#77-78 august 2023,  Poezie,  TEXT

FLORINA ZAHARIA

Inversa

știam că nu e nevoie de cuvinte

că voi vorbi de sub pleoape

având retinele în cămășuțe de noapte

încinse, rostogolite

că tu mă vei auzi prin toate felurile de tăcere

și că vom atinge curând unul în celălalt lumina.

 

știam că voi aștepta la nesfârșit

față în față cu inversa mea

simțeam cum timpul se umple

și crapă

 

Sunt liberă

nu mai am sânge

e o sărbătoare de lumină și confeti a oaselor

a tuturor îmbrățișărilor reci și sticloase.

așa cum intră acul în venă

ca piciorușele unui gând al tău

tăcut

ascuțit

cărăbuș

 

sunt liberă

nu mai am piele

cresc ca în copilărie

într-o materie caldă care se transformă

în lumină

am înghițit întunericul

tot

până la gât

și ecoul lui rămas în ochi

îl voi lega la ochi

 

voi salva planeta

voi elibera gâzele din rochie

voi elibera păpușile din cutiile muzicale.

 

Sunt liberă

fluturii izbucnesc din mine în horă

durerea iese împreună cu locul

prin care a intrat.

 

sunt liberă

sângerez peste tot

am înroșit pantofii și lumea.

 

sunt liberă

cresc peste oameni

și gândurile lor mari

sunt scări în singurătate.

 

stau întrun gol

care crește cu mine înăuntru

înghițindu-ne neîncetat

ca atunci când desenai o zi fără după amiază

și o inimă fără bătăile ei.

 

Nu știu cine sunt

m-am oprit în această ființă

văd cum cresc mâinile genunchii propria voce

de undeva de foarte sus

fără să înțeleg această călătorie

la nesfârșit

 

numai tu

ai putea să stăpânești

senzația de mâncărimi pe dinăuntrul mâinilor.

 

să dezlipești locul în care mă ascund

și să-l înalți ca pe un zmeu

deasupra cruzimii

sau să-l plimbi prin locuri știute numai de tine.

 

o lume rănită de altă lume

în care doare și ce nu doare

și liniștea și cuiul ce intră și intră

până în gură

în sângele ei

în ciocolată

în tresărit

 

eua nu e un cuvânt. e altceva altceva

nu există. e un gol

dar nici golul nu e.

 

vreau să tac mai mult

vreau să mișc propozițiile

să le adaug la gulerul rochiei

din această zi.

 

nu vreau să mă întorc

nu-mi amintesc unde să mă întorc.

*

cum m-am întins de-a lungul unui poem și dorm

până când se rupe în mine aerul în greutăți

mici și vii.

știu cum arată litera pe dinăuntru

are pumnii strânși gata să se lase în voia inimii

nu mor

eu curg din mine toată în înteriorul mâinilor

inima cu poezia-n gură gata să se îndrăgostească

păpuși dichisite la colțul străzii stau de vânzare

fata are talia poeziei

 

băiatul se sărută cu talia ei

mă învelesc numai în gura cuvântului și sunt altfel

carnea mea dintr-o parte pare o literă care-mi vrea

tot trupul.

*

dimineața în care mă întorc de la tine

dar nu pe un drum

ci pe o dâră de orizont lucrată de muncitori

senzuală în rochia mea cea mai frumoasă

cu panglici legate direct în lună

cu fardul tuturor panseluțelor din centrul orașului

sărut binele și răul

până la epuizare

până se văd unul pe altul prin mine.

 

Desprinderi

cuvintele ies din mâini

cuvintele au ieșit moarte.

 

restul trupului nu există

e un fum gros de brațe și umeri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *