MARINA CUȘA ‑ Vasile Mizdrea, nuvelistul
Este un adevăr acceptat unanim în lumea literaturii, acela că unii scriitori au nevoie de timp pentru a‑și perfecționa talentul, pe când alții sunt ei înșiși chiar de la debut. În a doua categorie amintită se înscrie Vasile Mizdrea, autor dobrogean provenit din zona Brăilei, afirmat îndeosebi ca romancier și orientat ulterior spre eseul filozofic și religios.
De profesie cadru militar la serviciul de grăniceri, Vasile Mizdrea este în literatură un prozator al Dunării și al Dobrogei, din familia lui Panait Istrati, Fănuș Neagu, Ovidiu Dunăreanu, Paul Sârbu, Ștefan Bănulescu, iar stilistic, un calofil în descendența antecesorului său brăilean tocmai amintit. Romanele publicate, Jocul destinului (1998), Hotarul singurătății (2000), Forța destinului (2001) și Delfina (2012) au fost anticipate de volumul de nuvele Noaptea cocorilor albi, apărut la Editura Militară acum aproape trei decenii, în1995. Dacă până atunci autorul semnase povestiri și nuvele în revistele importante din țară, cartea debutului denotă un artist stăpân pe arta sa, pe ingredientele ce‑i pot asigura o scriitură particulară, și nu merită destinul ingrat de a fi uitată pe un raft de bibliotecă, ci, dimpotrivă, de a se afla într‑o circulație intensă.
Noaptea cocorilor albi se compune din patru texte, cel omonim și: Sub ape, un drum desfundat, Femeia de vișin, Nadina, ce pot fi considerate nuvele prin ponderea problematicii, dar și povestiri prin dimensiunea redusă. Sunt tot atâtea daruri oferite cititorului rafinat din partea unui prozator atent la detalii conținutistice și stilistice, atenție în spatele căreia se poate ghici o vastă cultură literară.
Tânărul autor nu‑și căuta prea departe inspirația, ci valorifica mediul grănicerilor Dobrogei, plasându‑și subiectele fie în Deltă, fie înspre ținuturile graniței cu Bulgaria, transfigurând artistic întâmplări tensionate din acea zonă a nimănui, chipuri de răufăcători, dar și de camarazi, prin intermediul cărora descoperise forța bărbătească și prietenia, portrete de femei interesante rătăcite în acea lume semi‑sălbatică, unele legende sau întâmplări rămase în memoria locurilor, dar mai ales frumusețea învăluitoare a naturii, adevărat liant tematic al volumului.
O caracteristică a lucrării Noaptea cocorilor albi, evidentă încă de la primele pagini, este lirismul fervent și asumat estetic, atât timp cât prima povestire, omonimă titlului, este și cea mai lirică. Nu se întâmplă mai nimic aici din punct de vedere narativ, textul curgând mai degrabă ca o înlănțuire de tablouri și portrete de tovarăși de armă, ca să culmineze într‑o superbă descriere a pregătirii coco‑ rilor din Delta Dunării pentru migrația de toamnă. După cum eroul sadovenian rămânea înmărmurit în fața cocoșului de munte, uitând de scopul său de vânător, așa naratorul și colegul său Fănică Duțu, cel „încet la mânie și mereu odihnit ca prieten de inimă“, asistă la mirificul tablou al agitației anuale a cocorilor ca la o adevărată hierofanie: „Era o întindere de păsări albe, ale căror pene treceau în lună și dădeau sens tainelor din noi, desăvârșeau apologia vieții și spiritualitatea Deltei. Și cu fiecare moment se auzeau din înalturi întâi un țipăt neplauzibil, un bocet lucid, fragmentat, un fel de rostire evocând zgomotul cascadelor mici, vigoarea lor chemând întâmplări netrăite pe care să le strecoare în neodihna noastră. Apele umblau surescitate, bolborosind să descopere cupa lunii din care‑și trăgeau în cursul nopții puterea“. (p.15‑16).
Tocmai pentru că a făcut posibile astfel de incursiuni în trans‑ cendent, scriitorul elogiază frecvent în volum grăniceria, iar un astfel de omagiu îl găsim chiar la începutul povestirii amintite mai sus și al cărții de față. Să îl reținem ca dovadă emblematică pentru ceea ce înseamnă dragostea cuiva pentru meseria pe care a practicat‑o o viață și pentru prieteniile pe care le‑a legat prin intermediul ei: „Cine nu a avut tinerețea furată pe graniță, acela nu a fost grănicer. Brândușa i‑a înflorit în ascuns, patima și melancolia i‑au fost scăldate pe stingere de val, lacrimile și minunile naturii s‑au adunat mereu în tristețe și în patina bucuriei – pe toate le puteți citi în carnea lor tremurată. Și inimă lângă inimă, și suflet lângă suflet, și armă lângă armă, și bornă lângă bornă întăresc prieteniile, le călesc în vatra timpului.“(p.9).
Se poate deduce din paragraful de mai sus că adevărata condiție a grănicerului este de a fi un om tânăr, de unde importanța acestei vârste printre temele cărții lui Vasile Mizdrea. Este vorba despre o tinerețe a eroilor ei, de prevalența conflictelor erotice și chiar de o tinerețe (patos) al stilului literar, de un „chiot“eseninian ce răzbate din subsolul prozelor, asociindu‑se cu un etos tineresc: „Noi am tăiat‑o în galop peste podețele înzăpezite, pe sub stolurile de vrăbii înfometate… „, spune naratorul la pagina 12, unde apare explicit și crezul de viață al eroilor săi:
„Acolo, la moara din marginea satului cu pridvoarele pline cu nuci, cu butoaie de vin aspru, cu fete blonde ca spicul grâului și cu vuiet de crivăț în destrăbălarea ninsorii, am descoperit cu Florin Călina iubirea, acolo ne‑a încercat frica desculță că viața nu merită trăită oricum, ci numai aureolată de izbândă necuminte și nedesăvârșită a drumului de unde începe atotcuprinzătoare aventura și adevărul“(p.12)‑ crez ce duce cu gândul la Frumoșii nebuni ai marilor orașe a lui Fănuș Neagu sau la Craii de Curtea –Veche a lui Mateiu Caragiale.
Despre aventură și adevăr va fi vorba în următoarele trei nuvele ale cărții, Sub ape, un drum desfundat, Femeia de vișin și Nadina. Pentru că apanajul tinereții este neapărat iubirea, toate aceste narațiuni vor avea protagoniste femei și în centru un conflict erotic.
Personajul masculin al lui Vasile Mizdrea este un alt locotenent Ragaiac, însă mai norocos decât prototipul lui Gib Mihăescu, ce aștepta o iluzorie rusoaică transfugă peste granițe; acum femeia apare firesc în orizontul punctului de observație grăniceresc, fiind o ființă dornică de iubire și aventură, față de care apropierea fizică se produce de la sine.
Respectând un topos vechi și adaptându‑l la specificul locului, scriitorul întruchipează feminități exotice, reprezentante ale etniei tătare proprii Dobrogei, ca Nadina sau Zeina, pe care o va relua în romanul Delfina și conturează un prototip feminin special, în care se împletesc melancolia, pasiunea, tragismul, sacrificiul sub zodia iubirii. Fiecare portret feminin se îmbracă în clarobscurul unei melancolii profunde; astfel, în cazul Zeinei, născută din povestea tragică dintre Dragostin și Sibela, „pe un umăr i se odihnea îngerul melancoliei, pe celălalt al deznădejdii“(p.21); Lilica, „femeia de vișin“, „avea ochii aurii scăpătați din frunzișul toamnelor idealizate într‑un perete de lemn de vișin și bătuți de un fel de melancolie care‑i dădea un aer pierdut. Era zugrăvită parcă să sufere“(p.43). Similar, prima imagine a Nadinei este una înlăcrimată pentru narator: „Lacrimile din ochi mărgineau bucuria de necuprins a fetei […] Din acele lacrimi, acolo, sub foișor, a țâșnit izvorul dragostei lor, dragoste începută cu plâns, pentru că plânsul lărgește spațiul lumii…“(p.86).
Fiecare dintre cele trei eroine ale cărții are un destin nefast. Zeina, continuând parcă atavic tragedia părinților, va fi părăsită de iubit, pentru a se salva mai târziu prin îmbrățișarea unei activități științifice, fiind de profesie medic veterinar; Lilica Șerbănescu va ajunge victima unei vendete a comandantului de vas ce încercase trecerea fraudu‑ loasă a frontierei, în timp ce Nadina își va găsi moartea în operațiunea prinderii unor contrabandiști, sacrificiul ei fiind, ca și în nuvela sadoveniană Fântâna dintre plopi, dovada supremă a iubirii, dar și o încercare de recupe‑ rare a demnității de femeie.
În cazul a două dintre povestirile volumului, evocarea chipurilor feminine este însoțită de motivul drumului, naratorul întorcându‑se după ani în locurile care i‑au marcat începuturile. Colțurile de natură vizitate cândva în doi și unele fotografii sau relatări de martori readuc în suflet trecutul și fac să reînvie iubirea pierdută, așezând un strat nou peste altul vechi, ceea ce dă acestor proze un patos greu sau, cum spune undeva scriitorul însuși, „un infinit de pasiune, durere și moarte“.
Acesta ar fi timbrul particular al scriiturii lui Vasile Mizdrea din prima sa carte de proză, Noaptea cocorilor albi. Autorul se numără printre cei care consideră literatura în primul rând o artă a cuvântului și deține știința susținerii prin stil a problematicii și atmosferei cărții, punând la contribuție cu meșteșug metafora, epitetul, unele regio‑ nalisme, lungimea și muzica frazei. La Vasile Mizdrea cuvintele au gust, aromă și culoare, ceea ce se poate vedea din citatele la care am recurs deja și care le fac superflue pe altele suplimentare. Cel ce‑i deschide cartea își va reaminti și își va ostoi dorul de pagină scrisă ca spunere sugestivă, scăpărătoare.
Noaptea cocorilor albi apare ca o mică bijuterie literară – mică în sensul de volum de format unu, riscant întrucât poate trece neob‑ servat printre sutele de opusuri dintr‑o bibliotecă – și ca atare, poate scriitorul va îmbrățișa sugestia unei noi ediții mai vizibile. Noaptea cocorilor albi este o carte a iubirii, a tinereții și a minu‑ nilor naturii dintr‑un colț de țară, o lucrare ce ar trebui să‑și reîntâl‑ nească cititorii. Un volum ce poate fi considerat și o dovadă a virtuților prozei scurte și care te face să te întrebi dacă nu cumva romanul, ca gen literar, nu diluează ceea ce se poate spune prin povestire rotund, perfect.