COSTEL BUNOAICA
Cântec pentru Miriam
*
Din lut venit, în lut mă-ntorc…
Nu am să dau la nimeni socoteală;
Fă-mi lângă tine, Miriam, un loc,
Cât vârsta nu ne cere încă vamă.
Favoarea se plăteşte, ştiu prea bine –
Eu voi plăti iubirea cu iubire.
*
Şi dacă din iubire se cade în blestem,
Cum cade noaptea-n zi, de plictiseală,
Redutele sunt, Miriam, harem
Înalţilor amanţi întorşi la marea gală.
…Ci tu nu ştii: prin crivăţul din sânge
Mă arde focul tău şi plânge…, plânge.
*
Şi, vai, mi-e somn şi-n general, mi-e moarte
Pe la obârşii şi prin oase, Miriam! –
Tăcerile din noi miros a mere coapte,
Când ne-nfloresc tristeţile pe ram…
Îngenunchez la poarta cerului o clipă
Să-mi fac din vise încă o aripă.
*
Pe trup amiaza ni se zvântă –
Noi trecem lin spre altă înserare;
Nici nu simţim că sângele-mprumută
Păsări târzii cu aripi mari de sare.
Ne risipim în ceaţă, Miriam, ca vântul:
Eu fi-voi norul greu, tu o să fii pământul!
*
Nu te-am văzut demult şi-n visuri cat,
Oh, chipul tău frumos şi vorbele-ţi blajine,
Că-mi este dor să mai străbat,
Alăturea de tine, lungi clipe de iubire!
Şi-i secetă de foc în trupul meu firav –
De tine, Miriam, mi-e sufletul bolnav!
*
N-am de ales, lumina delirează
În câte-un glonţ crescut din fruntea mea –
Tot ce-i frumos se uită, nu se-nvaţă,
Cum tot ce-i mort va învia cândva…
Şi, doamne, Miriam, cu tine-s mai aproape
De viaţa-viaţă decât de viaţa-moarte.
*
Nu cred în clipă, cred în veşnicie
Şi în puterea ei de peste timp;
A-i da hazardului luciri şi măreţi
E cum i-ai dărui prostiei chip.
Căci efemerul, Miriam, e riscul…
Astăzi ai totul, mâine culegi nimicul.
*
Mi se preling, ah, toamnele prin oase
Şi visele se-mpuţinează, ştiu…!
Tu fă-mi, cât încă poţi, şederile frumoase
Şi-alungă din tristeţe gândul cenuşiu.
Împinşi spre margini de anii ce-o să vină,
Cădea-vom, Miriam, în neguri, din lumină!
*
Amurgul, Miriam, nu de la toamnă-l ştii…
De la lumină-nveţi şi zborul şi căderea;
Frunză-ngălbenită e noaptea fără zi…
Şi este chinul, moartea şi durerea.
Tu nu-nvăţa verdictul, găseşte tălmăcirea
Atâtor înţelesuri… şi dăruie iubirea…
*
În cumpănă, lumina nu naşte disperare,
Cum facem noi, adesea, cu vieţile, cu soarta;
Ea, Miriam, clădeşte, căci nemurirea-l doare
Pe cel ce pizmuieşte şi îşi zideşte poarta…
Vezi tu, lumina, chiar dacă e toamnă,
Îşi rostuieşte rodul spre viaţa siderală.
*
La templele de gheaţă, Miriam, mă-nchin –
În ele stă credinţa căzuţilor din soartă;
N-am suflet rece, sunt chiar un bun creştin
Şi nici n-am fost vreun ticălos vreodată.
Răpus de soartă-ar vrea mulţi să mă ştie,
Dar sufletul îmi e mereu o torţă vie…
*
Cu o iarnă ţi-am rămas dator –
Nu-nfrângerea-i de vină, nici păcatul…
Ci, sigur, eu sunt vinovatul
C-am înviat când trebuia să mor!
Şi vinovată, Miriam, tu eşti,
Că m-ai iubit în loc să mă urăşti!
*
Ninsoarea mă-ntristează, Miriam!
Nu ştiu de ce, dar simt că-mi este teamă;
Poate că albu-mi dă ce eu nu am
Şi munţi de vise în suflet îmi răstoarnă…
Mă ard zăpezile ‒ ah, viaţa
Se trece, Miriam, cum trece-n apă gheaţa!
*
Mă înfăşor în iarnă ca într-un vechi blestem –
Pe buza ta lumina îşi mai toceşte coasa –;
În zbaterea ei dulce, amarnic mă întreb:
Al cui va fi blestemul, a cui va fi mireasa…?
Mă înfăşor în iarnă ca într-o grea durere
În care, Miriam, din inimă cad stele.
*
Aş vrea de întuneric să îmi desferec chipul,
Să pot, fără oprelişti, la uşa ta să bat…
În candelabre limpezi s-aţâţ în taină timpul
Şi-n flacăra lui vie să ard cu-adevărat –
Trădarea nu înseamnă doar minciună,
Ci abandon, ispită, Miriam, şi ură.
*
Cred în lumina pură şi-n steaua ce răsare
Când nu te-aştepţi, când nu mai poţi să speri…
Noi ştim: fără lumină, speranţa vie moare,
Oricât i-ai da îndemnuri, oricât i-ai da averi.
Credinţa, Miriam, ca şi iubirea grea,
Cât şi-ar dori, duşmanii nu le-ar putea lua.
*
Chiar dacă tristeţea-i averea mea de preţ,
Am dreptul, moartea să o înfrunt în faţă;
Şi chiar dacă iubirea mi-e la un pas de-ngheţ,
Eu vieţii-i sunt dator cu cel puţin o viaţă.
Ca un protest năvalnic, Miriam, şi pur
Eu moartea o repugn: pe viaţă jur!
(din volumul Cântec pentru Miriam, aflat în lucru)