PAUL SÂRBU

Sub lumina luceafărului…

Un pumn de făină,

un opaiț,

singurătatea

și nemurirea…

 

Ardeam în acele nopţi disperate şi sterpe

precum un Giordano Bruno anonim,

viaţa îmi pâlpâia

pe foaia albă de hârtie

ca o lampă

pe vreme rea,

şi, deodată,

nesperat,

după atâtea tăcute aşteptări,

se năştea,

ca într-o iesle,

un vers!

 

Dar, nemurirea nu poate fi trasă pe sfoară:

n-am reușit să construiesc

decât această cocioabă din metafore

iluminată doar

de apropierea morţii…

 

Și sufletului meu, i se va da drumul

într-o pirogă,

și va fi incinerat, în noapte

peste apele Deltei –

jertfă

sub lumina Luceafărului…

 

 

Electricienii

Electricienii

sapă gropi,

fixează stâlpi,

întind firele,

se urcă pe scări spre cerul nopții

și atârnă alte și alte poeme –

adevărate corpuri de iluminat

pe marile artere de circulație

ale neantului!…

Dar și acestea

se sting,

unele de furtună,

altele fac scurt-circuite –

li se ard filamentele…

Iar altele

care-au fost scrise supt vremi

sunt sfărmate cu bâtele

ori împușcate în noapte…

Totuși, există și unele poeme,

ca niște Luceferi

care emit o neîntreruptă lumină

de veacuri,

deși nu au nicio altă sursă de iluminat

în afara cuvintelor!…

 

Cu toate că, unii afirmă

că poți să dormi liniștit

în posteritate

dacă auzi doar muzica astrală a monedelor,

totuși, poeții, şi ,,în timpuri sărace” continuă cu îndârjire,

acțiunea de electrificare

a neantului…

 

Farmece de dragoste

Cu săpăliga

sub lună nouă

fără să ştii

am scos cu grijă pământul

în care era întipărită

urma paşilor tăi,

am pus-o în glastre, la fereastră

unde am răsădit trandafiri

pe care i-am îngrijt,

i-am udat,

iar noaptea, la lună nouă

i-am descântat și i-am menit

ca paşii tăi să se întoarcă la mine!…

 

Şi am să fac incantaţii în noapte

ca timpul

să se desfășoare încet, la nesfârşit,

precum firul unui ghem fără capăt

de pe un mosor al lunii,

ca să nu mai poți ajunge niciodată la altul…

 

Dar, dacă te vei îndepărta de mine,

am să te blestem,

şi-am să îngrop tăciuni aprinşi

și cuie scoase noaptea din sicrie

la rădăcina florilor, ca să se ofilească

și să-ţi înţepenească picioarele ca la morţi!…

 

Și apoi,

voi ascunde, pentru a te ademeni,

un inel din aur şi diamante,

în pământul adunat de pe urma pașilor tăi,

pentru a ţi-l dărui

când picioarele tale te vor aduce înapoi la mine!…

 

Mașina de scris

În timpul când se făcea restricţie

de lumină

în colibele noastre,

dincolo

de speranţă

îmi era de ajuns

o lopată de zăpadă

pe masa de lucru,

la lumina căreia

să pot scrie un poem…

Disperat

Ieşeam afară, în noapte,

şi îmi dactilografiam poemele

la claviatura cerului –

căci, ce sunt stelele,

decât nişte caractere ale unei maşini de scris

care nu puteau fi înregistrate la poliţie?

 

Singura

mașină de scris

care nu putea fi considerată

un corp delict

pe baza căruia

să ţi se întocmească un rechizitoriu

şi să fii condamnat!…

Și totuşi, unica sursă de iluminat

care se ridica

în acea noapte ce părea fără sfârşit

erau locurile

în care fuseseră executate şi îngropate

mașinile de scris…

 

Fire de iarbă

Precum firele de iarbă

din pământ

au crecut oamenii!…

 

Din pământ

a crescut aerul

precum firele de iarbă, nevăzute!

Din pământ

a crescut cerul

precum firele albastre, de iarbă!

Din pământ a crescut

timpul

precum iedera care se-ntinde

ocupând tot spaţiul!

Din pământ

au crescut constelaţiile –

pasările luminii, care zboară în stoluri pe cerul nopții!

 

Din pământ au crescut zeii

precum firele nemuritoare de iarbă!

Din pământ au crescut

cuvintele

precum freamătul frunzelor și foşnetul ierbii!

 

La început

a fost pământul

şi toate au crescut din pământ –

precum o fâneaţă cât universul! Şi toate se întorc în pământ –

precum iarba cosită și frunzele îngălbenite,

dar care vor încolţi, totuşi,

în primăverile ce vor urma!…

 

Nostalgia salcâmilor…

Ca timpul să nu mai treacă,

și florile de salcâm să se mai scuture

măcar într-o noapte,

am întins între crengile arborelui sacru

o capcană cu zimţi şi arc de oţel,

să captureze ceasornicul nopții, luna –

să nu mai răsară și să nu mai apună,

s-o ţintuiesc pe cer!

 

Dar, se pare că luna,

asemenea unei vulpi

şi-a ros singură piciorul, să scape,

şi-a scoborât, şchiopând,

lăsând pete de sânge pe boltă, până în zori,

când s-au scuturat

ultimile flori de salcâm

lăsând în țărână

un giulgiu alb!…

 

Cu nesfârșită nostalgie

se va roti sufletul meu

precum un zmeu de hârtie

legat cu sforile amintirilor,

se va roti

indecis, neștiind

încotro s-o apuce,

înspre stele,

sau spre pământul împodobit

cu salcâmi înfloriți…

 

Când mă voi întoarce „acasă”

în neant,

uneori voi simți o tristețe nețărmurită,

un dor nespus, o premoniție,

de parcă acolo, departe, pe pământ,

e primăvraă

și înfloresc salcâmii…

 

Poate că, jumătate din sufletul meu

va rămâne aici

ascuns printre florile de salcâm,

iar cealaltă jumătate se va rupe și va zbura înspre stele…

 

 

Iarna, în deltă…

Iarna, o veche şi cunoscută tristeţe reîncepea

în izolare!…

Atunci, dintr-un instinct de apărare

redeschideam vechile tale scrisori

care-mi luminau faţa

ca nişte fulgere în pustiu!…

 

Noaptea, auzeam cocori întârziaţi

ţipând în zăpadă, în apropierea ferestrei!…

Ochii lor roşii, obosiţi,

înotau prin troiene, sub lună,

în căutarea limanului…

 

Îmi revenea în minte uluirea

cu care ascultai cuvinte de dragoste!…

Şi lupta prin care reuşeam să supravieţuim!…

Şi apoi eu care credeam că mai rămăsese o speranţă

sub dărâmături!…

N-ai să ştii niciodată că în acele nesfârşite nopţi de iarnă

erai un fel de „staţie terminus” a închipuirilor mele!

Apoi am aflat

că „fusesem victima ta cea mai de preţ”,

ca o medalie ce-ţi strălucea pe piept!

Iar eu mai speram!…

Îmi aliniasem anii

precum scândurile unei scene

împodobită de sărbătoare

în aşteptarea paşilor tăi!

Memoria îmi slăbea,

dar eu făceam cu disperare inventarul tuturor amintirilor!…

Acum, până şi luntrea aceea

în care timpul s-a reîntors

a putrezit

aşteptând!

 

A rămas

doar lanţul

cu care-am priponit-o

de ţăruşul aceleeaşi încăpăţânări!…

Şi apoi, venea totdeauna un moment

în lungile nopţi de iarnă, în deltă, când nu mă mai putea salva

decât un fel de măcel al închipuirii: „Primăvara!”

Deşi sângele răzbătea mereu

Prin bandajul acelei iluzii!…