SORIN ROȘCA
Visarea visărilor
Mierlă, mierlă,
tu care ai glas în toate
graiurile îngerești,
coboară-mi din altă lume
printr-o floare
doar un tril
să ung pe la balamale cu senin
cerul serii când se-aprinde peste mare,
să-l ascund într-o tăcere,
să-l cuprind într-o mirare
sub pleoape cu unde verzi
ca să duc în podul verii
fân cu șoldul ei pe-o parte
și cu-n umăr gol și-o carte
scrisă doar pe jumătate
într-un bulgăr de lumină
lină de april…
Mierlă, mierlă,
tu care descui o cale-n
limba orișicărui vis,
coboară-mi printr-o cântare
dulce vin din miez de noapte
cu suspin,
să-i pun doar o picătură
pe sub ierbi când s-o întoarce,
doar un strop sub talpa goală
cât o literă pe-o coală
când s-o-ntoarce cu iubire
într-un bulgăr de lumină
lină de april…
Un fel nepământean de timbru
Frumusețea ta mi s-a lipit de suflet
cum pielea primăverii prinsă-n verde crud
pe oasele de aur sub luceafăr
unde-i obrazul unui clopot care plânge
singurătatea surdă a cerului afund.
Eu sunt cazarma viselor când frumusețea ta
se-mbracă-n general și mă-mpresoară cu zambile,
îmi cucerește-n cavalcade fulminante
pustietățile din nopți fără de tine
și nici prin gând nu-i vine să mai plece…
Aș zice că-i un fel nepământean de timbru
uimindu-mă ca-ntâia oară și mereu,
abandonând pe dinainte-mi cu minimă sfială
minunăția curburilor catifelate
închipuite-n joacă de Bunul Dumnezeu…
În două picături de cer strângându-mă aproape
sub gene lungi, ca-n lațul unui îngeresc răstimp,
frumusețea ta mi s-a lipit de suflet
și-abia de mai aud sunând o goarnă
sub mantiile mării, pe dincolo de timp…
Stea întoarsă cu spatele
Ca o stea întoarsă cu spatele
adunându-și în sine lumina,
smulgând-o cu timp cu tot înapoi
din ochii vârstelor mele
topite-n inele
și-n ramuri spirale pe cer,
așa te văd acum
golule împrejur al meu
ferind iubirea să nu cadă-n destrămare
pe sub pașii ei cu binecuvântare
porniți într-o nouă Facere
colo sus,
în fireasca Fără Întoarcere…
O, tu pom al vieții de Iar și Iar,
lasă cuib iubirii hrănite cu jar până urcă-ntr-o pasăre
să adune-n sine pulbere de lumină,
ca o stea întoarsă cu spatele
pentru miresele prinse-n lațuri albe de
timpul cu șiretlicuri
ce va să vină!
Dulce visare…
Chipul tău trece prin mine cum odată
Alexandru ager bântuia prin măslinii Tessaliei,
chipul tău aleargă cu pânzele-n vântul Egeei,
adună stelele coapte
ca pe zemoase smochine din cer
să mi le aducă în dar,
chipul tău flutură-n mine
cum borangicul zorilor mângâindu-ți sânii,
chipul tău e adierea ce mișcă
ramuri în floare sub lebede
când mi-e singurătatea sâmbure amar…
Chipul tău e mână-n mână cu dulcea visare
și noi, două capete ale unui pod
arcuit peste-o iubire aproape uitată,
două inseparabile margini
care nu s-au atins niciodată,
doi pași unul spre celălalt așteptând să coboare din vis pe-o minune din cer,
așteptând, așteptând să se facă…
Nici nu știam pe-atunci…
Nici nu știam de ea,
pe-atunci nici nu știam,
nu mă-nțărcase de prin duzi copilăria,
toate mirările urmau a fi rostite
curând, curând pe limba lor
și-un mugure de dor dădea târcoale
prin ochiul meu alunecos
înspre frumoasa fată
dar nici că mă-ntrebam cine-i aceea
ce-ndupleca povestea să intre în cuvinte
din toate părțile simțirii deodată…
Nici nu știam de ea,
pe-atunci nici nu știam
că vina poate fi nevinovată…
Cânticel din prag de mare
Pune foc de sânge tânăr
pe argintul unei nopți
în prag de mare,
cu un bob de chihlimbar
saltă poezia din visare,
las-o liberă, desculță
și-n nebună alergare
să-ți dea roată, să te știe
prinț semeț făcut din luturi
de pe-o stea, pe dinafară,
păcătos făcut din colburi,
nestemat pentru mirare
și ocară…
Numai dragostea când vine
dintr-un cer cu iarba coaptă,
pune foc de sânge tânăr
pe catargul unei nopți
în prag de mare,
chipul ei să-ți fie șoaptă
de nu vei mai ști cuvinte,
chipul ei să-ți fie aer
dat cu tei pe subțioară
când s-o lumina de vară
și-o să cauți nesfârșirea
ceasului fierbinte
Ozana
Ozana fugărea prin vaduri
mânji de cristal ce nechezau lumină,
treceau la vale aburi cu turle smălțuite
și cu păduri brodate pe snopi de busuioc,
ici-colo câte-o casă ademenea sub hornuri
părelnice istorii, lătratul unui câine
și-n tinda cea virgină de întâmplări smintite
tu-mi descheiai cu agerimi frivole
nasturii nopților vălătucite-n foc…
Și Doamne, cât te mai iubeam,
și te iubeam din ce în ce mai tare
de parc-aș fi aflat comori în cerul mut
deschis de trupul tău prelins din astre
cu tot cu vara despletită-n vaduri
prin care mânjii nechezau lumină
sărbătorind înfățișarea noastră
la liturghia-ntâiului sărut