GABRIEL CHIFU
Scriere pe apă
Viața e o scriere pe apă,
totul trece, totul dispare.
Făpturi, întâmplări, locuri,
bătăile inimii,
durere, reverii, lupte,
strălucirea lunii pe obrazul tău,
toate se pierd, se șterg,
ajung într-o colosală mașină de tocat abstractă
care le mistuie,
care le preschimbă în praf stelar,
în nimic.
Trebuie, trebuie să poată fi salvate cumva
toate acestea,
trebuie să existe un seif
unde ele se depun, se imprimă, se păstrează.
Creierul lui Dumnezeu
e seiful,
iar poemul acesta e parte din el.
Iar universul atunci, da, altă noimă are. Un psalm
În tine
cu totul năzuiesc să mă mut.
Ca-n apa din Budva cea clară
în marea minții tale să intru-ntr-o seară,
să înot enigmatic, iluminat și tăcut
până ce uit de mine,
și mă șterg din poveste,
și tot ce-aveam deodată este ca și cum nicicând n-aș fi avut.
Iar universul atunci, da, altă noimă are,
alt cer, și alte stele, și alt soare.
Compus e doar din noi,
din mine și din tine, din noi doi,
dar într-un fel anume:
eu fără nume,
eu rătăcind în tine
și moartea nu mai vine.
Bastonul de orb
nu văd nimic e ceaţă. în schimb aud:
inima cum se surpă-ncet ca o bisericuţă şubredă
toamna
părăsită-n câmpie.
ce harababură e-n creierul meu. satiri îngeri eronaţi
torţionari şi clovni care se hrănesc hămesiţi cu literele din
aceste cuvinte. fiecare
urlă în altă limbă fiecare susţine altceva şi
îl loveşte pe celălalt
în plină figură. şi fiecare are exact mutra mea caraghioasă.
tot ce-am făcut am greşit. fiecare drum
pe care am pornit
a dus în acelaşi loc – un fel de nicăieri: pe marginea unei
prăpastii.
(de fapt un simulacru de prăpastie. n-are adâncime.
nu te poţi sinucide în ea. cel mult
poţi să-ţi rupi un picior…). de tine am voit
să mă apropii, să ne amestecăm atomii
ineluctabil definitiv,
ca legumele în supa care fierbe armonios pe aragaz
şi n-am izbutit. sunt mai departe de tine
decât e zăpada de mireasma leandrului.
decât e răcnetul leului de
auzul gazelei surde şi nenăscute.
am dat pagină cu pagină iubirea insomnia spaima
plictiseala delirul zădărnicia, pe toate le-am încercat.
le-am scris le-am citit le-am trăit.
e clar: locul meu nu-i aici. dar unde?
e undeva?
să fug înapoi spre mintea tatălui meu ca vis al său
încă neivit?
nu pot, destinația nu mai există:
şi el şi mama sunt de mult două grămăjoare
de materie adormită şi străină.
să evadez alergând în faţă printre gratii?
aş osteni degeaba. moartea oricum
m-aşteaptă după colţ
ca un controlor de bilete indiferent
la intrarea în sala de cinema mereu plină.
de sus, spre mine coboară un imens baston de orb.
e bastonul cu care se-ajută la mers Dumnezeu.
mă va lovi mă va doborî mă va strivi ca pe un vierme.
nu. deocamdată nu mă nimereşte.