LIVIU IOAN STOICIU
Înainte să se prăbușească
Bate pe de lături, nimic nu-i mai dă de înțeles că are
vreun rost ce face – dar dacă a ajuns
până aici, înseamnă că așa i-a fost scris. A bătut în față,
nu i s-a deschis, a bătut în spate, nici o
mișcare. Va trebui să se întoarcă în altă zi aici, să
o ia de la capăt. Ce zi! Plouă, se gândește
la puii zgribuliți din cuiburi, s-au răcit iar… Coboară
dealul, rămâne în urma lui mausoleul, nu
l-a bătut destul Dumnezeu? Lumina Învierii s-a depus pe alei,
e atât de frumoasă moartea… I s-au răsucit în inimă
câinii, de ce nu se liniștește o dată? Ce
a avut de spus, a spus, ce a avut? Ce n-a avut? Ce a lăsat
deoparte, se răzbună. Privește pe apa lacului din
Parcul Carol până amețește și simte că trece într-o altă
dimensiune, fără să se lase furat – se trezește
la timp, înainte să se prăbușească în gol. E un exercițiu
care-i ridică tensiunea. Ce a rămas în urma lui
nu mai poate fi recuperat. Nebunia îi va bate la ușă în
fiecare zi, are și ea întâietate, acum îi face
cu mâna de departe. Din pricina slăbiciunii, o cheamă.
Degeaba bate în lemn. Până la urmă, ea
e scăparea… I s-au înmulțit
scurgerile de apă, nu mai poate funcționa cu duhul
blândeții. Dacă în înalt n-are acces, e
convins că nu-i va fi de folos nici adâncului. Bate
pe de lături, să treacă nepăsător pe lângă nimic, așa zice.
Și așa e.
Apărătoare de toate relele
Marea, până aproape: tremuri, vino-ți în fire,
iubita cu mânere de piatră, scoasă la plimbare de poetul
Alexandru Dohi (de când a găsit-o abandonată
în afara Neptunului, pe plajă, spre
Costinești, pe care o va duce în Suedia), scâncește numai
în mintea ta, de ce te amesteci? De ce
trebuie să te arunci și tu în apa
poeziei suprarealiste, e o toană: într-o lume dintr-o altă
lume, scursă din urechile iubitei cu
mânere de piatră. Asta ești tu? Nu, eu sunt normală la cap,
vie, nu vezi? Alta, acum! Ia să îndrăznești ceva și-ai
să vezi! Te faci tot mai mică și arăți
marea, până departe. Stai, nu
pleca – eram acolo, îți aprindeam țigara, ai uitat, „de când
te așteptam să te cunosc”. N-ai unde
să dispari, sunt aici, în mintea ta, într-un asemenea
hal de delăsare, confecționez
apărătoare de toate relele – tot felul de poezii, nu
vrei să ți le trimit?
Alarma interioară
Supărare, jignire. Cele două țestoase își refac traseele,
bat la ușile închise din apartament – e iarnă,
le e greu. Au în ele înscris un program, caută intuitiv,
tânjesc. La fel cum caut și eu, la întâmplare,
fără să știu ce anume, tânjesc, merg dintr-o cameră în alta:
e atâta singurătate… Cu singurătatea se măsoară
timpul? Numai să fie ferit de scrânteli. Nu e nici un timp,
e numai pulsul universului, cu fiecare apariție
primești o informație, te miri, îi preiei lumina, vibrația,
sunetul, toate vin pe gratis, importantă e
capacitatea ta de asimilare. Și să nu-ți faci rău singur, să
refuzi întâlnirea cu cele două
țestoase, de exemplu și să te plângi de singurătate, acasă.
La mijloc sunt doar gânduri, unele paralele, altele
intersectate, dar facem parte din aceeași
lume, aceeași rezervă de energie. Măcar de ne-am lungi
boala fără să ne doară, să ne redescoperim
limitele, să lăsăm deschisă alarma interioară, să nu forțăm.
Mâine, la fel: nu vom face decât să ne completăm
cunoștințele – unul moare de foame, altul moare de sete, unul
fuge, altul stă, unul crapă de cald, altul de frig,
fiecare spune ia-mă și pe mine cu tine, poate ți-oi prinde
bine la ceva. Totul e
căzut pradă emoțiilor negative, nu are scăpare –
își are originea în vechiul creier.
Mă scuzați
Stau, martor, într-un loc în care sunt jupuiți
iepuri. Mă simt atât de prost cu
mine, încât m-am hotărât să scriu – pentru prima oară
scriu la o masă festivă, literară,
în Apuseni, între felul unu și felul doi:
se râde, se cântă, toată lumea e fericită, numai mie
îmi vine să urlu. M-am aranjat. Bine că
nu-mi vine să mă sinucid – „mâine, poate, voi găsi o soluție
și în acest sens”, adaug pe marginea hârtiei. Las
scris că la începutul poemului meu sunt
tânăr, la sfârșitul lui sunt bătrân. Sunt atât de singur,
numai moartea m-ar mai putea însoți. Rău
am ajuns, o dihanie nemaivăzută:
m-am înecat în mine însumi. Chiar. De când curg eu la
vale în asemenea hal? Ridic
din umeri și scriu mai departe. Nici Mureșul de peste
gard nu mă întrece… Până
m-a luat apa. Gata, am dispărut. Nu mai sunt de găsit. După
trei zile preotul aruncă pe râu colacul cu
lumânare aprinsă și face rugăciuni pe mal, după șapte
kilometri mă găsește cu toate faptele
bune, încurcat într-o răgălie – exact acolo unde colacul cu
lumânarea aprinsă a intrat în rotație, întâi încet,
apoi în vârtej, după care s-a dus la fund,
acolo am fost căutat. Acolo n-am fost găsit, însă. Dar a doua
zi am ieșit, acolo, singur, la suprafață – cu mâna
dreaptă afară, „parcă scria pe apă
mortul”, au zis țăranii, și după o lună, închinându-se.
Acolo, pe fundul apei, mi-am
recăpătat stăpânirea de sine. Și cheful de viață. Înecat în
mine însumi? Sărman cu duhul până în
ziua de azi, dacă
mai trăiesc. Șterg tot ce am scris în restaurant,
inclusiv data: vineri, 8 septembrie 2000, orele 22 – 22.20,
stațiunea Vața de Jos, Festivalul de Poezie de la
Deva. Mă scuzați.
Amețeli
Se întorc moriștile în creier, mi-am pierdut și ultima
brumă de liniște, gândurile bune și rele mi
s-au amestecat iar, li s-au încurcat firele, nu le mai pot
descurca – vine primăvara și nu pot fi ajutat să
scap, m-am risipit și nu mă mai pot
aduna. Cine am ajuns, de fapt, trecând anii? Îmi petrec
zilele observând numai ce e în afara mea. Din
când în când traversez, grăbit,
Parcul Cișmigiu, nu-mi mai atrage nimic atenția, lacul e tot
fără apă, copacii tot neînmuguriți, pe bănci tot
trei aurolaci care se ceartă, plus
câinii, mai ales câinii de rasă scoși la plimbare, rămași
tot câini. Îi dau unei cerșetoare 1 leu – nu-mi
urează nimic, dă din cap, nici nu mă privește. Ce concluzie
să trag? La ce mi-a folosit traversarea? Nu
mai am nimic de reținut, sunt numai un număr de inventar
într-un catastif care nu există decât în mintea
celor ca mine, pierduți în melancolie. Că s-au adunat
straturi, straturi de melancolie, din care nu
mă mai văd… Nimic triumfal, sufletul mi-a fost lăsat
în paragină. Cine mă coordonează?
Inconștient, stau în umbra morții, umil. E nevoie de timp
îndelungat să-mi descopăr limita de sus?
Fiindcă de limita de jos m-am tot lămurit… Ce am rămas:
flegmă, sânge, scurgeri și sucuri multe, puține.
Nopți nedormite. Ce să mai las de la
mine, să împart, să mai eliberez din locul ce-l ocup? Să-mi
plâng pe mai departe neștiința, cu amar? Mi-ar
fi plăcut să tămăduiesc toate
bolile, dar mai vârtos să am multă stăpânire asupra
diavolilor… Stau de veghe, schimonosit în sine, ce va mai
urma? Toată slava? Am căpătat noi
dureri de cap, amețeli…