ȘERBAN CODRIN DENK

Dintr‑un raport al poliției comunitare

Evadat dintre rafturile bibliotecii, trece prin ganguri și câini, cu ochii

în nouri, ca liliecii, șontâc, nebunul îngăduitor și liric al orașului,

Târăște de ceafă și‑și trage de urechi povara ponosită, de plastic vechi,

unde a îndesat lucruri subtilizate din bibliografiile unor sărăntoci,

mulțime de cărți cu poeme, așa se numesc, într‑o servietă vinovată,

Pentru că ale lui nu le citește niciodată.

 

 

Mon general

Bun de gură, tare în fălci și mustăcios, pe mândrul soldat între soldați

îl obsedează artele, sublimele, fascinantele, ale făloșeniei trosnind

de sănătate, cu ochii sfredelitori, așa că își laudă priceperea, dum,

dum, dum!, în ritmurile războiului, oratoriei și ale politicii, ba

în primul rând, se dedică fără limite gustului său gastronomic.

 

Ei bine, fie, cele mai profunde întrebări și le pune cu autoritate

de atotcunoscător în tactică, strategie, în tratate de istoria bătăliilor

și în crătiți de bucătărie:

„Cum să guvernezi un popor care are 276 de feluri diferite de brânză?“

 

Șarmant principiu, temeinică îndreptățire în plescăitul teribilului gurmand,

Câtă vreme poporul său deja a produs, numărate și etichetate, peste 276

de feluri diferite de împărați ai Europei, de martiri arși pe ruguri,

de filozofi ai trestiei în univers, ori ai râsului, de moraliști ai amorului

propriu, de mii de piese de teatru, prea puține, pretutindeni

Phedra, Fecioara din Orleans, Figaro, Beranger, nicăieri Casandra

pedepsită pentru crime de nesupunere,

Și câteva duzine de capodopere, prea multe;

A confecționat fără deșeuri procurori înarmați cu legile suspect de orbitei

justiții, tocmai buni să târască prin anchete, procese și să condamne

la recluziune pe nenorociții poeți cu Les fleurs du mal în buzunarul

de la piept sau cu mințile drogate în Romances sans paroles,

Și încă o dată, cu regi uzându‑și pantalonii pe tronuri sau desculți în drum

spre eșafod, cu un popor într‑atât de inventiv încât a răsturnat peste

lume șuvoaie de revoluționari îndopați cu Liberte, Egalite, Fraternite pe steaguri și pe voluptuoase șervețele de șters gura după micul dejun,

prânz și cina de la miezul nopții,

Numai că, de prea multă libertate, egalitate, fraternitate, i‑au dat peste

margini cupele spumante cu baionete ale luptătorilor pe baricade,

cu pictori în saloanele refuzaților, cu romancieri ai gustului de otravă

mai mult în inima decât pe buzele Doamnei Bovary, cu compozitori

de schițe marine și de simfonii cu orgă sau fantastice, cu păduri

defrișate în cele mai aliniate cruci de lemn, când „la vremea aceea

din an, flori nu erau pe toate drumurile“, cu batalioane ale Legiunii

străine în marșuri forțate sub soarele alcătuit, geografic, din mai mulți

sori, câte unul african, unul mexican, unul afgan,

Dar mai ales, alte cupe de șampanie, iată‑le, în clocote, cum incită

la revoltate meditații despre Sisifi fericiți și la contestațiii, acuzații

despre călăi inocenți în fața istoriei și despre oameni vinovați de a fi

oameni, ori numai de a fi –

 

De ajuns, orbiților!

 

Opriți‑vă, răuvăzătorilor, nătărăilor!

De când burduhănosul Imperiu Rusesc deține numai 195 de popoare

și etnii între sticle cu votcă și încărcătoare de mitraliere, iar breslele

din Deutsche Reich au născocit, între războaiele cavalerilor teutoni

și anii de ucenicie ai lui Wilhem Meister, peste 4000 de feluri diferite

de bere,

Toți ați luat‑o razna odată cu stihiile și călcați în farfurii, binecuvântate fie

călcăturile spre a sărbători farfuriile.

 

Așadar, de flămânzi și însetați și înarmați ce‑mi sunteți între binemeritatele

feluri de brânză anume născocite prin secole de mari maeștri

în laptele caprelor,

Vă încurcați cu zeci de ospătari în uniforme pentru a‑mi compromite

tocmai mie rangul de bucătar proptit în unicul salut întru totul marțial

Bon apetit, mon general!

 

Cutii de ciocolată milka

Și totuși, rușii, sub strict embargou, reușesc să infiltreze în Elveția,

prin complicitatea huliților bancheri englezi, învelite în burțile

nisetrilor congelați, dar și scufundate în bidoane cu icre negre

stivuite în containere,

Paisprezece tone de lingouri de aur, să fie topite, turnate, laminate, șlefuite,

transformate, cu precizie și minuție, în capace sculptate

și în mecanisme de ceasuri de mână, toate la un loc, pe drumul

de întoarcere, împachetate în cutii de ciocolată Milka,

Să‑și vibreze secundele, minutele, orele în așteptarea acelui imperial big‑

bang…

 

K 279

De șase zile repet, de șase nopți repet, șase plus șase fac douăsprezece

porții de insomnie cu garnituri asortate, până intru pe scena sălii

de concerte, în costum nou și țeapăn, cu gâtul strâns în cravată,

ce mai contează cămașa, când tălpile pantofilor prea largi mă ard

și genunchii îmi tremură, se cutremură…

Așezat pe scaun, dinaintea pianului cufundat în tăcere și a unui public

în aceeași liniște, sub degetele transpirate și încordate, cu maximă

emoție, cu maxima emoție a exploziei răsună prima măsură din K

279…

Un meloman a plătit bilet și deranjează, este dreptul său, întreaga

somtuoasă, monumentală sală, sau cel puțin, cu tichetul în mână,

ridică spectatorii din fotoliile învelite în damasc roșu ale unui rând…

Întrerupt, apăs claviatura într‑un dezacord și privesc îngrozit…

 

El este!

 

Îmi dau seama că tocmai a evadat de sub teroarea apostolilor și, odată

cu pierderea coroanei de spini, după mii de ani, își caută locul, unul

numai al său;

Este un timp al regăsirii, să se reculeagă în chiar ochii insistenți

și reproșabili ai lumii, să respire în tihnă și să asculte netulburat, dacă

merită ceva să fie ascultat…

 

Cântecul de leagăn al mamelor

Invidioase și rele și otrăvite în suflete, în ochi, în spaime, în pălăvrăgeli

picurate cu incomparabil de cinstită ură în urechi, mamele șușotesc:

„Nimic mai execrabil ca sonata pentru vioară și pian, se cunoaște

că i‑a compus‑o neisprăvitul de tată!“,

Țipă și-și agită, în aer, transpirate, descărnate, degetele înflorite cu safire.

 

Să le facă pe plac, și asta mă înveselește, după o vreme învinovățitul tată

moare cu vioara în brațe; prietenii, dușmanii se grăbesc să‑l îngroape,

și indiferenții, fiecare după propriile ritualuri, iar fiul își dovedește

lipsa la masa de pomenire,

Luându‑și tălpășița nu se știe încotro și de ce, „Ca să vezi recunoștință

 

De obrăznicătură!“; peste noapte, fugarul compune o messă, a doua zi

copiștii împart știmele pentru orchestră, pentru coriști și soliști;

mamelestrigă, cele mai invidioase, „Nici mort nu se astâmpără!“;

mamele cele mai rele bat cu pumnii în palme,

De ciudă, mamele cele mai intoxicate vociferează, „Dirijorul,

vrem dirijorul,

 

Să‑i scoatem ochii!“; mamele cele mai neînduplecate, „Să vedem obrajii hoțomanului!, nici față n‑are să roșască!“; uite‑așa, mamele

invidioase și rele și otrăvite în suflete, în priviri, în spaime, încep

să moară din ce în ce mai obosite, mai rătăcite,

Mai neînduplecate, mai extenuate una după alta; rămâne copiilor invidioși,

înrăiți, otrăviți

 

Să crească, să se îngrașe, să se înmulțească, să chelească în bătrâni

invidioși, înrăiți, burtoși, să se mâhnească, „Dezgustător!, respingător!“, să se agite la fiecare primă audiție a unei simfonii,

„Praga“ sau „Linz“, sau „Haffner“, să nu‑și rețină

Scârba după premiera de aseară la teatrul Imperial de operă cu nerușinatul

„Don Giovanni“, să asculte cu îngâmfare disonantele quartete de coarde,

iar peste noapte să trântească glaswandurile balcoanelor, astfel

întrerupând gălăgia din „Eine kleine Nachtmusik“, să‑și ofere

cu dispreț lipsa de pe fotoliile salonului

De oaspeți la interpretarea concertului pentru flaut, harpă dezacordată

și orchestră

 

Completată cu bucătari, a concertelor pentru vioară, năbădăios de stridente,

a concertelor, prea nu li se mai știe numărul, pentru pian și orchestră,

totdeauna cu ranchiună sinceră; cum nimic altceva nu este de făcut,

fantomatic, la miezul

Nopții, pe‑o ploaie cu încăierări de fulgere și trăsnete, îi bat la ușă, cu aurul

zimțat

 

Al unei monede alături de celelalte promise, să‑mi pună, la fel, în mână,

pe numele meu, cât mai discret, partitura unui „Requiem“; vreau

să respir altă boare decât a umilirii, așadar, în deplină armonie

cu ambițioasa mamă îndrăznesc, precum

Jucătorii de șah, o inteligentă mișcare: în sfârșit se va ivi prilejul să‑i devin

 

Compozitorul preferat, adulat, audiat cu pietate în toate catedralele

și aplaudat printre lacrimi; când să se împlinească marele vis, lacheul

în livrea de muzicant și, mulțumită frizerilor, cu perucă pudrată,

nu-și găsește altă sfidare decât să o apuce

Pe urmele bătrânului tată în cimitirul săracilor, așa că, mânios pe zborul

 

Meu suveran spre steaua Arcturus, și invidios, se grăbește să moară,

lăsându‑mă cu giganticul oratoriu amputat, plătit și neonorat,

ba chiar neterminat, tocmai pe mine; „Bezmeticule! Descreieratule!“,

răcnesc, „De dragul mamei mă voi răzbuna!“

Astfel, excesiv de ofilită, îndurerată, abandonată, extenuată, mi se năruie

 

Ultima promisiune de glorie, dar nimic nu voi ierta, mă voi muta cu palatul

și cameristele și cafelele și narghilelele și papucii de mătase cu fire

de aur pe țărmurii împodobiți cu trandafiri ai Bosforului, mă voi

converti într‑un adevărat credincios musulman în Moscheea

Albastră,

Cum altfel să sfidez pe încrezuții maeștri printre maeștri, pe acești demoni

Lacomi să acapareze numai pentru ei cereștile cununi de zei ai muzicii.