DIANA DOBRIȚA BÎLEA ‑ Un tur de forță prin sufletul și prin mintea omului (Cristina Tamaș); Despre căderea din dragostea Cuvântului

Un tur de forță prin sufletul și prin mintea omului

Povestea romanului „Străinul de pe plajă“ (Ed. Ex Ponto, ediția a IV‑a, 2022), scris de Cristina Tamaș, începe incitant, atât sub semnul amintirilor și al dorului, cât și al dorinței de uitare. Primul capitol este de fapt oglinda prezentului, momentul de după deznodământul poveștii. Următoarele zece capitole restituie trecutul, asigură substanța narațiunii și dau sens stării actuale a Hortensiei, protagonista aflată acum în fața unei perspective inedite și generoase, a împlinirii cu iz neașteptat de miracol, după ce drumul înainte păruse să‑și fi închis accesul către normalitate și, eventual, spre un confort sufletesc vecin cu fericirea.

Dragostea (sau lipsa acesteia) este dominanta epicului, cea care va dicta dinamica secvențelor narative și va reconfigura destinele celor patru personaje importante ale cărții. Trădarea în dragoste este mijlocul prin care prozatoarea alege să sondeze profunditățile sufle‑ tului/psihicului și să evidențieze consecințele dramatice rezultate la nivelul mai multor tipuri de relații. Este vorba de trădarea în căsnicie (Sebastian o trădează și apoi o părăsește pe soția sa, Hortensia), în relația de prietenie (Roxana o trădează pe prietena ei cea mai bună, Hortensia, furându‑i soțul) și în iubire (Haralambie, „străinul de pe plajă“, se sinucide, sau cel puțin așa susține medicul psihiatru care l‑a avut sub observație, părăsindu‑și astfel iubita). Trădată întreit așadar, experimentând durerea, umilința, abandonul, neiubirea celor care ar fi trebuit să‑i fie aproape, judecătoarea Hortensia este nevoită să investigheze și să interpreteze, cu o măsură justă de această dată, adaptată ca urmare a evenimentelor trăite, propriul sine și lumea exterioară din proximitatea fizică și sufletească.

Totuși, ceea ce pare să aducă personajele la un numitor comun este sentimentul de solitudine, înțeles și trăit de fiecare în mod diferit. Cristina Tamaș face un adevărat tur de forță prin sufletul și prin mintea omului pentru a releva acest fapt. Binele și răul se întrepătrund în lupta fiecăruia de a scăpa de singurătate și de a accede la o iubire idealizată, care se dovedește în fiecare caz, cum era și firesc, a fi fost doar iluzorie. Nimeni dintre cele patru personaje – Hortensia, Roxana, Sebastian și Haralambie – nu scapă nevătămat dintr‑o asemenea aventură. Rana este însemnul pe care va trebui să‑l poarte fiecare până la cicatrizare. Vindecarea nu poate veni însă decât odată cu înțelegerea lecției desprinse din propriul traseu existențial, când se impune o regândire, o restructurare a complexului interior circumscris ființei fiecăruia. Astfel, Roxana hotărăște să se despartă de amant după ce a înțeles răul făcut prietenei sale și chiar lui Sebastian, Haralambie pleacă pe lumea cealaltă în chip misterios, Hortensia poartă în pântece rodul iubirii cu Haralambie, iar Sebastian cere nevestei părăsite să fie reprimit acasă, promițând să dea numele său copilului ce va veni pe lume.

Întunericul, răul, deruta, spaimele de tot felul vin și din negura politică și istorică. Deși sistemul comunist‑securist este doar schițat, ca o efigie care poartă imaginea unei vremi tiranice, acesta are o concretețe incontestabilă în roman. Moartea lui Haralambie, tocmai când părea să‑și fi găsit dragostea și ceva din reperele pierdute, conturează oglinda deposedării intelectualului de firescul vieții și aducerea lui într‑o dimensiune a dezumanizării și a terorii. Cristina Tamaș zugrăvește cu finețe angoasa personajului hăituit de sistem: „amputarea personalității i se părea lui Haralambie fenomenul cel mai frecvent, dominant chiar, al societății“ (p. 69); „Aparatul de repre‑ siune este prea puternic. Puternic și mârșav“ (p. 66); „Simt că am să înnebunesc curând. Dacă nu cumva mă vor ajuta ei, nemernicii, să mă interneze la nebuni. Am auzit că au niște metode speciale de spălare a creierului, de inoculare a prostiei și inconștienței. Probabil că societatea asta mai are nevoie de proști și inconștienți!“ (p. 66); după ce cunoaște căldura umană a Hortensiei, iubirea ei, are puterea să spere că există un Dumnezeu care „își va aduce aminte și de noi“.

Prozatoarea preferă să‑și individualizeze personajele lucrând cu minuție la portretul lor moral. Trăsăturile fizice sunt redate cu parci‑ monie, dintr‑o singură trecere a condeiului. Cititorul aproape că nici nu reține chipul personajului principal și, din acest motiv, este interesat de specificitățile sale psihice. Hortensia are o „fire pasională“, dar ea însăși observă că „nu participă la viață așa cum trebuie“ (p. 39).

„Sentimentul de singurătate, de părăsire“, deși o apasă, n‑o scoate din inerție, n‑o determină să lupte pentru dragostea ei. Dimpotrivă, revolta sa nu depășește stadiul introspecției: „Hortensia nu se putea obișnui cu ideea despărțirii definitive de Sebastian. I se părea uneori chiar imposibil să conceapă că bărbatul acesta tandru, care o alinta diminețile, neobosit în gesturi de dragoste, se îndepărtase atât de mult de ea“ (p. 53). Cristina Tamaș aranjează lucrurile calculând totul cu dreaptă măsură și‑i oferă acesteia în final, ca recompensă echivalentă cu moralitatea și cu bunătatea sa, conceperea copilului atât de mult dorit și neavut în timpul căsniciei cu Sebastian.

„Străinul de pe plajă“ este un roman psihologic, captivant, din care nu lipsesc nuanțele și conotațiile romantice. Este o carte despre puterea de a renaște după ce ai fost aproape strivit de conjuncturile potrivnice, despre confruntările mai degrabă cu meandrele inimii decât cu răul din natura semenilor, despre vulnerabilitate, despre soartă și hazard, despre o societate nedreaptă care poate înfrânge caractere, iubiri și vieți. „După faptă, și răsplată“ pare să fie totuși principiul după care Cristina Tamaș construiește destinul personajelor. Întâmplările, oricât de frustrante și nedrepte la un moment dat, converg spre refa‑ cerea echilibrului. Un roman complex, dar scris atât de bine, încât este ușor de citit și de înțeles.

—–

Despre căderea din dragostea Cuvântului

Liviu Țiplica este un poet tare discret, deși are un talent evident, inteligență, originalitate și profunzime. A scris patru volume de versuri: „Poeme pentru copilăria sufletului“ (2001), „Poeme… în răcoarea serii“ (2003), „Scara fără îngeri“ (2010) și „Cealaltă libertate“ (2024). Surprinde și tăcerea sa îndelungată, nu doar discreția, care este apanajul omului superior, educat și cu bun‑simț. A ocolit agora lite‑ rară din 2010, odată cu publicarea celei de‑a treia cărți, și până anul acesta, când iubitorii de poezie s‑au putut bucura de noua sa apariție editorială. Tăcerea aceasta timp de 14 ani nu este justificată nici de o critică literară nefavorabilă, nici de o lipsă de receptivitate din partea cititorilor, ci, cu siguranță, doar de exigențele autorului.

Volumul „scara fără îngeri“ (Ed. Princeps Edit, Iași, 2010), struc‑ turat pe cinci secțiuni – Prolog, Din gândurile și frământările lui Adam, Poeme… în răcoarea serii, Poeme la răscrucea vremilor și Epilog –, ne relevă un poet deja matur, deprins nu doar cu rigorile poeziei, ci și cu zona înălțimilor și a profundităților acesteia. Poemul care deschide cartea este o artă poetică. În ciuda tonului pesimist al discursului, Sonet pentru scara fără îngeri conduce totuși la ideea posibilității de salvare a ființei umane prin „cuvânt“/poezie, pentru că acesta/aceasta „mai păstrează‑n sine“ „mișcarea umbrelor divine“ și pentru că are puterea de a „reaprinde“/readuce viața în „altarele moarte“. Următoarele două poeme din secțiunea Prolog conturează un profil complex al actantului liric. Sinceritatea tușelor autoportretis‑ tice este drastică și implacabilă. Pe de o parte, se declară „pretențios, nesigur, lacom și cu imaginea acestei lumi în creier“, „cu mâinile goale“, un vorbitor a cărui voce nu ajunge la urechile surde ale lumii, iar pe de altă parte, în ciuda „inimii răcoroase“, este un însingurat, un neadaptat, un neînțeles de semeni și un poet văduvit de lumina celestă („Cuvântul meu este locul de unde îngerul Tău/ a plecat; aici locuiesc eu acum/ ca într‑o peșteră oarbă“), de unde și lipsa alternativei și acceptarea condiției de simplu muritor („aici voi muri eu și voi fi îngropat“ – La liturghie). Este, în același timp, un creuzet alchimic, unde se întâlnesc trei realități: una divină („scara“, ca aceea visată de Iacob, e „fără îngeri“, dar aduce, hiperbolic, „a treia parte din astrele cerului“ „în sângele meu“ și devine astfel parte organică a ființei actantului), una a sinelui poetic (limitarea este motivată de puțina smerenie) și alta a inimii („imaginarul“/poezia „se naște în fisura inimii, în golul dintre mine/ și celălaltul meu“). Înseamnă că dragostea, ca și la Nietzsche care în cartea sa „Dincolo de bine și de rău“ afirmă că „Lucrurile făcute din dragoste au loc întotdeauna dincolo de bine și de rău“, are capacitatea de a crea o lume nouă, elevată, poate perfectă: „Eu sunt omul care a construit o lume/ și acum vreau să o deconstruiesc. În locul ei,/ creierul inventează alte lumi [mai mici]/ trecute dincolo de bine și [de] rău“ – (dincolo de bine și de rău).

Există o logică a ordinii poemelor în Prolog. Dacă primul anunță crezul poetului despre menirea poeziei, iar celelalte două oferă instan‑ tanee ale trăirii interioare, cel de‑al treilea, Glas, se dezvoltă în jurul motivului ascunderii de Dumnezeu a omului. Când se ascunde omul de Dumnezeu? Când se teme de El, când greșește, când e lipsit de iubire: „Am auzit glasul Tău în Rai și m‑am temut, căci sunt gol, și m‑am ascuns“ (Facerea 3, 10); „Cădeți peste noi și ascundeți‑ne de prezența Celui care stă pe tron și de mânia Mielului!“ (Apocalipsa 6, 16). Paradoxul aici este că tocmai acest glas îndeamnă omul să se ascundă; sau incită la netransparență, la negarea luminii? Iată: „Ascunde‑te cum poți mai bine!/ Eu voi veni curând/ și n‑o să vreau să văd altceva/ decât felul în care oamenii se ascund“. Primejdia iminentă este căderea omului din dragostea lui Dumnezeu. Ca o justificare a acestui anunț/avertisment, poemul următor, care dă și titlul volumului, oferă imaginea unei societăți oripilant viciate, a omenirii pierdute. Liviu Țiplica are viziunea incapacității omului de a se salva împreună cu celalți, ca entitate colectivă. Dar individualitatea este în acest context o utopie. Individul este înregimentat vremii sale, este o parte din turma care acționează și trăiește și în numele lui. Acum, mințile, trupurile și sufletele se pervertesc în ritualuri păgâne invocând „semnul“. Și acesta vine: „Un fulger greu a despicat văzduhul și în lumina lui/ ochii mulțimilor au deslușit o scară/ rezemată pe pământ, al cărui vârf ajungea până la cer./ pe scara aceea nu urca și nu cobora niciun înger“. Ca și în visul lui Iacob, oamenii recunosc puterea lui Dumnezeu: „Cât de înfricoșător este locul acesta!“ Dar ei nu spun, ca și personajul biblic, „Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!“, ci aleg să fugă și să refuze, practic, salvarea: „Grabnic, dar grabnic să plecăm de aici!…“

În secțiunea Din gândurile și frământările lui Adam descoperim un tată preocupat de nefirescul lumii pe care o lasă moștenire fiului său. Cuvântul, cel prin care s‑a creat totul, este acum ostil ființei umane. Cuvântul are puterea întoarcerii omului de pe făgașul ființării și „scufundării“ lui în „apa propriei noastre vorbiri“, în „apa aceea tăcută și neagră“, ca într‑o apă a Sâmbetei din ce în ce mai murdară pe măsură ce înconjoară de mai multe ori pământul, în apa în care „am primit/zestrea netălmăcită a morții“ – Atunci când am vorbit pentru întâia oară (Adam către fiul său Sit). Pe de altă parte, Adam poetul sau Adam căutătorul de sens este dilematic și dramatic surprins de ispitirea îngerului căzut Penemuhe (îngerul cuvântului scris și vinde‑ cătorul de prostie): „în ultima vreme vine la mine alt înger/ (…)/ «Eu te învăț scrierea adevărată – îmi spune. Ia aminte,/ cândva, singurul loc sigur din lume va fi numai spațiul scrierii tale – textul. Scrierea va fi casa inimii. Chiar și îngerii/ vor fi invidioși pe înaltul tău meșteșug…» Nu înțeleg nimic/ din toate astea. Domnul nu mi‑a răspuns nici prin semn,/ nici prin înger… Nu știu ce să fac!…“ (Adam despre moarte, vorbire și scriere).

Meditațiile cuprinse în secțiunea Poeme… în răcoarea serii poartă cititorul atât în spațiul interior al actantului, unde se împletesc fascinația și spaimele ori lumina și deznădejdea, cât și în spațiul exte‑ rior, unde drumul dintre sacru și profan este o constantă a căutătorului (în parte inițiat) de adevăr valabil. Liviu Țiplica reflectează la neiubire (pentru că omul este alungat din „grădina“ aflată în „cercul inimii“ și sortit să trăiască în „umbrele grele ale pădurii“), la pseudorodirea oamenilor, care umplu „lumea/ de viață împotriva vieții“ și creează o „istorie/ unde timpul și veșnicia dispar“ (În cercul inimii); la o pseu‑ dotrăire a vieții atât timp cât clipa nu este sublimată și consumată cu fervoarea și cu puritatea începuturilor edenice ale omului: „Spațiul de fugă ce mi se deschide în inimă/ nu este viața trăită de mine în această lume./ Cu atât mai mult, nu este nicio posibilă viață/ trăită prin urmași. Este tocmai/ ce nu am știut și n‑am înțeles/ că poate să fie – este însăși întoarcerea/ către pomul păzit/ de îngerul cu‑sabie‑de‑foc“ (p. 27); la autosacrificiu, prin însingurare și studiu, pentru ca îngerul‑cuvânt să se întoarcă la oameni: „Am rupt orice legătură cu lumea. Am obturat căile destinului, iar de Platon am râs./ Acum sunt singur pe colina cetății/ (…)/ Vorbirea mea și‑a întors săgețile/ către propria‑mi inimă/ (…)/ am auzit scâncet de nou‑născut./ Firava licărire a ochiului/ a revenit definitiv către sine. În lume// Cuvântul se făcuse una cu timpul/ Timpul se făcuse poveste frumoasă despre cuvânt (Nașterea îngerului).

Imaginea labirintului propriu contemporanilor, din poemul Lângă literă, este cutremurătoare. Litera fără viață, fără suflul divin care o caracteriza în cadrul cuvântului – scris de o minte luminată și citit/ învățat de celelalte minți – nu‑i mai duce pe oameni nicăieri. E un blocaj al omenirii, o rătăcire generalizată: „Îngerul păzitor al alfabetului/ s‑a dus și nu s‑a mai întors. Alături/ a rămas doar urma aceasta/ uscată – litera,/ (…)// Lângă literă, contemporanii mei caută intrări și ieșiri“.

Poeme la răsucirea vremilor denunță un timp prezent nefast și ingrat, stăpânit de o nouă generație a șarpelui ispitirilor. Regenerarea răului îl umilește și‑l revoltă pe poetul care mai speră în bine – al său, al poporului român, al Europei, al lumii – doar prin intermediere divină. Omul contemporan are o mare problemă însă: este rupt de realitate, străin de ceea ce (i) se întâmplă, rămas fără identitate în cadrul turmei: „Infernul meu este scara/ ce se înalță de pe pământ la cer/ și se repetă mereu în gând, în viziune, în vis/ pe ea niciun înger (nu suie, nu coboară)… Oamenii/ s‑au adunat aici în număr neștiut și‑au/ înălțat focuri. În jurul focurilor/ serbări și jocuri – rituri de prea‑ mărire a locului gol…“ (Mic tratat de descompunere).

Din Epilog, înțelegem că poezia nu prea are sorți de izbândă în lumea „divinilor“ (în sens peiorativ) și a celor vii. Doar „îngerii“ se manifestă, în tăcere, așa cum le e firea. Se reiterează totuși (încă) puterea cuvântului de a schimba inimi și conștiințe: „Eu am pus în pământul acestei cărți/ cuvinte stricăcioase/ dar din inima cititorilor mei/ vor răsări cuvinte/ nestricăcioase“ (Omagiu).

Poezia lui Liviu Țiplica, distinctă în peisajul liric de azi, vibrantă, limpede, purtând amprenta culturală și luxurianța proceselor psihice ale unui intelectual școlit atât la o instituție de învățământ militară, cât și la una teologică, este un cadru ofertant pentru meditație, viziune, frondă, vis, perspectivă extatică, experiență cathartică. Fantele și cuantele acestei poezii duc tot acolo unde conduc și ferestrele ei larg deschise, semn că niciun vers nu e dat spre risipă: spre chipul interior al cititorilor, care se poate transfigura. În bine, desigur. Un fel de obrejenie populară contra rinocerizării.