VIOREL DINESCU
Călătorul albastru
Oraşul se decolorase într-o singură noapte,
Fără nici o explicaţie lucrurile albeau
(Să fi fost un semn al soartei sau o pedeapsă?)
Oamenii cu părul decolorat nu ştiau.
Până şi umbrele caselor se chirciră, se estompară,
Răzleţindu-se ca lebedele prin scuaruri,
Părea o boală venită de undeva din senin
Sau stratul de ozon nu mai oprea razele cosmice
Să verse peste lume corpusculii lor de venin
Mai târziu lucrurile se complicară;
Albiră semafoarele şi agenţii de circulaţie,
Apoi băncile, catedralele şi instituţiile de utilitate publică;
Bancherii, rândaşii, episcopii, coloneii
Îşi ascundeau sub pălării obrazele de var
Ca-ntr-o pantomimă jucată pe străzi.
Până şi bancnotele se decolorară,
Nu mai aveau nici o valoare pe piaţa mondială,
Un faliment alb cădea peste tot ca o ninsoare,
Părăsite de culori femeile se ascundeau în ziduri
Până când în marginea pieţei apăru un călător albastru.
Eram eu sau poate cineva cu care-aș fi dorit să semăn
Și-n fața singurătății mele realitatea reveni în lucruri
Iar oamenii încercară să trăiască în altă culoare.
Trenuri cu ferestre aprinse
M-am oprit într-o gară. Totul era pustiu.
Vechile urme fuseseră şterse, peroanele erau părăsite,
O linişte surdă se scurgea din pietrele sparte,
Între linii doar umbra unui copac cu ramurile arse
În care rămăsese ca un tropot ciudat
Zgomotul sacadat al roţilor care trecuseră demult aici.
Gările mele îmbătrânesc la marginea lumii
Sub ploaia unor clipe neiertătoare.
Luxoasele trenuri cu ferestre aprinse
Trecuseră demult în altă realitate
Poate spre stelele care sclipeau ca nişte semafoare.
Gara mă priveşte ca o fiară cu ochi obosiţi,
Renunţ la lunga călătorie pe care o visasem,
Voi lua primul tren spre noaptea viitoare.
Am să-ți restitui Timpul
Nu vreau să-ţi restitui decât Timpul
Mirosul de ape, cântecul nerostit şi cântecul din scuaruri
Poate şi privighetorile lunii înnoptând peste acoperişuri
Pe străzile pe unde trec cu mari lampadare
Se găsesc poarta pe unde am intrat în această clipă,
Dincolo de ea mă aşteaptă calul cu care te-am răpit,
Din miezul unui basm unde dormeai liniştită,
Să-ţi împrumut destinul meu făurit sub Zodia Şarpelui
Să ne mai plimbăm puţin pe acoperişurile cerului
În lungul unor cartiere înfrunzite de nesomn
M-am înşelat destul; eşti Altcineva.
Am să-ţi restitui Timpul până la ultima clipă
Şi jumătate din împărăţia inimii mele dacă vrei.
Rămâi printre aceste lucruri ce te adoră
Ţinând în braţe pisica de Agora cu torsul ei insistent
M-a înşelat chipul tău oval în bătaia lunii
Şi părul blond aruncat ca un talisman pe plajă.
Nu erai făcută pentru primejdiile mele cotidiene
Aş fi vrut să te temi când îmi riscam ultima şansă
În minunatele mele aventuri nocturne
Unde până la urmă îmi voi pierde şi viaţa.
Retrage-te la timp printre gesturile tale inofensive
Văduvă a unui Erou ce nu se va mai întoarce din vise.
Am să-ţi restitui însă Timpul şi toate celelalte obiecte.
Visteria unor focuri
Un gol de sticlă bate-n malul zilei
Se mişcă-n jur Oceane mari de umbră
Când steaua mea tot mai încet tresare.
Rămân mai sigur ca-ntr-un bloc de piatră
Dar nu voi renunţa la nordu-n care
Mă aşteaptă-un armăsar înşeuat
Acolo-i visteria unor focuri
Ce au rămas în tainiţi ferecate
Şi vreau să năvălesc ca un barbar
Să sparg cu fruntea ziduri şi lăcate
Să-arunc în vânt din negre colivii
În toată lumea visuri şi făclii
Şi-ntr-un târziu în goana mea nebună
Să mă înec ca un meteorit în lună.
Potirul imens al mării
Ce clopot, iubito, ne leagă de ţărm
Ce raze de lună pudrate de sare?
Suntem ca o plută pierdută pe mare,
Pe-oceanul acesta topit de nesomn
Mai stăruie ca un voal rupt în două
Ultima dimineaţă pe umerii tăi transparenţi
Ascultă, iar sună din negură goarna
Aceloraşi naufragiaţi inocenţi
Ce val de ecouri te soarbe spre stele,
Cu ce aur ninge pe trupul tău pal?
Te-ndepărtezi de el ca o aripă frântă
Rătăcită prin valuri departe de mal…
Ce clopot, iubito, ne leagă de ţărm
Ca pe două cristale înnebunite de lună?
Marea se zbate în noi şi piere-n furtună
În cercuri albastre spre nori.
Spre ziuă ne găsim la ţărmul de şoapte aprins,
Doi spectatori ca două viori peste care-a nins,
Ceasuri vin şi se sparg fără zgomot,
Unde-a rămas nava mută şi rece?…
Dinspre tine curge un fluid nevăzut
Înspre valul ce veşnic ne-nvinge
Şi parcă dorm sub un clopot de spume
Lăsat de mare ca semn
Clopotul mării, clopotul mării, iubito
Ne-adună cu-acelaşi blestem.
Un tunet se sparge alături de noi
Umplând văzduhul cu timp şi cu unde,
Călătoresc prin tine spre marea cea grea
Ce-n potiru-i imens ne ascunde.
Navigație…
Când ceasu-şi pierde sensurile-i grave
Şi timpul se opreşte-o clipă-n loc
Mă-ndrept din nou spre albele ostroave
Navigator spre ţările de foc
La azimut trec păsări reci, polare
Şi mari aluviuni în cântec curg,
Poate intrând în altă întâmplare
Voi sângera ca norii în amurg
Sau poate spre alt far din depărtare
Curenţii subterani mă vor împinge
Pe ţărmul plin de aşteptări solare
În care crucea Sudului se stinge
Aici, înalt şi singur, sus, pe trepte
Doar adevărul poate să m-aştepte
Dies irae
În clipa asta desfrunzită și nedreaptă
Când văluri cad pe fețele luminii
Zilele risipite încă sângerează
În asfințitul turbure și veșted.
Numai speranța porumbelului alb
Adie ‒ aripă pierdută ‒
În freamătul final traversând continentul.
Și vine clipa arsă către mine
Decolând lung mișcătoarele spații.
Umbra ei se răspândește în umbră,
Rămân țintuit într-o eternă mirare
Căci dintr-un ecran de linii și puncte
Un îngheț nemilos mă privește.
Dar poate mai e timp până la ziuă.
Să-arunc în focuri ‘nalte calendarul.