LIVIU CAPȘA
De bine
scrie și tu ceva de bine
mă îndeamnă conștiința mea
veșnic trează
uite armata-i la post
și veghează
în orașe e un freamăt neîncetat
bunăoară
și rândunelele voiajoare pun
ciocul
la reconstrucția edilitară
salubrizarea merge și ea
ca pe roate
iar transportu-n comun
precum un bebeluș dolofan
se târâște pe burtă și coate
nimeni nu trage chiulul
nu umblă hai-hui
tot omul și are un rost
constructorii fluieră de pe schele
paznicii sforăie în post
pe câmpuri
și bondari-s personaje de bine
când harnici și-aruncă sămânța
peste roiul auriu de albine
Cineva
cineva ne privește de sus
ne ține sub atentă observație
ne pune la microscop
ne împinge cu degetul
ne întoarce pe toate fețele
dar noi nu vrem să știm
ne simțim liberi
stăpâni pe faptele noastre
stăm pe loc sau ne mișcăm
potrivit supremei noastre dorințe
uneori gândim asudăm
înfăptuim lucruri simple
sau complicate
iubim urâm acuzăm și iertăm
cu siguranța marelui jude
în care arde focul dreptății
ne înverșunăm pe timpul ce fuge
pe electronii ce-și schimbă mereu
locul
pe marile incertitudini
cărora zadarnic le căutăm leacul
zidim catedrale ridicăm cruci
mânjim filele istoriei
după cum ne dictează interesele
suntem de neclintit
doar prototipul universal
ne joacă mereu feste
poate-i gândacul de colorado
poate ploșnița sau blândele ierbivore
care cu înțelepciune își rumegă viața
cineva ne privește de sus
ne îngăduie omeneștile rătăciri
cruzimile de ființe create
și-apoi cu mâna sa fără de pată
răbdător ne-adună din lume
cu degetul său de lumină
cu blândețe ne cheamă la el
Înaltele trepte
noi știm că la final
învingătorul ia totul
dar alergăm și noi în pluton
așa din obișnuința datoriei
să fim la număr
mereu disponibili totdeauna prezenți
obolul nostru se așază
la temeiul statuilor
din cuvintele noastre
împrăștiate ca iarba pe dealuri
se extrage esența binemeritatelor ode
cântul de slavă
pentru cei ce pășesc
pe înaltele trepte
râvna noastră cotidiană
e rumegușul faptelor mari
pe care ei îl aruncă cât mai departe
să nu le păteze bucuria izbânzii
poleiala care le lustruiește orgoliul
gloria lor e copacul
la umbra căruia se usucă
și răutatea urzicii și melancolia
pelinului
e sâmburele universal
pe care-l visăm încolțind
și-n carnea noastră plăpândă
cu umilele noastre amănunte
de care nimeni nu se-mpiedică
(melancolii dureri frica de moarte)
ieșim și noi în lume
cu tentacule moi pipăim cărarea
care ne fuge în față
cărarea pe care cutezătorii
au ajuns demult unde trebuie
Ploaia izbăvitoare
da încă suntem aici
ocrotiți de sârma ghimpată a uitării
de zidul care sufocă privirea
zbor de vulturi
s-a rostogolit peste nisipuri
sori fără număr
au căzut în ochiul șopârlei
dar noi am rămas aici
în țara uscăciunii
mocnind în pielea noastră
crăpată
precum tăciunii în vatră
avem răbdarea pietrei
care macină timpul
neclintirea stâncii pe care-n zadar
scapără toate amurgurile
stăm strânși unul într-altul
ca turma ce sieși
umbră își face
și cum încercară
să ne risipească bezna haină
sirenele despletite ale nopții
cum ne dansa din buric
aburul depărtărilor
cum dorea să ne adoarmă
dulcea legănare a morții
dar noi suntem încă aici
așteptând de ani de veacuri
ploaia izbăvitoare
ploaia care să ude să hrănească
să scufunde odată pământul
Călătoria
nu vă-nghesuiți păstrați ordinea
avem locuri
pentru toată lumea
asta ne spun controlorii
cu șepcile lor ponosite
clești în loc de mâini
și difuzoare unde ar trebui
să le stea capul
astăzi mergem la capătul
pământului
la marele zid
în deșerturile mâncate de soare
vom da vieții încă o șansă
vom umaniza pustiurile
vom întemeia noi colonii
ne vom fi nouă înșine
și sclavi și stăpâni
astăzi doar astăzi
îi putem lua și pe cei
care vor doar să se plimbe
să schimbe puțin peisajul
dar lor nu le putem garanta nimic
nici locul nici viața
nici capătul drumului
și desigur nici calea înapoi
Viața-n provincie
greu mai e să trăiești
în provincie
să tot strângi
la șurubul zilelor
să pui mereu cuie
în gura fălândului clește
să duci nesfârșite posturi
în cârcă
și-arar vreo dezlegare la pește
să-ți dai an după an
aceleași întâlniri
cu duhul porcului de Crăciun
cu aburul mielului de Paște
iar ziua morților
s-o tot petreci la biserică
cu sfinții moțăind pe pereți
și-un popa meșterind
la nesfârșita lui predică
să pândești cât e ziua de lungă
pașii poștașului
care-a uitat să mai sune
să nu poți face nimic
când globulele zilelor rele
lacome înfulecă
globulele zilelor bune
Omul acela
omul acela venise
să ne spună ceva
ce nimeni nu-nțelegea
pe fața lui erau semne
pe trupul lui erau urme
vocea lui obosită
de-abia ajungea până la noi
nimeni nu știa
de unde sosise
poate din smârcurile
unei înecate păduri
poate din munții
prăbușiți peste cețuri
dar era viu
se lumina cu fiecare cuvânt
ne privea cu încredere
apoi s-a așezat obosit
în umbra căzută
dintr-o spărtură de nor
când am plecat
era încă acolo
lungit pe pământul uscat
trudnic a-ntins o mână spre noi
și nimeni n-a știut
dacă cerea să vină cu noi
sau mulțumit ne arăta drumul