Scriitoarea Mihaela Albu în dialog cu Maria Vaida

„Cărțile mi-au «vorbit», m-au atras,

m-au determinat să le descopăr taina”.

Maria Vaida: Stimată doamnă Mihaela Albu, ce amintiri din fragedă pruncie are un scriitor român din secolul XXI, trăitor astăzi pe meleagurile Alutusului?

Mihaela Albu: Cred că am citit undeva că realmente putem avea amintiri de pe la trei ani… Cel puțin cu mine așa se întâmplă și știu că aveam această vârstă din spusele părinților. Desigur, ca să se întipărească în memorie, să-ți rămână o imagine, o întâmplare, un gest… acestea trebuie să aibă un impact special asupra copilului. În cazul meu, primele imagini sunt, cum spuneam, de la trei ani când, împinsă de curiozitatea specifică vârstei, am reușit să iau de pe sobă – deci de la o mare înălțime, urcându-mă în pat, iar de acolo pe una dintre polițele sobei – o ceașcă în care era sodă caustică! Să ținem cont că asta se întâmpla în 1950 și nu cred că se găsea detergent pe atunci, iar rufele erau spălate cu săpun de casă și cu soluție de sodă cu apă. Am băut așadar din conținutul ceștii, șocul a fost puternic, țin perfect minte dispunerea patului, a sobei, a găleții cu apă de lângă ușă (mama mea, care avea 24 de ani atunci, a luat apă cu mâna și a încercat să-mi spele gura. O mare greșeală, desigur, dar în astfel de momente cu greu și-ar ține cineva cumpătul și ar raționa corect). Mai țin minte apoi altă cameră în care, pe masa de lângă pat, era permanent o ceașcă cu lapte din care bunica îmi ungea buzele arse… Ce nu țin minte este durerea fizică… Natura are puterea de a ne face să ștergem suferința propriu-zisă și să rămână doar cea sufletească. A fost un fel de „cumpănă” în viața mea, eu trecând peste toate, părinții mei fiind atunci, cu siguranță, în pragul disperării. Eram primul lor copil, rod al dragostei lor. Dar despre ei o să spun mai multe, mai târziu. Acum o să evoc altă amintire tot din „fragedă pruncie”, cum îmi ceri tu. Așadar, eram cam tot la vârsta aceea, de vreme ce locuiam tot la Crușeț (Mierea Birnicii se chema pe atunci), o comună gorjeană, unde tatăl meu era profesor, unde bunicul meu avusese conacul (acolo, de altfel, se întâmpla episodul cu soda), comună în care copilărise și Monica Lovinescu, mama ei, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu având, de asemenea, moșia acolo. Așadar, locuiam tot la Crușeț, dar cu chirie, fiind evacuați de la conac de către autoritățile comuniste. Într-o zi, părinții nu mă mai găseau. Ieșisem pe poartă și dispărusem complet. M-au căutat în cele din urmă cu milițianul comunei și… m-au găsit. Ideea e că eu îmi amintesc foarte bine unde mă găseam: nici mai mult nici mai puțin decât în cortul unor țigani care își așezaseră șatra la marginea satului. Stăteam cu ei și mâncam. Parcă văd cum stăteam și eu în cerc și luam cu lingura din vasul pus în mijloc. Mă simțeam bine, îmi plăcea, dar mi-a rămas în memorie, probabil, din cauza reacției disperate a mamei.

M.V.: Aş dori să evocaţi imaginea părinţilor dumneavoastră, dacă nu vă este prea greu…

M.A.: Nu mi-e greu, ci, din contră, mărturisesc că sunt pe cale să public anul acesta un volum de memorii în care mare parte îl ocupă tatăl meu. De la el am trei caiete din care extrag date referitoare la viața lui, la aspirațiile, visele și dezamăgirile inerente într-o vreme în care țara căzuse sub puterea sovietică, precum și multe referiri la permanenta, nestăvilita sa dorință de cunoaștere. Absolventul Școlii Normale din Deva fusese inițial numit învățător la Ocna-Dej, de unde a fost „detașat în Craiova, la Fundațiile Regale, în echipa de cercetări sociale, cu Ion Donat, care intenționează să facă o monografie a Olteniei în ultimii 25 de ani. Am început cu învățământul-școală”, notează la un moment dat.

A fost multă vreme urmărit ca fiu de deținut politic, deși oficial fusese înfiat de o familie de țărani. A avut mult de suferit din cauza aceasta. A avut totuși șansa să scape de închisoare (tatăl și fratele său, nu!), dar a trăit în sără- cie, teamă și umilințe. Iată ce mai nota în memorii: „m-am strecurat cu greu până a se afla că sunt fiul moșierului Mișu Paveliu, «dușmanul poporului», «exploatatorul clasei muncitoare». Au început acum urmăririle, persecuțiile. Dacă până acum mă umilea sărăcia și nesiguranța zilei de mâine, acum trebuie să-mi măsor pașii, cuvintele, atitudinile pentru a nu fi interpretate ca dușmănoase regimului”.

După multe mutări în sate din Gorj și Dolj, a reușit în cele din urmă să ajungă profesor în Craiova, chiar „comandant” de pionieri, fiind foarte apreciat ca dascăl de limba română, încă evocat de foști elevi. Nu-i de mirare apreci- erea tuturor de vreme ce el a făcut această profesie cu pasiune. O dovadă, pe lângă altele, poate că este și acest pasaj pe care el însuși l-a extras din romanul Ion (obișnuia să rezume și să copieze citate din cărțile citite): „Nicio meserie nu-i mai frumoasă pe pământ ca aceea de a desțeleni mintea tinerelor vlăstare omenești”.

Câțiva dintre foștii elevi au răspuns solicitării mele de a-mi relata câteva amintiri și au scris referindu-se la profesor, dar și la „comandantul” de pio- nieri. O să copiez aici un fragment dintr-o scrisoare trimisă mie de una dintre elevele sale, Simona Lazăr, textul fiind intitulat „Domnul cel Bun”: „La ora de română nu-i transpira nimănui palmele. Domnul profesor intra cu un zâmbet pentru toţi şi se lumina clasa. Ştiam că urmează ora caldă, ora de calm, ora de haz, ora când învăţam cu totul relaxaţi să vorbim corect, să ne cunoaştem scriitorii şi să găsim în lectură condiţia obligatorie pentru trezirea sensibilităţii şi a minţii. Nu avea importanţă în ce ordine se dădeau absenţii şi nici la ce pagină era deschis catalogul, nimeni nu ţinea pumnii strânşi („dă, Doamne, să nu m-asculte!”), iar când îţi rostea numele, nu tresăreai. Era numele tău şi-ţi suna familiar ca dintotdeauna, îţi suna ca şi când te-ar fi strigat ai tăi, în casă, chiar dacă de fapt urma să fii ascultat. Iar a fi ascultat ţi se părea un moment cât se poate de firesc şi nicidecum un supliciu, ştiai bine că nu va urma niciun dezastru oricât de nechemat ai fi fost într-ale literaturii şi gra- maticii limbii române… O notă mică, poate – ei, şi?!! De ce să-ţi fie teamă? Odată strigat la catalog, de bună seamă că urma imediat o glumă blândă pe seama ta – şi râdeai şi tu, râdeau şi ceilalţi, iar Domnul profesor era numai bunătate. Gata, nicio emoţie de-acum, şi răspundeai pe cât puteai de bine! În faţa Domnului profesor nu tremura nimeni, pentru că Domnul profesor nu ca să fie temut îşi alesese profesia şi menirea.”

Și un alt fragment: „Cu drag îmi aduc aminte de figura luminoasă care ne transmitea întotdeauna încredere a domnului Comandant, dascăl de limba și literatura română, Mihai Popescu.

Puține zile au fost cele în care nu îl întâlneam pe holurile școlii, pentru că era o prezență permanentă, care insufla siguranță și dorința de perfecțiune în învățare” (Emilia Avram).

Și astfel de evocări am mai multe, dar… le păstrez pentru cartea pe care sper să o public anul acesta.

Tatăl meu și-a dedicat viața elevilor, s-a cheltuit enorm (a luptat, de exemplu, să strângă fonduri și să construiscă un local de școală în Podari, comuna lui Tudor Gheorhe, pe care, de altfel, l-a avut elev, acesta amintindu-și și acum de dascălul care i-a insuflat în primele clase dragostea pentru limba și literatura română!). Tot în paranteză aș vrea să amintesc și faptul că într- un alt sat, Valea Boului, azi Măiag, localul de școală a fost construit cu bani donați de străbunicul meu, învățătorul Ion Paveliu, el dotând totodată școala și cu mobilierul necesar.

Despre mama acum.

Când s-au cunoscut, ea avea 18 ani. Termina Liceul comercial din Craiova. Era frumoasă, brunetă, păr ondulat natural, ochi verzi. În amintirile sale, cel care avea să-i fie soț nota: „Toamna anului 1944. Plec la Craiova. Încerc să intru undeva pedagog. Liceul industrial îmi oferă un post, dar atmosfera nu mă încântă, n-are nimic spiritual, potrivit sufletului și năzuințelor mele. Cunosc totuși o fată, elevă la liceul comercial, în ultimul an. Își face aici practica de vară. ELEONORA CONSTAN- TINESCU! Impresie frumoasă, un copil naiv și zburdalnic! Voi mai vedea…” Pe 23 iunie 1946 se vor căsători la Primăria din comuna Valea Boului, iar tata scrie: „… ne rugăm la Dumnezeu ca în căminul nostru sărac să fie armonie, bucurie și pace. Sufletele să ne fie pline de bunătate și inimile de iubire”.

Au trăit împreună până în 2008, plecând din această lume amândoi în același an – el în martie, mama în decembrie.

Despre ea aș vrea să mai spun că a muncit mult toată viața și și-a construit un țel din a ne asigura mie, și surorii mele, un trai mai bun decât a avut ea.

Amândoi s-au bucurat de fiecare dintre realizările mele – intrarea în învățământul superior, doctoratul, articolele și cărțile publicate, concursul câștigat pentru catedra „N. Iorga” de la New York etc., etc. Regret enorm că n-au mai trăit ca să vadă și revistele înființate. Tata s-ar f bucurat cel mai mult. Într-un fel, am făcut eu ceea ce nu a putut face el, aripile fiindu-i frânte…

M.V.: Cum este omul care sunteţi, român până în adâncul sufletului său, oglindit în propria-i conştiinţă, dar în alte spaţii geografice?

M.A.: Deși abia ne-am cunoscut, deși nu am avut prilejul să stăm prea mult de vorbă, constat cu bucurie că mi-ai perceput „românitatea”, autodefinirea mea prin tot ceea ce fac, ce am făcut în viață – de la a citi și iubi autori români, literatura noastră, până la a preda limba și literatura română și a promova cultura noastră ori de câte ori am avut prilejul.

M.V.: De unde vine pasiunea Dvs. pentru lectură, pentru poezie, proză şi ce rol au avut şcolile prin care aţi trecut în formarea acestei deprinderi?

M.A.: Cred că în primul rând vine din exemplul văzut în casă, din poeziile pe care le recita tatăl meu permanent, din biblioteca pe care o deținea (multe cărți cumpărate cu mari sacrificii și iubite de el ca o adevărată comoară). Apoi, încetul cu încetul cărțile înseși mi-au „vorbit”, m-au atras, m-au determinat să le descopăr taina. Profesorii de limba română – din școala elementară și din liceu – mi-au fost de asemenea călăuzitori în a descoperi aceste taine și a merge pe drumul cunoașterii cât mai departe posibil.

M.V.: Din ce „duh naţional” cum spunea Noica, se trage forţa dumnea- voastră de muncă, spiritul de luptător, curajul şi perseverenţa?

M.A.: Mi se spune mereu că am multă forță, că… probabil nu dorm nicioda- tă… De fapt… dorm, citesc, urmăresc un program TV care mă interesează, mă întâlnesc „la o bere” cu prieteni și câte altele. Secretul, dacă există unul, trezind deopotrivă invidie și admirație (câtă există!), cred că rezidă în perseverență și mai ales în bucuria cu care fac tot ce fac. Dacă am „spirit de luptător”, lupta o duc mai cu seamă cu mine însămi, cu oboseala, cu epuizarea nu de puține ori. Dar lupta principală este cu Timpul, acest dușman care nu iartă.

M.V.: Patima pentru adevăr, intransigenţa, spiritul polemic şi sentimentul naţional v-au adus, cred, şi duşmani. Aveţi unul redutabil în afară de Cronos?

M.A.: Cu siguranță. Ai intuit bine, chiar dacă, așa cum spuneam, nu am avut prea mult timp să ne cunoaștem. În general, dușmănia vine din invidie. Prietena mea Aurora Cornu, care avea o înțelepciune venită de la familia ei de țărani, deci o înțelepciune ancestrală, îmi spunea, printre altele, că cel mai mult te invidiază cel cu care pleci de la același potou. Colegii, cu alte cuvinte, cei care ar putea fi ca tine, dar nu sunt, ar putea face aceleași lucruri și avea aceleași rezultate, dar nu le au. Motivul? Cred că nu-l conștientizează. Cel care nu muncește până la epuizare nu înțelege. În cazul acesta, „sătulul” (cel sătul de inactivitate) nu crede „flămândului” de noi „trepte” pe calea cunoașterii. Așadar, nu aș putea numi un „dușman” redutabil, unul singur. Sunt mai mulți probabil. Unii inventând chiar că… aș fi „securistă”… dacă altceva nu au găsit să-mi pună în spate. Dar știi zicala: „Câinii latră, caravana merge”! Așa că… îi las să „latre” fără a ține cont de nimic pe drumul pe care mi l-am asumat, fără a putea ști, desigur, care este distanța pe care o mai am de parcurs.

M.V.: Care sunt prietenii dumneavoastră, şi nu mă refer doar la cei „muţi” din cărți?

M.A.: Nu am prea mulți, dar cei pe care-i am îmi sunt adevărați. Desigur, pe primul plan este Camelia Zăbavă, cea pe care o cunosc de mai bine de trei decenii și care nu m-a dezamăgit niciodată. Ar mai fi Nucu Marinescu, Dan Anghelescu, fosta mea colegă de bancă din liceu, Marcela Șarpe (Elliot acum) sau Iolanda Mănescu, pe care o cunosc de asemenea de când era adolescentă. Mai sunt prietenii de departe – Th. Damian, de la New York, Cristina Horia (fiica lui Vintilă Horia), de la Madrid, Simona Coleș (nora lui Mircea Popescu), de la Roma, Constantin Eretescu și Sanda Golopenția, din Providence (SUA)… I-aș aminti însă mai cu seamă pe cei care nu mai sunt – pe George Alexe, pe Pamela Ionescu, pe Tibi Horvath, pe Teofil Roll, toți aceștia cunoscuți la New York, de care m-am legat cu adevărat.

M.V.: Ştiu că n-aţi avut vacanţe adevărate de mulţi ani, pentru că acolo, în focurile creației sau ale cercetării, viața e o vacanță permanentă, activă… Ce alte sacrificii aţi făcut pentru literatură, pentru cultura românească de pe meleagurile străine?

M.A.: Într-adevăr, nu cred că a existat măcar o zi în care să nu citesc sau să scriu. Pentru mine vacanța însemna timpul în care nu aveam ore, nu aveam alte activități școlare, ci doar cărți, pix și hârtie/ computer mai apoi. Așadar munca nu o consider sacrificiu. Iar cât privește sacrificiul material pentru a publica o carte, pentru a merge la conferințe, dar mai ales pentru a publica revistele Carmina Balcanica și Antilethe… mi l-am asumat dintru început.

M.V.: Bucuriile vi le pot citi în ochi, dar dincolo de volumele de proză, poezie, interviuri ori jurnale, antologiile și volumele dedicate unor autori din exil, revista pe care o editați de atâta vreme (pe cheltuială proprie) ce visează Omul care sunteți?

M.A.: Ce visez? Mereu am câte o idee nouă, dar greșesc: chiar două-trei în același timp și visez să le duc la bun sfârșit. Ce-mi mai doresc: să am încă timp pentru toate!

M.V.: Aţi scris multe articole în presă, în numeroase publicaţii din țară și străinătate. Constituie această activitate o datorie morală faţă de locurile natale, de Oltenia sau o bucurie a sinelui de „homo eticus”?

M.A.: Nu m-am gândit niciodată că ceea ce fac este pentru zona din care provin. Apoi, pe lângă această „bucurie a sinelui”, este bucuria că scriu despre cei necunoscuți/ interziși atâtea decenii în țară, încă ignorați, mulți dintre ei. Când am predat în America ori am avut ocazia să conferențiez în străinătate un scop major a fost de a face cunoscută cultura țării din care vin.

M.V.: Aveţi, cred, o perspectivă deplin obiectivă asupra evenimentelor culturale româneşti. Ce părere aveţi despre statutul scriitorului şi al publicistului de azi, al intelectualului, în România?

M.A.: Ar fi multe de spus… Aș începe cu o… concluzie: scriitorul nu este apreciat decât dacă face parte dintr-o grupare de putere, fie ea de scriitori, fie de politicieni. Dacă este, să spunem, „independent”, este ignorat. Desi- gur, pe termen lung, lucrurile se așază cu totul altfel. Dar chiar și pe termen scurt – un artist (în sens larg al cuvântului) care a reușit să fie apreciat undeva în străinătate este imediat pus pe lista din față și la noi. Desigur, a pătrunde printre scriitorii din alte țări, a fi tradus și mai ales difuzate cărțile este extrem de greu. Fără un sprijin de acasă sau… fără a te sprijini pe tine însuți ca să-ți faci cât mai mulți pe prieteni (vezi cazul lui Marin Sorescu) este iarăși imposibil.

M.V.: Care sunt calităţile pe care le apreciaţi la om?

M.A.: Corectitudinea, loialitatea, educația, cultura (sau dorința de a se cultiva, de a ști). Iar la o eventuală întrebare opusă: Ce nu-mi place, ce de- test la oameni? Prostia agresivă, dorința de parvenire fără să-și construiască propria bază. Din păcate, avem destule exemple în jurul nostru – și nu mă refer aici la „vedetele” de carton, ci la profesori, scriitori, medici etc., din ce în ce mai slab pregătiți.

M.V.: Ştiu că aţi cunoscut și alte popoare din Europa, din lume; ce impresie v-au făcut alte neamuri, raportate la cultura şi civilizaţia românească?

M.A.: Am locuit șase ani în Statele Unite. Cum se știe, suntem prea puțin, spre deloc cunoscuți acolo. Sigur că mulți au auzit de Nadia, de Hagi, de Brâncuși (Brancusi, cum spun, dar nu știu câți știu că era român) etc., etc. Nu e obligatoriu să știe omul de pe stradă despre cultura și civilizația noastră. Dar ce facem noi pentru a fi cunoscute numele și opera unor scriitori sau artiști români în lume? Răspuns: aproape nimic, cu excepția celor pe care îi avem în „echipa” care trebuie. Ce fac institutele culturale? Tot așa. Știu multe despre o anumită perioadă a ICR-ului de la New York. Știu, de exemplu, cum directorul arunca în stradă zeci de cărți (multe de valoare) fiindcă purtau șampila RPR pe câte o pagină. Știu totodată că se refuză cu ostentație ca numele ICR să fie „Mihai Eminescu”, așa cum Institutul german poartă numele lui Goethe, pentru a da un singur exemplu. Mai știu că în librării din SUA găsești manuale de învățat multe limbi (nu neapărat „mari”), dar eu nu am găsit niciunul de limba română și nici un dicționar. Am găsit, în schimb volume semnate de Cioran și Eliade, dar ei… nu veneau din România.

M.V.: Ca scriitor, cum definiţi în sens diacronic noţiunea de critică literară?

M.A.: Au fost de-a lungul timpului diverse „mode”, diverse tendințe de copiere sau racordare la „școli” care mai de care mai sigure că dețin adevărul absolut. De la critica impresionistă la structuralism, de exemplu, fiecare a făcut adepți, în lume, ca și la noi. Ca să mă refer numai la critica noastră, avem „modelul Călinescu” – imitat sau contestat, ca să nu spun „luat în zeflemea” (cu o superioritate și o nonșalanță specifice vârstei tinere). Mă refer la contestatarii de toate felurile, uniți însă prin dorința de afirmare, nu prin valoarea proprie, ci prin încercarea de dărâmare a „statuilor”. Am un exemplu chiar la univer- sitatea noastră cu un coleg mai tânăr care a publicat o carte în care aproape că ia peste picior, oricum coboară pe o treaptă foarte jos, întreaga noastră literatură, ca și „Istoria” lui G. Călinescu. Evident, fiecare dintre noi poate avea propria opinie. Dar când ești profesor, când educi viitori dascăli și îi formezi în a-și disprețui cultura proprie, atitudinea este impardonabilă. E ca și când ți-ai duce în derizoriu părinții. Pe o latură opusă aș da drept exemple altă categorie de critici și istorici literari – merg mână în mână aceste două „funcții” – care și-au luat misiunea în serios, a căror cultură și acribie ar trebui să devină adevărate modele pentru cei care intră în lumea literară. Aș da aici exemplul lui Theodor Codreanu, al lui Ștefan Ion Ghilimescu și numai câțiva încă, din păcate, ale căror cărți demonstrează pe deplin cele afirmate mai sus.

M.V.: Ce proiecte de viitor v-au rămas nefinalizate, ce proiecte tainice aveţi?

M.A.: Permanent am cel puțin câte două-trei proiecte. Acum, printre al- tele – revista Antilethe, un nou volum de poezii, dar cel mai important proiect este acela de a finaliza cartea (de care am amintit mai sus) despre trecut – al meu, al familiei –, în care vor fi multe informații interesante pentru eventualii cititori de azi sau de mâine. Informațiile sunt mai cu deosebire din domeniul istoric. Și nu vreau să dezvălui mai mult.

M.V.: Vă mulțumesc!