#76 aprilie 2023,  Stări de spirit,  TEXT

GHEORGHE FILIP – Nostalgii… utopice

A trecut în neființă Eugen Simion. Și nu s-au clătinat munții, nu s-au scufundat insule, n-au izbucnit uragane și poate din ceruri n-a căzut nicio stea. Doar una de pe cerul culturii românești.

Și nici preamultele crize nu s-au oprit nici măcar pentru cuvenitul minut de reculegere, nici pensionarii n-au încetat să murmure împotriva jucăușului guvern, nici prețurile n-au scăzut și primejdiile cu care ne tot sperie unii nu s-au clintit de la locurile lor de pândă.

Și nici în noi pare să nu se fi clătinat nimic. Doar va fi trecut așa, o adiere… „Ce să fie? Nu-i nimic. A trecut acceleratul”. „Acceleratul”, care ne va lua în cele din urmă și pe noi, dar nu ne facem prea multe griji, pentru că nouă nu ni se poate întâmpla nimic, pentru că noi suntem… prieteni buni cu veșnicia.

Altele sunt lucrurile care ne emoționează. Nu dispariția unui mare cărturar al neamului, care „s-a închis” în lumea cărților, care și-a petrecut timpul la masa de scris și la Academia lui și care s-a dedicat cunoașterii, luminării și păstrării valorilor culturii românești.

Altceva ne ține pe noi cu sufletul la gură. Nefericita întâmplare a nefericitului Culiță Sterp, ce mai face magnificul Salam, pe unde o mai umbla Vali Vijelie, faptul că nu știu care fătucă-vedetă a rămas gravidă, posibila „prezidențiabilitate” a Zăvorancei etc. Adică o cu totul altă lume bântuită de valori, care ne umplu de duioșie și de… posibile exemple demne de urmat.

Se trăiește mult mai palpitant într-o astfel de lume presărată și de icniri tupeiste și de oarece savuroase vulgarități și de puțină violență, așa cum îi stă bine omului de azi, fie el om de rând, fie politicianului, care n-are sfieli nici în fața gramaticii, nici a logicii. Și ratingul micilor ecrane tot de aici se trage. Ce să faci cu buchea cărții monotonă, plicticoasă?

Nu e prima dată când în astfel de împrejurări triste se face o economie severă de vorbe și mai ales de sentimente, semn că se întâmplă ceva cu noi, că poate suntem prinși (și asta ar putea suna ca o consolare) într-o „poveste” globală de sărăcire și asprire a sufletelor, de derută și confuzie, de pierdere a reperelor, a acelor binecuvântate stele călăuzitoare.

Ne îndoim de tot și de toate și ne ridicăm pe valul acestor îndoieli și privim cu mefiență și trufie în jur, pentru că în jur nu e decât o colcăială de căzneli și neputințe, de visuri care își strivesc visătorii și constatăm cu mândrie că numai noi am rămas întregi și teferi să călătorim spre înalturile cărora numai noi le dăm sens și consistență, pentru că fără noi lumea n-ar avea nici o noimă, pentru că noi suntem… buricul pământului. Și nici nu luăm seama că plutim, de fapt, într-o mare de burice, care saltă și tresaltă orgolios pe minuscula lor insulă de singurătate friguroasă.

Te uiți și nu înțelegi când și de ce s-a produs această atomizare, cum și de unde a apărut acest întunearec de socluri pe care ne cățărăm orgoliile, „unicitatea” și indiferența, fără să ne intereseze și – parcă atinși de „orbirea” lui Saramago – fără să vedem ce se întâmplă dincolo de noi. Pentru că ‒ și gândim astfel spre a ne absolvi de riscurile și de responsabilitatea implicării – dincolo de noi se întâmplă numai niște încercări jalnice, numai niște rotiri bezmetice într-un cer încropit numai din găuri negre. Noi suntem singura lumină…

Să fie de vină această „încălzire globală”, care a coborât adânc în suflete, făcându-le să semene cu câmpurile acelea pustiite, crăpate de secetă? Să fie de vină demagogia, superficialitatea, certurile și bâlbele politicii, care nu lasă nici un domeniu neatins? Să fi ajuns și la noi acea „disperare culturală”, care bântuie și prin alte părți?

Să se datoreze nefericirea noastră convingerii că suntem primii, care trăim astfel de lucruri, că numai nouă ne este dat să trecem printre acești munți „care se bat în capete”? Că am avut ghinionul de a face „cap și începătură” acestei lumi strâmbe, care răstoarnă și învălmășește totul? Și de ce tocmai nouă să ni se întâmple asta?

Dar, poate așa va fi fost dintotdeauna, aceleași trufii, aceleași însingurări, aceleași scrâșniri și resemnări determinate de aceleași cauze sau poate de altele specifice timpului? Să fi existat, totuși, ca o contrapondere și niște lucruri bune, care vor fi contribuit la acel mers înainte, chiar dacă uneori anevoios?

Cu siguranță trebuie să fi fost și asta ar explica faptul că există și acum o anume nostalgie după astfel de vremuri, după o astfel de lume în care vor fi fost prezente și înțelegerea, și dreapta apreciere, și responsabiitatea și solidaritatea. Nostalgicii aceștia nu sunt, cum îi categorisea cineva, nici reflexivi – o simplă tânjire doar, nici restaurativi – oameni, care ar vrea să scoată la suprafață lumea aceea. Nostalgia are ca obiect nu o lume, cu bunele și relele ei, care va fi fost reală, ci una care s-a ivit în mintea lor, pe care ei au creat-o, curățind-o de superbie, egoism și indiferență și punând laolaltă toate bunele însușiri, care îi lipsesc lumii de azi.

Dar, asta e o lume ideală, care n-a fost și poate nu va fi niciodată, pentru că e greu de crezut că binele poate exista de unul singur, fără răul, care îl nuanțează și care  îi dă sens… Să fie visul unor astfel de nostalgici o utopie?

Pentru că aici, pe unde ne chinuim să lăsăm o urmă a trecerii noastre pe sub soare, binele, care și-ar pierde înțelesul dacă ar exista singur, stă în amestecare cu răul, ca două oștiri prinse într-o încăierare permanentă, împărțindu-și pe rând victoriile. Numai Dumnezeu le-a putut separa, făcând dintr-unul raiul și din celălalt iadul, lucru imposibil de realizat aici, pe pământ. Așa încât, nostalgicii despre care vorbim, neputând să aibă limpezimea și forța Creatorului, nu pot decât să își imagineze și să tânjească după o astfel de lume. Singura lor „izbândă” este că se pot refugia într-o astfel de lume, amorțindu-și în felul acesta suferința și lăsându-se în voia amăgitoarei speranțe.

Și totuși, mulți dintre cei de astăzi pun degetul pe rănile care dor și își așteaptă vindecarea, pe întunecatele pete, care obstrucționează lumina, căldura înțelegerii și apropierii. Dar, dacă nu se trece dincolo de acest gest, înseamnă fie că degetul ar trebui îndreptat mai întâi spre ei înșiși, fie că totul nu este decât o ipocrizie. O cruntă și demolatoare ironie.

Nostalgicii sunt condamnați să viseze la lumea din închipuirea lor și să creadă că, într-o bună zi va prinde contururi reale, chiar dacă nu exact așa cum și-o imaginează ei. Pentru că nu își pierd credința într-o astfel de lume.

Și poate că într-o astfel de lume va fi ajuns Eugen Simion, acolo unde valorile sunt recunoscute și apreciate așa cum se cuvine și așa cum merită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *