LIVIU CAPȘA ‑ Intersecții și intersectări poetice (Adriana Butoi)

Aflată la al cincilea volum de versuri (după Prescurtarea literei mari, Dincolo de capătul lumii, Impar, Perpendicular pe primăvară), poeta Adriana Butoi își consolidează, cu recenta plachetă, Intersecții, o viziune lirică proprie, în care, iată, vocabule ce țin, mai degrabă, de științele exacte (impar, perpendicular, intersecții) adaugă o neașteptată dimensiune rostirii sale poetice.

Este cu atât mai remarcabil acest fapt, cât poeta vine dintr‑un teritoriu liric ‑ cel al Bărăganului ‑, care și‑a pus amprenta de veritabilă matrice întemeietoare pe creația poeților originari din această fabu‑ loasă zonă a țării. Și când afirm acest lucru, mă gândesc la poeți și poete precum Florența Albu, Goerge Alboiu, Gabriela Negreanu, Marin Lupșanu, Marius Stănilă, dar și la marele prozator Ștefan Bănulescu, toți, în poezie sau în proză, răscolind această „câmpie eternă“, cu orizonturile sale nemărginite, în încercarea de a o defini cât mai fidel printr‑o plasticitate proprie.

Și Ștefan Bănulescu, în prozele sale, cu „mistrați blânzi“ și dropii răsărind ca nișite nălăci speriate din oceanul galben al lanurilor, și poeții despre care aminteam, i‑au cercetat acestui teritoriu „văzduhul teluric“, cum îl caracteriza, într‑unul din volumele sale, poetul Marin Lupșanu, pentru a pune în cărțile lor și freamătul, dar și pustiul locu‑ rilor, sub valuri de praf și soare arzător.

Ei, bine, nimic din toate acestea nu se regăsesc în poeziile Adrianei Butori, care privilegiază așa‑zisa „poezie citadină“, fie că vorbim de fine obsevații sociale, ca în prima secțiune a volumului, intitulată Poeme de stare și stări, fie că ne referim la versurile de dragoste, din partea a doua a cărții, denumită Poeme din alt registru. Deși, după cum se vede, avem două secțiuni ce par diferite, ele sunt unite prin titlul ales, o intersecție fiind, după cum știm, totalitatea punctelor comune a două mulțimi. „Mulțimile“ fiind, așa cum le văd eu, ideile, gândurile și sentimentele poetei, care se intersectează pentru a alcătui substanța acestei cărți.

În Poeme de stare și stări poeta îmbină introspecția propriului eu cu o viziune, uneori ironică, alteori amară, asupra stării lucrurilor din imediata actualitate. Iar pentru a surprinde această realitate în toată nuditatea sa, Adriana Butoi nu scrie cu „licențe poetice“, cum spune în unul din poemele cărții, ci cu mintea și sufletul. Aceasta, pentru că timpurile pe care le trăim, cu marile lor provocări, din care nu lipsesc mimetismul, manipularea, pretențiile nesăbuite, nu‑i sunt indiferente poetei, punându‑le în pagini de sinceră îngrijorare și îndemnuri la regăsirea unei normalități benefică tuturor. Scrie poeta în Îndatoriri și datorii: „Ar fi necesar să șlefuim fiecare râs / Mult prea zgomotos / Să lăsăm mai mult loc eului liric / Să nu mai dăm rest bunului simț / Și să‑l păstrăm intact / Pentru zilele în care putem face pact / Și cu bunăvoința / Și cu răbdarea „.

Poeta e convinsă că stă în puterea fiecăruia dintre noi să contribuim la această „normalitate“, chiar și cu puterea gândurilor bune, înzestrate cu puteri miraculoase, ca în aceste versuri, în care, pentru „vacarmul pretențiilor nesăbuite“, soluția este cât se poate de simplă: „Ar fi potrivit să aliniem noi planetele / Fiecare cum poate / Fiecare cum știe / Dar să păstrăm liniile cele mai drepte / Și în felul acesta / Mirosul de pâine coaptă / Va veni cu prima adiere de vânt“. Nu „filosofii de ocazie“, cu îngânfarea lor bine‑știută, sunt ceea ce ne trebuie în aceste timpuri tulburi, ci „regulile simple“, pe care le poate impune fiecare.

În „evaluarea“ sa lirică, poeta ne spune că nu doar societatea este din ce în ce mai degradată, dar și natura, tot ce ne înconjoară, mai din aproape sau de departe, tot ceea ce, prin „contribuția „ omului, își uită rostul, încât până și‑n colivii „conservăm“ doar „ideea de zbor“.

În a doua secțiune, poeziile de dragoste, care dau nota dominantă, au acea curgere lină, catifelată de înțelegere a tuturor lucrurilor lumii, „în care viața însăși se împarte la întâmplări / de tot soiul“. Avem în aceste poeme un spațiu intim, protector, un spațiu de suflet, în care autoarea zămislește cuvinte‑poezii, în care pune în rame aurite și gândul, și dorul, și ziua de mâine, precum în această viziune visătoare din „Sfârșit de săptămână“, pe care, pentru frumusețea lui miste‑ rios‑nostalgică, îl vom cita în întregime: „Și iar secunda e fără de tine / Mă doare să respir fără de noi / Și cuvântul parcă ne desparte / În toamna asta seacă / Fără ploi. // Ești treapta mea cu plus / Cu sens și rost / Ești prealumina care mă mângâie / Și întrebare / Și răspuns mi‑ai fost / Cum toamna e preagalbenă gutuie. / Ești poezia mea / Versul cel bun / Iar drumul către tine mi‑e speranță / Ești veșnicie‑n lumea de fum / Concretul și minutul în balanță. // Din mine și din tine fac pluralul / Care‑ar trăi cel mai blamat păcat / Prezent continuu ar fi valul / Ce ar zidi un ieri neîntâmplat“.

„Intersacția“ gândului poetic cu viața cea de toate zilele, are la Adriana Butoi farmec și sensibilitate, măsură și bun‑gust, cu alte cuvinte, pecetea unui talent pe care se cuvine să‑l urmărim în conti‑ nuare cu atenție.