#74-75 decembrie 2022,  Poezie,  TEXT

GABRIEL CHIFU

Scriere pe apă

Viața e o scriere pe apă,

totul trece, totul dispare.

Făpturi, întâmplări, locuri,

bătăile inimii,

durere, reverii, lupte,

strălucirea lunii pe obrazul tău,

toate se pierd, se șterg,

ajung într-o colosală mașină de tocat abstractă

care le mistuie,

care le preschimbă în praf stelar,

în nimic.

 

Trebuie, trebuie să poată fi salvate cumva

toate acestea,

trebuie să existe un seif

unde ele se depun, se imprimă, se păstrează.

 

Creierul lui Dumnezeu

e seiful,

iar poemul acesta e parte din el.

 

Iar universul atunci, da, altă noimă are. Un psalm

În tine

cu totul năzuiesc să mă mut.

Ca-n apa din Budva cea clară

în marea minții tale să intru-ntr-o seară,

să înot enigmatic, iluminat și tăcut

până ce uit de mine,

și mă șterg din poveste,

și tot ce-aveam deodată este ca și cum nicicând n-aș fi avut.

 

Iar universul atunci, da, altă noimă are,

alt cer, și alte stele, și alt soare.

Compus e doar din noi,

din mine și din tine, din noi doi,

dar într-un fel anume:

eu fără nume,

eu rătăcind în tine

și moartea nu mai vine.

Bastonul de orb

nu văd nimic e ceaţă. în schimb aud:

inima cum se surpă-ncet ca o bisericuţă şubredă

toamna

părăsită-n câmpie.

 

ce harababură e-n creierul meu. satiri îngeri eronaţi

torţionari şi clovni care se hrănesc hămesiţi cu literele din

aceste cuvinte. fiecare

urlă în altă limbă fiecare susţine altceva şi

îl loveşte pe celălalt

în plină figură. şi fiecare are exact mutra mea caraghioasă.

 

tot ce-am făcut am greşit. fiecare drum

pe care am pornit

a dus în acelaşi loc – un fel de nicăieri: pe marginea unei

prăpastii.

(de fapt un simulacru de prăpastie. n-are adâncime.

nu te poţi sinucide în ea. cel mult

poţi să-ţi rupi un picior…). de tine am voit

să mă apropii, să ne amestecăm atomii

ineluctabil definitiv,

ca legumele în supa care fierbe armonios pe aragaz

şi n-am izbutit. sunt mai departe de tine

decât e zăpada de mireasma leandrului.

decât e răcnetul leului de

auzul gazelei surde şi nenăscute.

am dat pagină cu pagină iubirea insomnia spaima

plictiseala delirul zădărnicia, pe toate le-am încercat.

 

le-am scris le-am citit le-am trăit.

e clar: locul meu nu-i aici. dar unde?

e undeva?

 

să fug înapoi spre mintea tatălui meu ca vis al său

încă neivit?

nu pot, destinația nu mai există:

şi el şi mama sunt de mult două grămăjoare

de materie adormită şi străină.

să evadez alergând în faţă printre gratii?

aş osteni degeaba. moartea oricum

m-aşteaptă după colţ

ca un controlor de bilete indiferent

la intrarea în sala de cinema mereu plină.

 

de sus, spre mine coboară un imens baston de orb.

e bastonul cu care se-ajută la mers Dumnezeu.

mă va lovi mă va doborî mă va strivi ca pe un vierme.

nu. deocamdată nu mă nimereşte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *