când viscole barbare în sufletu‑mi se adună
De om iubit cândva al veșniciei zbor
Speranța scrie‑n ceruri descântecul luminii
De dorul tău azi înfloresc și crinii
Sigilui porți la suflet a gândului avere
De mă cuprind în brațele armonioase
Iluzii nelumești comori periculoase
Armonie strigăt sparge hotarele iertării
În taine se preschimbă mărețul tău mister
Înțelepciuni amare ninge cerul efemer.
Când păsări stelare prin inimă treceau
Liniștea se revărsa ca un cântec de dragoste
Un blând răsărit mângâia pleoapele orașului
Casele încă moțăiau sfioase
Uneori tristețea se mai furișa
Pe la crăpăturile ferestrelor
Copacii zboruri vii își creșteau
În fiecare seară amintirile așezate pe anotimpuri
În tăcere aprindeau focul celest al
Ultimului surâs.
Locuiam pe aceeași planetă și totuși
Mă iubeai ca pe un vis, un nor, o frunză, o hologramă
Doar umbrele se mai regăseau uneori
La marginea timpului.
Încoronarea Dumnezeului nostru Unic
Se întâmplase în aristocrația noastră genetică
Apa vie din munții eternității noastre ocrotind
Nemurirea de codexul viu al inimilor
Îngerii surâd a ninge spre dimineață
Civilizații ancestrale arhivate
În armonia universală a unei flori
Libertatea adusese cu ea și o virtuală sclavie
Ningea împărătește spre zorii înțelepciunii
Iconarii speranței la intrarea în mănăstirea Adevărului.
Tainic început
Bate inima frumoasă cum n‑a mai bătut vreodat
Armonie de culoare dintr‑o iarnă fermecată
Bate inima‑n cuvinte și în suflet și în cer
Se aude blând în lume cântul ei de sfânt mister
Și în raze vii de lună și de soare și de dor
Bate inima în stele în luceferi sfânt izvor
În planete, universuri și în mii de galaxii
Bate pretutindeni că știam că ai să vii
Bate inima iubirii taina‑n anii mei cărunți
De‑al ei zbucium se‑n fioară mări, pădurii, oceane, munți
Bate inima speranței ca un tainic început
În noianul veșniciei ca să pot să te și uit
Ninge inima celestă o iubire amețitoare
Te iubesc amarnic Doamne și e bine și mă doare
Cu vre‑o nouă zboruri sacre și o galaxie de flori
Te‑am zărit Mărite Doamne cum soseai zâmbind în zori.