#77-78 august 2023,  Poezie,  TEXT

VIOREL DINESCU

Călătorul albastru

Oraşul se decolorase într-o singură noapte,

Fără nici o explicaţie lucrurile albeau

(Să fi fost un semn al soartei sau o pedeapsă?)

Oamenii cu părul decolorat nu ştiau.

Până şi umbrele caselor se chirciră, se estompară,

Răzleţindu-se ca lebedele prin scuaruri,

Părea o boală venită de undeva din senin

Sau stratul de ozon nu mai oprea razele cosmice

Să verse peste lume corpusculii lor de venin

 

Mai târziu lucrurile se complicară;

Albiră semafoarele şi agenţii de circulaţie,

Apoi băncile, catedralele şi instituţiile de utilitate publică;

Bancherii, rândaşii, episcopii, coloneii

Îşi ascundeau sub pălării obrazele de var

Ca-ntr-o pantomimă jucată pe străzi.

Până şi bancnotele se decolorară,

Nu mai aveau nici o valoare pe piaţa mondială,

Un faliment alb cădea peste tot ca o ninsoare,

Părăsite de culori femeile se ascundeau în ziduri

Până când în marginea pieţei apăru un călător albastru.

 

Eram eu sau poate cineva cu care-aș fi dorit să semăn

Și-n fața singurătății mele realitatea reveni în lucruri

Iar oamenii încercară să trăiască în altă culoare.

 

Trenuri cu ferestre aprinse

M-am oprit într-o gară. Totul era pustiu.

Vechile urme fuseseră şterse, peroanele erau părăsite,

O linişte surdă se scurgea din pietrele sparte,

Între linii doar umbra unui copac cu ramurile arse

În care rămăsese ca un tropot ciudat

Zgomotul sacadat al roţilor care trecuseră demult aici.

 

Gările mele îmbătrânesc la marginea lumii

Sub ploaia unor clipe neiertătoare.

Luxoasele trenuri cu ferestre aprinse

Trecuseră demult în altă realitate

Poate spre stelele care sclipeau ca nişte semafoare.

 

Gara mă priveşte ca o fiară cu ochi obosiţi,

Renunţ la lunga călătorie pe care o visasem,

Voi lua primul tren spre noaptea viitoare.

 

Am să-ți restitui Timpul

Nu vreau să-ţi restitui decât Timpul

Mirosul de ape, cântecul nerostit şi cântecul din scuaruri

Poate şi privighetorile lunii înnoptând peste acoperişuri

Pe străzile pe unde trec cu mari lampadare

Se găsesc poarta pe unde am intrat în această clipă,

Dincolo de ea mă aşteaptă calul cu care te-am răpit,

Din miezul unui basm unde dormeai liniştită,

Să-ţi împrumut destinul meu făurit sub Zodia Şarpelui

 

Să ne mai plimbăm puţin pe acoperişurile cerului

În lungul unor cartiere înfrunzite de nesomn

M-am înşelat destul; eşti Altcineva.

Am să-ţi restitui Timpul până la ultima clipă

Şi jumătate din împărăţia inimii mele dacă vrei.

Rămâi printre aceste lucruri ce te adoră

Ţinând în braţe pisica de Agora cu torsul ei insistent

M-a înşelat chipul tău oval în bătaia lunii

Şi părul blond aruncat ca un talisman pe plajă.

Nu erai făcută pentru primejdiile mele cotidiene

 

Aş fi vrut să te temi când îmi riscam ultima şansă

În minunatele mele aventuri nocturne

Unde până la urmă îmi voi pierde şi viaţa.

Retrage-te la timp printre gesturile tale inofensive

Văduvă a unui Erou ce nu se va mai întoarce din vise.

 

Am să-ţi restitui însă Timpul şi toate celelalte obiecte.

 

Visteria unor focuri

Un gol de sticlă bate-n malul zilei

Se mişcă-n jur Oceane mari de umbră

Când steaua mea tot mai încet tresare.

Rămân mai sigur ca-ntr-un bloc de piatră

Dar nu voi renunţa la nordu-n care

Mă aşteaptă-un armăsar înşeuat

Acolo-i visteria unor focuri

 

Ce au rămas în tainiţi ferecate

Şi vreau să năvălesc ca un barbar

Să sparg cu fruntea ziduri şi lăcate

Să-arunc în vânt din negre colivii

În toată lumea visuri şi făclii

 

Şi-ntr-un târziu în goana mea nebună

Să mă înec ca un meteorit în lună.

 

Potirul imens al mării

Ce clopot, iubito, ne leagă de ţărm

Ce raze de lună pudrate de sare?

Suntem ca o plută pierdută pe mare,

Pe-oceanul acesta topit de nesomn

 

Mai stăruie ca un voal rupt în două

Ultima dimineaţă pe umerii tăi transparenţi

Ascultă, iar sună din negură goarna

Aceloraşi naufragiaţi inocenţi

 

Ce val de ecouri te soarbe spre stele,

Cu ce aur ninge pe trupul tău pal?

Te-ndepărtezi de el ca o aripă frântă

Rătăcită prin valuri departe de mal…

 

Ce clopot, iubito, ne leagă de ţărm

Ca pe două cristale înnebunite de lună?

Marea se zbate în noi şi piere-n furtună

În cercuri albastre spre nori.

 

Spre ziuă ne găsim la ţărmul de şoapte aprins,

Doi spectatori ca două viori peste care-a nins,

Ceasuri vin şi se sparg fără zgomot,

Unde-a rămas nava mută şi rece?…

 

Dinspre tine curge un fluid nevăzut

Înspre valul ce veşnic ne-nvinge

Şi parcă dorm sub un clopot de spume

Lăsat de mare ca semn

 

Clopotul mării, clopotul mării, iubito

Ne-adună cu-acelaşi blestem.

Un tunet se sparge alături de noi

Umplând văzduhul cu timp şi cu unde,

Călătoresc prin tine spre marea cea grea

Ce-n potiru-i imens ne ascunde.

 

Navigație…

Când ceasu-şi pierde sensurile-i grave

Şi timpul se opreşte-o clipă-n loc

Mă-ndrept din nou spre albele ostroave

Navigator spre ţările de foc

 

La azimut trec păsări reci, polare

Şi mari aluviuni în cântec curg,

Poate intrând în altă întâmplare

Voi sângera ca norii în amurg

 

Sau poate spre alt far din depărtare

Curenţii subterani mă vor împinge

Pe ţărmul plin de aşteptări solare

În care crucea Sudului se stinge

 

Aici, înalt şi singur, sus, pe trepte

Doar adevărul poate să m-aştepte

 

Dies irae

În clipa asta desfrunzită și nedreaptă

Când văluri cad pe fețele luminii

Zilele risipite încă sângerează

În asfințitul turbure și veșted.

Numai speranța porumbelului alb

Adie ‒ aripă pierdută ‒

În freamătul final traversând continentul.

 

Și vine clipa arsă către mine

Decolând lung mișcătoarele spații.

Umbra ei se răspândește în umbră,

Rămân țintuit într-o eternă mirare

Căci dintr-un ecran de linii și puncte

Un îngheț nemilos mă privește.

 

Dar poate mai e timp până la ziuă.

Să-arunc în focuri ‘nalte calendarul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *