LIVIU IOAN STOICIU

Înainte să se prăbușească

Bate pe de lături, nimic nu-i mai dă de înțeles că are

vreun rost ce face – dar dacă a ajuns

până aici, înseamnă că așa i-a fost scris. A bătut în față,

nu i s-a deschis, a bătut în spate, nici o

mișcare. Va trebui să se întoarcă în altă zi aici, să

o ia de la capăt. Ce zi! Plouă, se gândește

la puii zgribuliți din cuiburi, s-au răcit iar… Coboară

dealul, rămâne în urma lui mausoleul, nu

l-a bătut destul Dumnezeu? Lumina Învierii s-a depus pe alei,

e atât de frumoasă moartea… I s-au răsucit în inimă

 

câinii, de ce nu se liniștește o dată? Ce

a avut de spus, a spus, ce a avut? Ce n-a avut? Ce a lăsat

deoparte, se răzbună. Privește pe apa lacului din

Parcul Carol până amețește și simte că trece într-o altă

dimensiune, fără să se lase furat – se trezește

la timp, înainte să se prăbușească în gol. E un exercițiu

care-i ridică tensiunea. Ce a rămas în urma lui

nu mai poate fi recuperat. Nebunia îi va bate la ușă în

fiecare zi, are și ea întâietate, acum îi face

cu mâna de departe. Din pricina slăbiciunii, o cheamă.

Degeaba bate în lemn. Până la urmă, ea

e scăparea… I s-au înmulțit

 

scurgerile de apă, nu mai poate funcționa cu duhul

blândeții. Dacă în înalt n-are acces, e

convins că nu-i va fi de folos nici adâncului. Bate

pe de lături, să treacă nepăsător pe lângă nimic, așa zice.

Și așa e.

 

Apărătoare de toate relele

Marea, până aproape: tremuri, vino-ți în fire,

iubita cu mânere de piatră, scoasă la plimbare de poetul

Alexandru Dohi (de când a găsit-o abandonată

în afara Neptunului, pe plajă, spre

Costinești, pe care o va duce în Suedia), scâncește numai

în mintea ta, de ce te amesteci? De ce

trebuie să te arunci și tu în apa

 

poeziei suprarealiste, e o toană: într-o lume dintr-o altă

lume, scursă din urechile iubitei cu

mânere de piatră. Asta ești tu? Nu, eu sunt normală la cap,

vie, nu vezi? Alta, acum! Ia să îndrăznești ceva și-ai

să vezi! Te faci tot mai mică și arăți

marea, până departe. Stai, nu

pleca – eram acolo, îți aprindeam țigara, ai uitat, „de când

te așteptam să te cunosc”. N-ai unde

să dispari, sunt aici, în mintea ta, într-un asemenea

hal de delăsare, confecționez

apărătoare de toate relele – tot felul de poezii, nu

vrei să ți le trimit?

 

Alarma interioară

Supărare, jignire. Cele două țestoase își refac traseele,

bat la ușile închise din apartament – e iarnă,

le e greu. Au în ele înscris un program, caută intuitiv,

tânjesc. La fel cum caut și eu, la întâmplare,

fără să știu ce anume, tânjesc, merg dintr-o cameră în alta:

e atâta singurătate… Cu singurătatea se măsoară

timpul? Numai să fie ferit de scrânteli. Nu e nici un timp,

e numai pulsul universului, cu fiecare apariție

primești o informație, te miri, îi preiei lumina, vibrația,

sunetul, toate vin pe gratis, importantă e

capacitatea ta de asimilare. Și să nu-ți faci rău singur, să

refuzi întâlnirea cu cele două

țestoase, de exemplu și să te plângi de singurătate, acasă.

La mijloc sunt doar gânduri, unele paralele, altele

intersectate, dar facem parte din aceeași

lume, aceeași rezervă de energie. Măcar de ne-am lungi

boala fără să ne doară, să ne redescoperim

limitele, să lăsăm deschisă alarma interioară, să nu forțăm.

Mâine, la fel: nu vom face decât să ne completăm

cunoștințele – unul moare de foame, altul moare de sete, unul

fuge, altul stă, unul crapă de cald, altul de frig,

fiecare spune ia-mă și pe mine cu tine, poate ți-oi prinde

bine la ceva. Totul e

 

căzut pradă emoțiilor negative, nu are scăpare –

își are originea în vechiul creier.

 

Mă scuzați

Stau, martor, într-un loc în care sunt jupuiți

iepuri. Mă simt atât de prost cu

mine, încât m-am hotărât să scriu – pentru prima oară

scriu la o masă festivă, literară,

în Apuseni, între felul unu și felul doi:

se râde, se cântă, toată lumea e fericită, numai mie

îmi vine să urlu. M-am aranjat. Bine că

nu-mi vine să mă sinucid – „mâine, poate, voi găsi o soluție

și în acest sens”, adaug pe marginea hârtiei. Las

scris că la începutul poemului meu sunt

tânăr, la sfârșitul lui sunt bătrân. Sunt atât de singur,

numai moartea m-ar mai putea însoți. Rău

am ajuns, o dihanie nemaivăzută:

m-am înecat în mine însumi. Chiar. De când curg eu la

vale în asemenea hal? Ridic

din umeri și scriu mai departe. Nici Mureșul de peste

gard nu mă întrece… Până

 

m-a luat apa. Gata, am dispărut. Nu mai sunt de găsit. După

trei zile preotul aruncă pe râu colacul cu

lumânare aprinsă și face rugăciuni pe mal, după șapte

kilometri mă găsește cu toate faptele

bune, încurcat într-o răgălie – exact acolo unde colacul cu

lumânarea aprinsă a intrat în rotație, întâi încet,

apoi în vârtej, după care s-a dus la fund,

acolo am fost căutat. Acolo n-am fost găsit, însă. Dar a doua

zi am ieșit, acolo, singur, la suprafață – cu mâna

dreaptă afară, „parcă scria pe apă

mortul”, au zis țăranii, și după o lună, închinându-se.

 

Acolo, pe fundul apei, mi-am

recăpătat stăpânirea de sine. Și cheful de viață. Înecat în

mine însumi? Sărman cu duhul până în

ziua de azi, dacă

mai trăiesc. Șterg tot ce am scris în restaurant,

inclusiv data: vineri, 8 septembrie 2000, orele 22 – 22.20,

stațiunea Vața de Jos, Festivalul de Poezie de la

Deva. Mă scuzați.

 

Amețeli

Se întorc moriștile în creier, mi-am pierdut și ultima

brumă de liniște, gândurile bune și rele mi

s-au amestecat iar, li s-au încurcat firele, nu le mai pot

descurca – vine primăvara și nu pot fi ajutat să

scap, m-am risipit și nu mă mai pot

aduna. Cine am ajuns, de fapt, trecând anii? Îmi petrec

zilele observând numai ce e în afara mea. Din

când în când traversez, grăbit,

Parcul Cișmigiu, nu-mi mai atrage nimic atenția, lacul e tot

fără apă, copacii tot neînmuguriți, pe bănci tot

trei aurolaci care se ceartă, plus

câinii, mai ales câinii de rasă scoși la plimbare, rămași

tot câini. Îi dau unei cerșetoare 1 leu – nu-mi

urează nimic, dă din cap, nici nu mă privește. Ce concluzie

să trag? La ce mi-a folosit traversarea? Nu

mai am nimic de reținut, sunt numai un număr de inventar

într-un catastif care nu există decât în mintea

celor ca mine, pierduți în melancolie. Că s-au adunat

straturi, straturi de melancolie, din care nu

mă mai văd… Nimic triumfal, sufletul mi-a fost lăsat

în paragină. Cine mă coordonează?

Inconștient, stau în umbra morții, umil. E nevoie de timp

îndelungat să-mi descopăr limita de sus?

Fiindcă de limita de jos m-am tot lămurit… Ce am rămas:

 

flegmă, sânge, scurgeri și sucuri multe, puține.

Nopți nedormite. Ce să mai las de la

mine, să împart, să mai eliberez din locul ce-l ocup? Să-mi

plâng pe mai departe neștiința, cu amar? Mi-ar

fi plăcut să tămăduiesc toate

bolile, dar mai vârtos să am multă stăpânire asupra

diavolilor… Stau de veghe, schimonosit în sine, ce va mai

urma? Toată slava? Am căpătat noi

dureri de cap, amețeli…