LUCIAN VASILIU
Arlechin
Se lasă umbra cu masca ei de fier peste masca mea
de ceară cu întunericul
peste întunericul ochilor,
cu ignoranţa peste ignoranţa mâinilor
pline de sânge, târându-se oarbe,
neştiind încotro mă îndrept.
N-a mai rămas nimic din tot ce ai făcut
(acestea îmi sunt dictate acum la maşina de scris)
timp în care se lasă umbra cu masca de cenuşă
peste masca mea de plumb
peste gura de aur a schizofrenilor.
Mii de pantere aşteaptă
ieşirea în arenă.
Copil născut într-o seară cumană
rece şi ocultă,
când se lasă umbra cu masca ei de fier
peste masca mea
de arlechin palid şi gol
De foarte departe
De foarte departe se vede:
carnea mea fumegă
carnea miroase a busuioc şi a mort viu
atât de străvezie atât de inexistentă –
ea susţine
alergarea la jocurile olimpice,
susţine lectura din autori
apocrifi susţine dreptul la vot al viermelui
fără de care
nu există nici bucurie nici întristare.
De foarte departe se vede:
asemănarea mea desăvârşită Cu Tatăl –
de el îmi amintesc bătrânii heruvi
avertizându-mă:
carnea ta miroase a busuioc şi a mort viu
atât de străvezie atât de inexistentă.
De foarte departe se vede:
versul acesta este cel mai egoist
din câte am scris.
El conţine o cantitate apreciabilă de trotil,
gata să arunce în aer
depozitul de osanale al derizoriului,
În acest loc se petrece o deturnare de sensuri:
deschid paraşuta deasupra văii Bârladului –
voi descinde în mijlocul oştenilor lui Cantemir.
De foarte departe se vede:
poezia mea poartă aceeaşi cămaşă
de şapte ani.
Sângele pătruns prin ţesătură a reuşit
să o înroşească – atât de lent pe neştiute
(cârtiţa dinţii îşi asmute).
De foarte departe se vede:
până la demenţă iubesc
pendula ucigătoare:
chiar acum
îmi despică inima şi craniul
Dialectica
Încet-încet se pune în mişcare
maşina de cusut cuvinte:
TAC-TAC! TAC-
TAC!
Încet-încet calul moare păscând, nimicul cucereşte
câmpul de luptă, şobolanul
Bosch avansează pe scenă
Încet-încet se deschid pulpele fetelor, în somn
încet-încet se termină ţigara
condamnatului la moarte
încet-încet pe jumătate orb, cenuşă
încet-încet sunt traşi pe roată poeţii idilici
încet-încet
nu mai am nimic de pierdut
Duminică
Azi, duminică, s-a născut o fată-magnolie.
Azi, duminică, un călăreţ a străbătut oraşul,
fără să-l vadă nimeni.
Azi, duminică, au fost scoase la iveală
comorile scufundate ale lacrimei tale.
Azi, duminică, mama încă nu s-a întors
de la cimitir
Azi, duminică, din cer s-a desprins o pajişte
şi a plutit circa o oră deasupra ţinutului nostru.
Azi, duminică, geneticianul a privit
pentru prima oară
printr-o fereastră oarbă.
Azi, duminică, verdele câmp a fost
prizonierul grâului.
Azi, duminică, deasupra casei Pogor,
norii au luat chipul Mierlei
Azi, duminică, mâinile mele au ţinut sfat
cu mâinile fraţilor mei.
Azi, duminică, arheologul a iubit în extaz
o piatră funerară frigiană.
Azi, duminică, am înţeles că morţilor le e frig
Azi, duminică, bunicii şi-au recitit
actele de naştere, originale.
Azi, duminică, femeia mea
s-a ruşinat de frumuseţea ei.
Azi, duminică,
tipograful a înfiat o literă de aur.
Azi, duminică,
maşina de scris a învăţat limba toharică.
Azi, duminică,
zidul pe faţa căruia am scris
a devenit cenuşă
Mierla de la Casa Pogor
Chiar acum îmi ia vederea
mă aruncă în disperarea absolutului
mă umileşte
mă îneacă şi mă salvează de la înec –
timp în care
Dumnezeu
se furişează
în laboratorul alchimic,
îmi bate la maşina de scris texte
ilustrând
alarma viermilor care compun
trupul meu de
funcţionar pe cale de dispariţie
- Trag sabia de la şold: îmi ucid certitudinea
bătătoresc pământul peste o groapă nouă
închin
dulci libaţii creierului meu –
acum,
cad străpuns de suliţe necunoscute
zac, mort neîngropat, liniştit şi singur
- O pată de zăpadă stăruie alături,
o rană albă, indescifrabilă –
cu mine se îngraşă cârtiţa
cu mine, cea din urmă rugăciune
cu mine, un tablou
dintr-o expoziţie inexistentă
cu mine, generaţia de ocnaşi –
baricadele limbii materne
- TU, în afara mea prudentă străbaţi hăţişurile,
hectare virgine:
îndoială şi răzvrătire vanitate şi umilinţă
- Îmi amintesc
zile şi nopţi prenatale:
magi cu şerpii morţi în palmă,
sufletul Mamei în nemişcare
veghea la pândă cu şopârla
căderea soarelui în heleşteu
Îmi amintesc
întunecimea unui loc uscat,
extazul ochiului deschis în întuneric
întrezărind
dincolo de carne altă carne
dincolo de disperare altă disperare,
întrezărind
epava unui asfinţit pe mare
- Secvenţele obscure
în care mi-am surprins părinţii
chiar ele, în obscenitatea lor
m-au ajutat să înţeleg noaptea
de ianuarie 1954 de la genunchi în sus
şi trupul
Mierlei, fraged
în gura şobolanului
şi, mai ales
cântecul care însoţeşte disperarea
de a nu şti,
de a mă teme,
de a trăda consemnul:
„Luminaţi-vă faţa! Luminaţi-
vă faţa!”
Mona-Monada (V)
Ea mă prezintă tuturor: „veritabil eretic”
înaintează serafică prin mulţime indicând
capul meu bărbos (pasaj biblic)
pe care îl ţine în extaz pe tava de argint.
Mă ofer dansului exotic.
Brusc se sting luminile:
alcătuim fericitul cuplu
al întunericului eminamente primordial.
Dansăm
murmurând melodia „A, Amsterdam”.
Resimt muşcătura sânilor tari.
Şarpele se insinuează treptat
la Est de Eden.
Nimicurile dau foc imaginaţiei în pagină.
Navighez
între eroare şi adevăr între instinct şi raţiune
între fratele mort şi fratele viu:
gura ei este
gura unei nespus de frumoase morţi
Monada (IV)
Sunt un om blindat
numai în dreptul inimii
se află
o spărtură,
prin care pătrunde
Corbul
şi mă fură
dar tu eşti superbă,
rezemată cum stai
de gardul bisericii parohiale
Poem final
Hălăduiesc de unul singur într-un oraș
cu peste 300 de mii de oameni.
Un cer ca un imens cargou petrolier în nemișcare:
văd cum Dumnezeu se aruncă sub roţile
silenţiosului tramvai de serviciu
Prietenul lucrează la asceză la
Tractatus de impotentia: astfel izbucneşte
incendiul la periferie, explodează inima
într-un câmp minat
Sare în aer laboratorul alchimic: inimă putredă
prin care bate vântul inima de piatră
la temelia unui edificiu al cărui nume îmi scapă
Dar nimeni nu se sinucide
Trece un beţiv cu un câine sub braţ.
Gesticulează, vorbeşte: corabie în larg pe care
o pierd în scurt timp din vedere
Dar noaptea aceasta e prea lungă.
Cine
o poate scurta?
Îmi tai un deget.
Celelalte, în cor: taie-ne şi pe noi!
Exprim un cuvânt.
Celelalte, în cor: şi pe noi, şi pe noi!
Acum observ că bocancii îmi sunt ferfeniţă
şi mă grăbesc să-i arunc.
Dar poemul acesta e prea lung.
Noaptea aceasta e prea lungă.
Scot cuţitul şi
HARŞTI, un deget.
Celelalte, în cor: şi pe noi, şi pe noi!
HARŞTI!
HARŞTI!
HARŞTI!