NICOLAE TEOHARIE ‑ Arșița clipei (Bogdan Pascal)

În volumul de poeme „Camera timpului“ publicat în 2023 la Editura Ex Ponto, Constanța, Bogdan Pascal scrie o poezie a cerului și a pământului, a apelor și a păsărilor de pradă care străpung pleoapele acestei lumi în care „oamenii cad din ceruri neîntâmplați și netrăiți“. În poezia lui Bogdan Pascal privirea cade peste lume de sus, fiind de aceea o privire paradisiacă.
Camera timpului poate fi „undeva“, poate fi „nicăieri“ sau „cândva“, adrese pe care poștașii în delir le frecventează, „poștașii au pielea de asfalt“. E o tensiune a îngrămădirii conceptelor aici, lumea e croșetată din lungile fire ale anxietății, timpul poartă rochie, pielea iubitei are culoarea lunii.
Am putea clasifica în două lumi această realitate după cum locuiește poetul în ea: lumea din afară – pământ, copaci, stele, iarbă, viețuitoare, Calea Lactee, blocurile, mașinile, simfoniile etc și lumea din înăuntru unde locuiesc: eul profund, sinele, rațiunea și imaginația.
Camera timpului are două dimensiuni: lumina și iubirea. Poemul „Camera Timpului“ (pag. 18) aduce aminte de celebra explicație a lui Albert Einstein data relativității. O frumoasă ritmare găsim în „Strigare în gând“ (pag. 19). O oboseala crepusculară însoțește întregul volum, desi tensiunea lirică a poetului participă la crearea unui univers „ascuns în cerneală“.
„Printre sensuri“ (pag. 24) este poemul de referință al acestui volum: „doar ecoul făpturii tale / ajunge la mine / tremur fiind și eu / și numai cu tălpile goale / alerg nărăvaș spre mereu.“
Personificarea timpului înlesnește o lume de avataruri. Orice om stă între timpul pentru sine și timpul pentru celălalt. El se va defini ca introvertit sau extravertit, ca modest sau vanitos, ca meschin sau generos. Există în acest sens până și un „testament al copacilor“, unde timpul transcende materia.

Un poem frumos e „Orașul“, cu umbre și toamnă și minciuni urbane. Unele poeme sunt „lumini neterminate“, cu infinitul ca o furnicătură în palme. Aflăm în „Dimineață“ (pag 60) că poetul e croitor, un croitor care taie ziua, iar undeva „moartea are brațele pline de flori“. Marile neliniști existențiale sunt trăite alături de iubita care îi urmărește tensiunile și împart împreună un viitor în care se ascunde speranța, primăvara.
Pentru Bogdan Pascal poezia este o frânghie pe care poetul o aruncă în univers ca să poată vedea totul, de unde venim și încotro mergem („Un val înalt“, pag 66). Aici Bogdan Pascal predă o lecție a fericirii de a fi pe acest pământ, de a exista și a smulge naturii adân‑ cimea vieții și, vorba lui Nichita Stănescu, „sa alergăm“, însumând cunoaștere ca în „Pedagoie naturală“ (pag 67).
Poetul e un călător în timp, un descoperitor care e însoțit în aventura aceasta de prietenii săi Platon, Aristotel, Boethius și altii, o aventură pe acest rotund albastru în „Călătorie de zi“ și „Călătorie de noapte“ (frumoase poeme!).
„Alte adâncuri“ e un poem plin de speranță, plin de poftă de început, e o poftă de primăvară, iar „Suspinul albastru“ e un poem delicat, „aproape neauzit“.
Bogdan Pascal e poetul contururilor abandonate în umbre de zeul uitării.
Volumul conține pe lângă cele aproape o sută de poeme și 21 de aforisme, nu toate reușite. O esențializare ar fi fost de mare folos.
Într‑un poem care celebrează bucuria vieții „De fiecare dată când uiți“ (pag 94), „o bună parte din umanitate moare“ dacă uităm să utilizăm trecutul, viitorul și iubirea, dacă uităm să ne bucurăm de prezent care este princiar. Ca să nu ne copleșească și să ne strivească și să înțelegem lumea în care trăim oamenii au fărămițat timpul, iar Bogdan Pascal, un poet care trebuie urmărit cu interes, l‑a fărămițat în poeme.