#76 aprilie 2023,  Poezie,  TEXT

LUCIAN VASILIU

Arlechin

Se lasă umbra cu masca ei de fier peste masca mea

de ceară cu întunericul

peste întunericul ochilor,

cu ignoranţa peste ignoranţa mâinilor

pline de sânge, târându-se oarbe,

neştiind încotro mă îndrept.

N-a mai rămas nimic din tot ce ai făcut

(acestea îmi sunt dictate acum la maşina de scris)

timp în care se lasă umbra cu masca de cenuşă

peste masca mea de plumb

peste gura de aur a schizofrenilor.

Mii de pantere aşteaptă

ieşirea în arenă.

Copil născut într-o seară cumană

rece şi ocultă,

când se lasă umbra cu masca ei de fier

peste masca mea

de arlechin palid şi gol

 

De foarte departe

De foarte departe se vede:

carnea mea fumegă

carnea miroase a busuioc şi a mort viu

atât de străvezie atât de inexistentă –

ea susţine

alergarea la jocurile olimpice,

susţine lectura din autori

apocrifi susţine dreptul la vot al viermelui

fără de care

nu există nici bucurie nici întristare.

De foarte departe se vede:

asemănarea mea desăvârşită Cu Tatăl –

de el îmi amintesc bătrânii heruvi

avertizându-mă:

carnea ta miroase a busuioc şi a mort viu

atât de străvezie atât de inexistentă.

De foarte departe se vede:

versul acesta este cel mai egoist

din câte am scris.

El conţine o cantitate apreciabilă de trotil,

gata să arunce în aer

depozitul de osanale al derizoriului,

În acest loc se petrece o deturnare de sensuri:

deschid paraşuta deasupra văii Bârladului –

voi descinde în mijlocul oştenilor lui Cantemir.

De foarte departe se vede:

poezia mea poartă aceeaşi cămaşă

de şapte ani.

Sângele pătruns prin ţesătură a reuşit

să o înroşească – atât de lent pe neştiute

(cârtiţa dinţii îşi asmute).

De foarte departe se vede:

până la demenţă iubesc

pendula ucigătoare:

chiar acum

îmi despică inima şi craniul

 

Dialectica

Încet-încet se pune în mişcare

maşina de cusut cuvinte:

TAC-TAC! TAC-

TAC!

Încet-încet calul moare păscând, nimicul cucereşte

câmpul de luptă, şobolanul

Bosch avansează pe scenă

Încet-încet se deschid pulpele fetelor, în somn

încet-încet se termină ţigara

condamnatului la moarte

încet-încet pe jumătate orb, cenuşă

încet-încet sunt traşi pe roată poeţii idilici

încet-încet

nu mai am nimic de pierdut

 

Duminică

Azi, duminică, s-a născut o fată-magnolie.

Azi, duminică, un călăreţ a străbătut oraşul,

fără să-l vadă nimeni.

Azi, duminică, au fost scoase la iveală

comorile scufundate ale lacrimei tale.

Azi, duminică, mama încă nu s-a întors

de la cimitir

Azi, duminică, din cer s-a desprins o pajişte

şi a plutit circa o oră deasupra ţinutului nostru.

Azi, duminică, geneticianul a privit

pentru prima oară

printr-o fereastră oarbă.

Azi, duminică, verdele câmp a fost

prizonierul grâului.

Azi, duminică, deasupra casei Pogor,

norii au luat chipul Mierlei

Azi, duminică, mâinile mele au ţinut sfat

cu mâinile fraţilor mei.

Azi, duminică, arheologul a iubit în extaz

o piatră funerară frigiană.

Azi, duminică, am înţeles că morţilor le e frig

Azi, duminică, bunicii şi-au recitit

actele de naştere, originale.

Azi, duminică, femeia mea

s-a ruşinat de frumuseţea ei.

Azi, duminică,

tipograful a înfiat o literă de aur.

Azi, duminică,

maşina de scris a învăţat limba toharică.

Azi, duminică,

zidul pe faţa căruia am scris

a devenit cenuşă

 

Mierla de la Casa Pogor

Chiar acum îmi ia vederea

mă aruncă în disperarea absolutului

mă umileşte

mă îneacă şi mă salvează de la înec –

timp în care

Dumnezeu

se furişează

în laboratorul alchimic,

îmi bate la maşina de scris texte

ilustrând

alarma viermilor care compun

trupul meu de

funcţionar pe cale de dispariţie

  1. Trag sabia de la şold: îmi ucid certitudinea

bătătoresc pământul peste o groapă nouă

închin

dulci libaţii creierului meu –

acum,

cad străpuns de suliţe necunoscute

zac, mort neîngropat, liniştit şi singur

  1. O pată de zăpadă stăruie alături,

o rană albă, indescifrabilă –

cu mine se îngraşă cârtiţa

cu mine, cea din urmă rugăciune

cu mine, un tablou

dintr-o expoziţie inexistentă

cu mine, generaţia de ocnaşi –

baricadele limbii materne

  1. TU, în afara mea prudentă străbaţi hăţişurile,

hectare virgine:

îndoială şi răzvrătire vanitate şi umilinţă

  1. Îmi amintesc

zile şi nopţi prenatale:

magi cu şerpii morţi în palmă,

sufletul Mamei în nemişcare

veghea la pândă cu şopârla

căderea soarelui în heleşteu

Îmi amintesc

întunecimea unui loc uscat,

extazul ochiului deschis în întuneric

întrezărind

dincolo de carne altă carne

dincolo de disperare altă disperare,

întrezărind

epava unui asfinţit pe mare

  1. Secvenţele obscure

în care mi-am surprins părinţii

chiar ele, în obscenitatea lor

m-au ajutat să înţeleg noaptea

de ianuarie 1954 de la genunchi în sus

şi trupul

Mierlei, fraged

în gura şobolanului

şi, mai ales

cântecul care însoţeşte disperarea

de a nu şti,

de a mă teme,

de a trăda consemnul:

„Luminaţi-vă faţa! Luminaţi-

vă faţa!”

 

Mona-Monada (V)

Ea mă prezintă tuturor: „veritabil eretic”

înaintează serafică prin mulţime indicând

capul meu bărbos (pasaj biblic)

pe care îl ţine în extaz pe tava de argint.

Mă ofer dansului exotic.

Brusc se sting luminile:

alcătuim fericitul cuplu

al întunericului eminamente primordial.

Dansăm

murmurând melodia „A, Amsterdam”.

Resimt muşcătura sânilor tari.

Şarpele se insinuează treptat

la Est de Eden.

Nimicurile dau foc imaginaţiei în pagină.

Navighez

între eroare şi adevăr între instinct şi raţiune

între fratele mort şi fratele viu:

gura ei este

gura unei nespus de frumoase morţi

 

Monada (IV)

Sunt un om blindat

numai în dreptul inimii

se află

o spărtură,

prin care pătrunde

Corbul

şi mă fură

dar tu eşti superbă,

rezemată cum stai

de gardul bisericii parohiale

 

Poem final

Hălăduiesc de unul singur într-un oraș

cu peste 300 de mii de oameni.

Un cer ca un imens cargou petrolier în nemișcare:

văd cum Dumnezeu se aruncă sub roţile

silenţiosului tramvai de serviciu

Prietenul lucrează la asceză la

Tractatus de impotentia: astfel izbucneşte

incendiul la periferie, explodează inima

într-un câmp minat

Sare în aer laboratorul alchimic: inimă putredă

prin care bate vântul inima de piatră

la temelia unui edificiu al cărui nume îmi scapă

Dar nimeni nu se sinucide

Trece un beţiv cu un câine sub braţ.

Gesticulează, vorbeşte: corabie în larg pe care

o pierd în scurt timp din vedere

Dar noaptea aceasta e prea lungă.

Cine

o poate scurta?

Îmi tai un deget.

Celelalte, în cor: taie-ne şi pe noi!

Exprim un cuvânt.

Celelalte, în cor: şi pe noi, şi pe noi!

Acum observ că bocancii îmi sunt ferfeniţă

şi mă grăbesc să-i arunc.

Dar poemul acesta e prea lung.

Noaptea aceasta e prea lungă.

Scot cuţitul şi

HARŞTI, un deget.

Celelalte, în cor: şi pe noi, şi pe noi!

HARŞTI!

HARŞTI!

HARŞTI!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *