ANGELO MITCHIEVICI – Premiile literare între valorizare și devalorizare

În La vie du Lettré, într-un mic capitol intitulat „Le Couronnement”, William Marx relatează cu o doză de ironie despre încoronarea simbolică a lui Petrarca ca poeta laureatus. Poetul fusese invitat la scurt timp atât de Universitatea din Paris, cât și de Roma, iar în urma deliberării alege să primească premiul din partea Romei. Însă pentru a se dovedi demn de o astfel de onoare, Petrarca trece pe la regele Neapolelui, Robert d’Anjou, recunoscut ca un fin connaiseur în materie de literatură și deși acesta nu-l poate însoți la Roma îi oferă un certificat de valoare. Cu alte cuvinte, conferă poetului statura simbolică a persoanei regale. La Roma, la Capitoliu, în marea sală de audienței, Petrarca este încununat în cea mai însemnată zi a anului, de Paște, pe data de 8 aprilie 1341. Seniorul Stefano Colonna rostește laudatio, iar Petrarca merge la catedrală pentru a depune coroana de lauri la altarul Sfântului Petru. Este un mod de a face vizibilă, ne spune William Marx, „o nouă putere, instalarea unei noi ordini a lucrurilor, aceea a poeziei”. UN erudit, iată Petrarca e recunoscut drept un rege al poeziei. Numai că, ne amintește William Marx, la acea dată Petrarca avea vârsta de 36 de ani, adică era foarte tânăr, scrisese cca 100 de poeme în limba vulgară care astfel nu puteau fi luate în considerare oficial pentru atribuirea premiului deorece doar opera latină conta, și doar vreo 15 poeme în latină, nu dintre cele mai bune. Poemul său despre Africa, într-adevăr notabil, circula în variante, fără a intra în conștiința unui public mai larg, în rest pe poet îl recomandau niște scrisori extrem de erudite. Prin urmare, atunci când primește această înaltă recunoaștere, Petrarca nu era încă Petrarca, ci promisiunea unui Petrarca. Popular pentru erudiția sa, pentru cultura sa, Petrarca era o promisiune pe care, într-adevăr, poetul avea s-o împlinească. Altfel, ne explică ușor malițios marele comparatist francez, relația foarte strânsă cu una dintre cele mai influente, mai bogate și mai cultivate familii italiene, familia Colonna a prevalat neîndoios în această alegere. Avem un caz, William Marx nu o spune pe șleau, în care instituția premiului literar, iar literatura era desemnată generic prin poezie, este mai strălucitoare uneori (nu e cazul cu Petrarca!) decât premiatul. În acest climat al recunoașterii unei excelențe nu într-o persoană, ci într-o artă stă explicația. Poetul umple cu talentul său un loc simbolic considerabil pe care societatea l-a încredințat poeziei, literaturii în general. Dacă vom chestiona relevanța premiilor literare ar trebui să ne întrebăm, în primul rând, dacă acest statut s-a păstrat. Răspundul nu are nevoie de complicate investigații, el este clar NU.

Am participat de curând la o emisiune la Tvr Cultural, intitulată „Premiile literare: criterii, relevanță, valoare”, emisiune moderată de Mirela Nagâț, iar una dintre temele aflate în dezbatere era tocmai relevanța premiului literar. Numai că relevanța nu ține numai de calitatea autorului, de valoarea cărții premiate, există și o relevanță pentru societate a artei invocate prin premiul literar. Premiul literar reprezintă o instituție de recunoaștere a valorii estetice a unei cărți, a unui autor, ține de o „economie a prestigiului” cum o numește James English, dar în ultimul timp, tot mai mult și de o industrie a recom- pensei dacă ne gândim, de pildă, la premiile Oscar. Pentru scriitor instituția premiului este legată de rituri și uzanțe literare care au traversat secolele, de ceea ce Paul Benichou numește „le sacre de l’ecrivain”. Ce a mai rămas însă din acest sacru care-l nimba pe scriitor cândva? În condițiile descrise pe William Marx în cartea sa Adieu á la littérature, ne aflăm pe o pantă des- cendentă în ceea ce privește prestigiul literaturii și al scriitorului, în ceea ce prestigiosul comparatist numește „devalorizare”, iar instituția premiului literar o reflectă în felul său.

Ce fel de premii literare avem în România? Printre cele mai cunoscute sunt premiile Uniunii Scriitorilor din România, precum și premiile diferitelor Filiale ale Uniunii Scriitorilor, premiile unor reviste literare prestigioase, Pre- miile revistei România literară, Premiile revistei Observator cultural, premiile revistei Convorbiri literare de la Iași, premiile revistei Transilvania de la Sibiu, o altă serie de premii susținute de Uniunea Scriitorilor din România: premiul

„Mihai Eminescu” de la Botoșani, premiul „Tudor Arghezi” în cadrul Festivalului de Literatură „Tudor Arghezi” de la Târgu-Jiu, Turnirul de Poezie care se desfășoară în diferite mici și cochete localități din lume, Literatura tinerilor de la Neptun cu câteva premii acordate tinerilor scriitori, Premiul „Garabet Ibrăileanu”, Premiul „Lucian Blaga” de la Alba Iulia, Premiile FestLit (Festiva- lul de literatură de la Cluj), Premiul Scriitorii Anului, etc. Dar există și premii ale unor asociații profesionale prestigioase precum ALGCR (Asociația de literatură generală și comparată din România), premiile Academiei, desigur. La acestea se alătură premii literare de tot felul, ale unor asociații, ligi literare, mici organizații cenacliere, școli care marchează într-un teritoriu restrâns forme de excelență.

În jurul acestor premii se află jurii care le acordă, jurii formate în special din critici și istorici literari, o bună parte dintre ei universitari, dar și din scriitori care s-au impus în Republica literelor. Uneori aceste jurii au făcut obiectul unor contestări când premiile pe care le-au dat au fost socotite injuste, nepotrivite, lăsând deoparte criteriul valorii estetice, pentru criterii extraliterare, de „politică” literară. Deși pare un fapt negativ, aceste contestări sunt productive, animă lumea literară și pe cea din jurul ei, repune în discuție criterii, autori, canonul literar, mobilizează energii, readuce dezbaterea literară în atenția marelui public. Ea a adus în față literatura tinerilor sau mai precis, o parte a ei, și o serie de grupări de critici literari, scriitori care au intrat în coliziune, în polemică, uneori extrem de virulentă. Oricât ar părea de contraproductiv, mi se pare că acest fapt este un semn de sănătate a literaturii. Dimpotrivă, tăcerea, inerția, absența dezbaterilor, nepăsarea, o marketizare strictă a cărții ca produs pe o piață fără o discuție cu privire la valorile pe care le vehiculează mi se par că proiectează în nebulos și irelevant o literatură. Astfel, premiul literar are menirea de a declanșa o discuție cu privire la valori, la felul în care literatura dă o formă, configurează un profil al vieții publice, o modelează sau mai degrabă încearcă să o facă.

Uniunea Scriitorilor din România acordă cele mai multe premii, și este cumva firesc, întrucât are în spatele ei o tradiție care începe în 1909 cu înființarea Societății Scriitorilor Români, cuprinde aproape toate numele im- portante ale literaturii române, și a constituit un factor esențial de rezistență în păstrarea brumei de libertate care a mai rămas în România comunistă. Este și teza lui Horia-Roman Patapievici din articolul său „Critica literară: un portret” din volumul său Despre viață, destin & nostalgie și anume că „desenul” din țesătura culturii române îl constituie critica literară. Iar esența criticii literare o constituie spiritul critic, autorul menționând trei nume de critici și istorici literari, repere inconturnabile pentru vertebrarea, pentru articularea culturii române în cadrul modernității și al valorilor culturii europene: Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu și Nicolae Manolescu. Sau folosind chiar cuvintele lui Patapievici: „Fără critica literară liberă, cultura română nu mai era cultura română”. Spiritul critic însă este și cel care ar trebui să articuleze această instituție a Premiului Literar fie că este vorba de premiile unei reviste literare prestigioase, fie că este vorba de premiile Uniunii Scriitorilor din România, fie că este vorba de Premiile Academiei. Acest spirit critic presupune judecarea unei cărți din per- spectiva valorii sale estetice. Ori discuția care a avut loc în emisiunea mai sus pomenită a relevat ceea ce s-a schimbat, în timp, cu premiile literare, și anume faptul că ele intră încetul cu încetul, o parte dintre ele, sub incidența altor cri- terii stabilite în logica corectitudinii politice. În vederea eliminării discriminării, premiile trebuie acordate în special tinerilor (scandalul premiilor de la Uniter a fost generat de o astfel de contestare politic corectă), femeilor, persoanelor de o anumită orientare sexuală, în general unor categorii considerate ca fiind aprioric discriminate. Numai că democrația se oprește la poarta artelor, mai precis se oprea, acolo unde „discriminarea” este la ea acasă întrucât ideea de valoare presupune ierarhii, desigur negociate permanent în cadrul comunității interpretative. Premiul literar constituie expresia acestor negocieri care au în vedere valorile pe care le presupune realizarea estetică. Ele discriminează structural, pentru că presupun o selecție care nu ține cont de factori exterior operei literare. Lucrurile nu mai stau însă așa demult în cultura occidentală, iar ideea unei juste retribuiri, a premiului ca mecanism compensatoriu, în funcție de statutul de defavorizat, marginal al unui autor, în sens general, introduc o componentă ideologică și o falsă morală a reprezentativității. Am auzit această prostie de la un parlamentar român care propunea un just procentaj de femei la orice premiu știind că această categorie beneficiază de o istorie a discriminării. Premiul literar sau în general un premiu pentru excelența într-o artă, ar trebui să facă dreptate socială, să intre în acest dispozitiv complicat al unor militantisme cu agendă politică, lupta pentru drepturile omului, pentru un mediu mai sănătos, pentru combatarea discriminării, pentru lupta împotriva extincției balenelor, pentru sprijinirea persoanelor cu handicap, etc. Premiul ar trebui acordat în mod umanitar, proporțional, tuturor categoriilor defavori- zate, discriminate urmărind toate categoriile posibile, numeroase de altfel și în creștere. Acest egalitarism păgubos venit dintr-o proastă înțelegere a ceea ce definește literatura, dimensiunea ei estetică, este tot mai intens propus drept criteriu și în cultura română de astăzi.

Premii literare avem, dar avem conținuturile prin care să le definim? Îndrăznesc să spun că da, că în fiecare an selecția pe care o presupun nominalizările lasă pe dinafară cărți bune și că în cadrul acestei selecții aproape oricare carte ar merita premiul care se acordă doar uneia dintre ele. De asemenea, o serie de premii fac vizibilă și o cultură locală sau suplinesc ceea ce alte premii nu au reușit să facă. Puse la un loc oferă ele o imagine de ansamblu a literaturii române într-un an? Îmi este dificil să răspund la această întrebare. În orice caz, nominalizările, acolo unde ele au loc, oferă o extensie binevenită asupra câmpului literar, dar oricât de bună ar fi selecția, peisajul general este tot lacunar. Premiile nu pot suplini existentul literaturii într-un anumit moment, dar îi precizează un anumit metabolism. În mod evident, premiul constituie un dispozitiv socio-cultural care configurează un spațiu de recunoaștere literară în cadrul lumii literare, a Republicii literelor, dar nu numai. Este un mod superior de a socializa în jurul unui autor, al unei cărți, a juriului care acordă premiul, o formă de socializare la care iau parte direct sau indirect și cititorii participând la decernarea premiilor, urmărind această decernare sau comentariile, analizele care decurg din acordarea premiului literar. Dincolo de discuția profesională pe care o presupune o cronică literară, premiul oferă acel glamour care însoțește îndeobște vedetele de cinema, care face sau mai precis făcea din scriitor o vedetă. Fastul acesta a pălit în ultimele decenii, numeroase mutații au avut loc în lumea cărții, ele accelerând o desacralizare a autorului acompaniată de diminuarea rolului său social, a charismei sale, a încărcăturii simbolice de care se bucura. Ele sunt ca focurile de artificii pentru o mare sărbătoare care este cea a literaturii.