SORIN ROȘCA
Ars poetica
(Eu îmi scriu poemele)
Eu îmi scriu poemele
cum aș desena o poveste cu angeline
sufletelor voastre zimțate
și gata de zbor spre niciunde
asemeni timbrelor iubirii dintâi.
Cine nu crede în franchețea mea
și în magia nimbului-pereche,
să se facă pe cealaltă față a lunii
lămâi!
Dar cine adaugă bucuriei
cu închinare și patimă
firul de iarbă din suflet drept aripă,
să i se scrie cerul
cu fir de lumină
la căpătâi!
Baladă veselă de păcălit singurătatea
Cu numele tău pe buze
am să mă încui la noapte
într-un vis cu trei catarge
de ajuns în Rai,
vino de-învelește-mi ochii
cu o stea de primăvară
și-un zlătar printr-o vioară
să-mi coboare luna spartă
zepelin cu dor de ducă
tropăind la căpătâi,
luna-i dată cu funingini
pentru prins dragostea chioară,
tu m-ai dus pe altă lume
să învăț cum se-înfășoară
pe-un sărut cu multe aripi
timpul cel dintâi!
Cu privirea ta pe buze
am fost ferecat o noapte
într-un vis cu trei catarge
de ajuns în Rai,
timp cusut cu buburuze
printre ramuri, pe sub frunze,
unde-i stareță chiar Eva
care mi te-aruncă-n brațe
fără nici-un strai!
La Hyperboreea
La Hyperboreea, într-o stea fără
timp
calul cel alb mă petrece
și-s tot mai departe de mine,
iarna își află degete albastre-n
coama lui,
destramă porți
prin care până ieri plecau în cer
cocori…
Un soare nou, înalt abis
mă țese-n fir de aur sub coline…
Ca pielea șarpelui de foșnitor
un vis ciudat pe-o turlă bizantină
cu mir de prea-târziu subție-n
candeli pânza nopții
pe care încă flutură țesut de
îngeri chipul tău
tot mai departe-n arabescuri de
cătină.
Mă trece vameșul pâraie de sidef să-mi
prindă-n chihlimbar dorul
de mare,
la Hyperboreea, amintiri cu
năframe de-argint
ne-or ține pe genunchi din nou
adolescenți,
tu flacăra din vis,
eu întrebare…
POEMELE DE LA VICINA
1. Poduri care nu se știu…
Podul nu știe că-i pod
până-l trec pe sub picioare
cum aș merge pe mărgele
din aproape înspre tine,
povestindu-i despre maluri
prinse sub aceleași stele;
podul nu știe că-i punte
peste apa cu chipuri de fată
ce s-au oglindit mai sus
și tot vin șirete-n vale
cățărându-mi-se-n vise;
nu știe podul să-mi numere
frumoasele de pe fluviu
când se scaldă vaporoase
prin vârtejul peste șolduri
cu năluci vernil,
ci doar tălpile-mi ascultă
când spre ochii lor albaștri
noaptea mă strecor tiptil…
2.
Ochiul nu știe că-i pod
până nu-l trec pașii tăi
făcând nod pe după stele,
tu nu știi că eu ți-s pod
când îmi legi noaptea la ușă
cu funii de albăstrele!
3.
Podul este prietenul pașilor mei
până la tine.
Cerul trece pe deasupra podului
Împreună cu timpul încolăcit
pe șarpele drumului
care mi-a fost dat.
Cerul curgător al apei
ține în palmele-i albastre
un stol de egrete.
Până pe crestele sângerii dinspre
iarnă,
cea mai ușoară dintre toate culorile
este aripa lor albă.
4.
Prin mijlocul fiecărui pod
trece linia închipuită a iubirii
dintre două singurătăți.
Pe acolo timpul curge invers
până se poticnește în copilărie,
devenind primăvară.
Chiar și punctele cardinale
au fugit pe sub umbra cu flori de nufăr
a podului;
a rămas doar iubirea,
o lumină cu trepte subțiri,
șoapta de început a rugăciunii…
Puntea iubirilor e o linie arcuită
cu un singur capăt de foc pentru două suflete…
5.
Între două poduri,
inventatorul de întâmplări și legende
ne lucrează povestea,
răsucind o stea de argilă liliachie
pe roata olarului.
Pe sub podul casei
trece corabia unei
vieți
cu pânzele bune și rele încărunțind
în bătaia vântului…
Podurile vorbesc între ele
toate poveștile
ce ni se vor întâmpla curând…