#77-78 august 2023,  Poezie,  TEXT

LIVIU CAPȘA

De bine

scrie și tu ceva de bine

mă îndeamnă conștiința mea

veșnic trează

uite armata-i la post

și veghează

 

în orașe e un freamăt neîncetat

bunăoară

și rândunelele voiajoare pun

ciocul

la reconstrucția edilitară

 

salubrizarea merge și ea

ca pe roate

iar transportu-n comun

precum un bebeluș dolofan

se târâște pe burtă și coate

 

nimeni nu trage chiulul

nu umblă hai-hui

tot omul și are un rost

constructorii fluieră de pe schele

paznicii sforăie în post

 

pe câmpuri

și bondari-s personaje de bine

când harnici și-aruncă sămânța

peste roiul auriu de albine

 

Cineva

cineva ne privește de sus

ne ține sub atentă observație

ne pune la microscop

ne împinge cu degetul

ne întoarce pe toate fețele

dar noi nu vrem să știm

ne simțim liberi

stăpâni pe faptele noastre

stăm pe loc sau ne mișcăm

potrivit supremei noastre dorințe

 

uneori gândim asudăm

înfăptuim lucruri simple

sau complicate

iubim urâm acuzăm și iertăm

cu siguranța marelui jude

în care arde focul dreptății

 

ne înverșunăm pe timpul ce fuge

pe electronii ce-și schimbă mereu

locul

pe marile incertitudini

cărora zadarnic le căutăm leacul

 

zidim catedrale ridicăm cruci

mânjim filele istoriei

după cum ne dictează interesele

suntem de neclintit

 

doar prototipul universal

ne joacă mereu feste

poate-i gândacul de colorado

poate ploșnița sau blândele ierbivore

care cu înțelepciune își rumegă viața

 

cineva ne privește de sus

ne îngăduie omeneștile rătăciri

cruzimile de ființe create

și-apoi cu mâna sa fără de pată

răbdător ne-adună din lume

cu degetul său de lumină

cu blândețe ne cheamă la el

 

Înaltele trepte

noi știm că la final

învingătorul ia totul

dar alergăm și noi în pluton

așa din obișnuința datoriei

să fim la număr

 

mereu disponibili totdeauna prezenți

obolul nostru se așază

la temeiul statuilor

 

din cuvintele noastre

împrăștiate ca iarba pe dealuri

se extrage esența binemeritatelor ode

cântul de slavă

pentru cei ce pășesc

pe înaltele trepte

 

râvna noastră cotidiană

e rumegușul faptelor mari

pe care ei îl aruncă cât mai departe

să nu le păteze bucuria izbânzii

poleiala care le lustruiește orgoliul

 

gloria lor e copacul

la umbra căruia se usucă

și răutatea urzicii și melancolia

pelinului

e sâmburele universal

pe care-l visăm încolțind

și-n carnea noastră plăpândă

 

cu umilele noastre amănunte

de care nimeni nu se-mpiedică

(melancolii dureri frica de moarte)

ieșim și noi în lume

cu tentacule moi pipăim cărarea

care ne fuge în față

 

cărarea pe care cutezătorii

au ajuns demult unde trebuie

 

Ploaia izbăvitoare

da încă suntem aici

ocrotiți de sârma ghimpată a uitării

de zidul care sufocă privirea

zbor de vulturi

s-a rostogolit peste nisipuri

sori fără număr

au căzut în ochiul șopârlei

 

dar noi am rămas aici

în țara uscăciunii

mocnind în pielea noastră

crăpată

precum tăciunii în vatră

 

avem răbdarea pietrei

care macină timpul

neclintirea stâncii pe care-n zadar

scapără toate amurgurile

 

stăm strânși unul într-altul

ca turma ce sieși

umbră își face

 

și cum încercară

să ne risipească bezna haină

sirenele despletite ale nopții

 

cum ne dansa din buric

aburul depărtărilor

cum dorea să ne adoarmă

dulcea legănare a morții

 

dar noi suntem încă aici

așteptând de ani de veacuri

ploaia izbăvitoare

ploaia care să ude să hrănească

să scufunde odată pământul

 

Călătoria

nu vă-nghesuiți păstrați ordinea

avem locuri

pentru toată lumea

 

asta ne spun controlorii

cu șepcile lor ponosite

clești în loc de mâini

și difuzoare unde ar trebui

să le stea capul

 

astăzi mergem la capătul

pământului

la marele zid

în deșerturile mâncate de soare

 

vom da vieții încă o șansă

vom umaniza pustiurile

vom întemeia noi colonii

ne vom fi nouă înșine

și sclavi și stăpâni

 

astăzi doar astăzi

îi putem lua și pe cei

care vor doar să se plimbe

să schimbe puțin peisajul

 

dar lor nu le putem garanta nimic

nici locul nici viața

nici capătul drumului

și desigur nici calea înapoi

 

Viața-n provincie

greu mai e să trăiești

în provincie

să tot strângi

la șurubul zilelor

să pui mereu cuie

în gura fălândului clește

să duci nesfârșite posturi

în cârcă

și-arar vreo dezlegare la pește

 

să-ți dai an după an

aceleași întâlniri

cu duhul porcului de Crăciun

cu aburul mielului de Paște

iar ziua morților

s-o tot petreci la biserică

cu sfinții moțăind pe pereți

și-un popa meșterind

la nesfârșita lui predică

 

să pândești cât e ziua de lungă

pașii poștașului

care-a uitat să mai sune

să nu poți face nimic

când globulele zilelor rele

lacome înfulecă

globulele zilelor bune

 

Omul acela

omul acela venise

să ne spună ceva

ce nimeni nu-nțelegea

 

pe fața lui erau semne

pe trupul lui erau urme

vocea lui obosită

de-abia ajungea până la noi

 

nimeni nu știa

de unde sosise

poate din smârcurile

unei înecate păduri

poate din munții

prăbușiți peste cețuri

 

dar era viu

se lumina cu fiecare cuvânt

ne privea cu încredere

 

apoi s-a așezat obosit

în umbra căzută

dintr-o spărtură de nor

 

când am plecat

era încă acolo

lungit pe pământul uscat

 

trudnic a-ntins o mână spre noi

și nimeni n-a știut

dacă cerea să vină cu noi

sau mulțumit ne arăta drumul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *