#77-78 august 2023,  Poezie,  TEXT

SORIN ROȘCA

Ars poetica

(Eu îmi scriu poemele)

 

Eu îmi scriu poemele

cum aș desena o poveste cu angeline

sufletelor voastre zimțate

și gata de zbor spre niciunde

asemeni timbrelor iubirii dintâi.

 

Cine nu crede în franchețea mea

și în magia nimbului-pereche,

să se facă pe cealaltă față a lunii

lămâi!

 

Dar cine adaugă bucuriei

cu închinare și patimă

firul de iarbă din suflet drept aripă,

să i se scrie cerul

cu fir de lumină

la căpătâi!

 

Baladă veselă de păcălit singurătatea

Cu numele tău pe buze

am să mă încui la noapte

într-un vis cu trei catarge

de ajuns în Rai,

vino de-învelește-mi ochii

cu o stea de primăvară

și-un zlătar printr-o vioară

să-mi coboare luna spartă

zepelin cu dor de ducă

tropăind la căpătâi,

luna-i dată cu funingini

pentru prins dragostea chioară,

tu m-ai dus pe altă lume

să învăț cum se-înfășoară

pe-un sărut cu multe aripi

timpul cel dintâi!

Cu privirea ta pe buze

am fost ferecat o noapte

într-un vis cu trei catarge

de ajuns în Rai,

timp cusut cu buburuze

printre ramuri, pe sub frunze,

unde-i stareță chiar Eva

care mi te-aruncă-n brațe

fără nici-un strai!

 

La Hyperboreea

La Hyperboreea, într-o stea fără

timp

calul cel alb mă petrece

și-s tot mai departe de mine,

iarna își află degete albastre-n

coama lui,

destramă porți

prin care până ieri plecau în cer

cocori…

 

Un soare nou, înalt abis

mă țese-n fir de aur sub coline…

 

Ca pielea șarpelui de foșnitor

un vis ciudat pe-o turlă bizantină

cu mir de prea-târziu subție-n

candeli pânza nopții

pe care încă flutură țesut de

îngeri chipul tău

tot mai departe-n arabescuri de

cătină.

 

Mă trece vameșul pâraie de sidef să-mi

prindă-n chihlimbar dorul

de mare,

la Hyperboreea, amintiri cu

năframe de-argint

ne-or ține pe genunchi din nou

adolescenți,

tu flacăra din vis,

eu întrebare…

 

POEMELE DE LA VICINA

 

1.  Poduri care nu se știu…

Podul nu știe că-i pod

până-l trec pe sub picioare

cum aș merge pe mărgele

din aproape înspre tine,

povestindu-i despre maluri

prinse sub aceleași stele;

 

podul nu știe că-i punte

peste apa cu chipuri de fată

ce s-au oglindit mai sus

și tot vin șirete-n vale

cățărându-mi-se-n vise;

 

nu știe podul să-mi numere

frumoasele de pe fluviu

când se scaldă vaporoase

prin vârtejul peste șolduri

cu năluci vernil,

ci doar tălpile-mi ascultă

când spre ochii lor albaștri

noaptea mă strecor tiptil…

 

2.

Ochiul nu știe că-i pod

până nu-l trec pașii tăi

făcând nod pe după stele,

tu nu știi că eu ți-s pod

când îmi legi noaptea la ușă

cu funii de albăstrele!

 

3.

Podul este prietenul pașilor mei

până la tine.

Cerul trece pe deasupra podului

Împreună cu timpul încolăcit

pe șarpele drumului

care mi-a fost dat.

Cerul curgător al apei

ține în palmele-i albastre

un stol de egrete.

Până pe crestele sângerii dinspre

iarnă,

cea mai ușoară dintre toate culorile

este aripa lor albă.

 

4.

Prin mijlocul fiecărui pod

trece linia închipuită a iubirii

dintre două singurătăți.

Pe acolo timpul curge invers

până se poticnește în copilărie,

devenind primăvară.

 

Chiar și punctele cardinale

au fugit pe sub umbra cu flori de nufăr

a podului;

a rămas doar iubirea,

o lumină cu trepte subțiri,

șoapta de început a rugăciunii…

 

Puntea iubirilor e o linie arcuită

cu un singur capăt de foc pentru două suflete…

 

5.

Între două poduri,

inventatorul de întâmplări și legende

ne lucrează povestea,

răsucind o stea de argilă liliachie

pe roata olarului.

 

Pe sub podul casei

trece corabia unei

vieți

cu pânzele bune și rele încărunțind

în bătaia vântului…

 

Podurile vorbesc între ele

toate poveștile

ce ni se vor întâmpla curând…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *