#80-81 aprilie 2024,  Memorialul durerii,  METATEXT

ANASTASIA DUMITRU – A XXIII-a ediție a Simpozionului „Experimentul Pitești“

În zilele de 29‑30 septembrie și 1 octombrie 2023 s‑au desfășurat lucrările celei de a XXIII‑a ediție a Simpozionului Internațional Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură organizat de Fundația Culturală Memoria, AFDPR, Primăria Pitești, Muzeul Județean Argeș, Institutul pentru Studiul Arhivelor – Chișinău, Biblioteca Română – Freiburg, Universitatea Chișinău, Centrul de Cercetări Istorice – Cernăuți. A fost o participare numeroasă a cercetătorilor preocupați de istoria recentă din mai multe țări, cu zeci de conferințe prezentate, care au adăugat câteva elemente inedite despre fenomenul torturii pe meleagurile noastre. Din nefericire, delegația de români din Bucovina istorică nu a reușit să ajungă la Pitești din cauza războiului.

În deschiderea simpozionului, prof. dr. ing. Ilie Popa a menționat că primul doctorat despre tortura de la Pitești s-a susținut în SUA, apoi în țară. Cercetătorii americani sunt interesați de aspectul psihologic al barbariei, temă studiată la facultățile de psihologie la universitățile din New York, Columbia etc. Specialiștii au concluzionat că aceste metode ale torturii se pot repeta oricând. Tortura, această metodă inumană, este folosită în continuare, oriunde interesele majore ale umanității o cer. Și e practicată nu doar de răii planetei ss‑iști, nkvd‑iști, mao-iști, jihad‑iști, ci și de cei mai buni care vor să aducă pacea. În momentul în care Ilie Popa precizează că nu mai este în viață niciun supraviețuitor al experimentului Pitești, referindu‑se la George Cușa, profesorul plânge și amintește de testamentul lui Mircea Vulcănescu „Să nu ne răzbunați, dar să nu ne uitați!“, ultimele cuvinte ale celui acuzat de crime de război. Ilie Popa s‑a mai referit la Lucia Hossu Longin care a tradus câteva episoade din Memorialul durerii, dar și la contribuția lui Martin Kuchen care s‑a inspirat din fenomenul Pitești, Sighet creând piese de jazz.

Ilie Popa (având lacrimi în ochi) a mai afirmat că lucrările simpozionului nu au caracter pur academic, ci și moral. În pușcăriile din România s‑au comis cele mai oribile crime. Acestea au început pe 6 decembrie 1949 (de Sf. Nicolae) la închisoarea din Pitești, unde majoritatea covârșitoare a deținuților politici era alcătuită de studenți și de elevi. Așa numita „Reeducare prin tortură“ cunoscută sub numele de „Experimentul sau Fenomenul Pitești“ (aplicat pentru prima dată de pedagogul sovietic Makarenko în Uniunea Sovietică pe deținuți de drept comun) a constat în recrutarea unor deținuți politici, ei înșiși în prealabil torturați, cărora li se promitea eliberarea și încadrarea cu grade în securitatea română, în schimbul smulgerii de la ceilalți deținuți politici a tuturor informațiilor ce nu fuseseră declarate în anchete. Pentru aceasta, ei aplicau metode oribile de tortură non‑stop, greu de imaginat (numite de marele scriitor rus Soljenițân „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane“) care, adesea, au condus la exterminarea fizică a multor deținuți. Toate acțiunile de tortură fizică și psihică au fost inițiate și coordonate de generalul Alexandru Nikolski, adjunctul Securității Române și spion sovietic. În acțiunea de respingere a comunismului – acest cancer care a afectat major peste o jumătate de secol ființa națională a poporului român – rezistența personalităților din toate păturile sociale a constituit unul din cele mai grele tributuri plătite de poporul român împotriva bolșevizării țării.“ La Pitești și‑au spus durerile și cei care nu au scris conferințele pe hârtie, ci au trăit tragedia, devenind mărturisitori, mai ales delegațiile de fii ai Basarabiei, surghiuniți în Gulag. Nicolae Rusu, purtând pe față urmările luptei cu forțele sovietice, ne îndeamnă să avem grijă de memoria colectivă a neamului. „Suntem datori să luptăm cu amnezia“, spune românul din Basarabia, autorul cărții A mai trecut o zi, a mai trecut un secol“ (Editura Junimea, Iași, 2022).

Nicolae Rusu a prezentat Crucea pământului a preotului Anatol Cristea, (Editura Balacron, Chișinău, 2023), volum care continuă coloana infinită a jertfei românilor din Basarabia. (Îi mulțumesc pentru că mi‑a dăruit acest roman al suferinței). Despre macabrul experiment al înfometării s‑au scris în ultimele trei decenii multe cărți, publicistică și memorialistică, dar beletristică mai puține volume. Primul scriitor din Republica Moldova care a abordat, încă din 1969, acest subiect a fost Dumitru Matcovschi, în volumul Descântece de alb și negru, incluzând și poemul Îngerii roșii. Din nefericire, cenzură sovietică a nimicit întreg tirajul pentru că subiectul foametei era tabu, dictatura impunând versiunea că numai grație partidului și guvernului sovietic, basarabenii au fost salvați de consecințele nefaste ale secetei. După ce Larisa Turea a publicat Cartea foamei despre crimele foametei organizate de sovietici în Moldova de peste Prut, când, în anii 1946‑1947, au murit peste 200 000 de oameni, romanul preotului Anatol Cristea vine să completeze paginile muceniciei românilor născuți la marginea țării. Volumul are opt părți și câteva fotografii ale martorilor care au supraviețuit dezastrului comunist. Unul dintre mottouri amintește că mai grea a fost foametea decât războiul: „Măi fraților, multă foamete am tras eu pe front. Și am văzut că războiul e o joacă de copii pe lângă chinurile strașnice pe care ți le dă foametea,“ după cum spunea Colea Cristea, afirmații pe care le avusese și Homer „Orice moarte (omorâre) e groaznică, dar cea mai grea e moartea de foamete…“ Părintele Anatol Cristea, paroh în satul Badicu Moldovenesc, Cahul, și în calitate de jurnalist profesionist, aduce în atenția publicului file din istoria recentă a „raiului“ bolșevic. Romanul amintește că dictatorii au inventat diverse metode pentru a tortura oamenii, însă durerea cauzată de foamete, desfigurarea oaselor, distrofia, toate îi omorau pe oameni în chinuri groaznice. „Te omoară zi și noapte și tu nu poți măcar să mori. Tatăl meu, care arsese în foc la război, dus de măcelarii hoardei, a fost ucis cu foamea“, aflăm din prefață. Foametea a fost impusă pentru a‑i extermina și a‑i înrobi pe oameni. În prolog, părintele Anatol Cristea mărturisește că patru veri buni zac în cimitirul din Flămânda, partea de nord a satului Gotești, Cantemir, răpuși de foame în cumplita iarnă a lui ‚47, pe unii neavând cine să îi îngroape, fiind acoperiți cu zăpadă. Pe o verișoară au mâncat‑o câinii aproape în totalitate, mama îi murise în martie ‚43. În memoria lor, în vara lui 2022, sora Elena a pus patru cruci în cimitir. Autorul, văzând crucile, a luat hotărârea să scrie o carte despre cei patru și despre drama pusă la cale de ruși în 1946‑1947: monstruoasa înfometare a Basarabiei. După ce a finalizat manuscrisul și a scris mottoul: „Dacă nu veneau rușii, ne mâncau câinii, dar după ce au venit, i‑am mâncat noi pe câini. De fapt, ne‑am mâncat unii pe alții: și noi pe câini și câinii pe noi…“. (Din folclorul basarabean). Manuscrisul a fost dat cuiva, apoi s‑a pierdut. „Cred că acest motto a fost suficient pentru ca textul să dispară într‑un mod foarte misterios“, continuă el confesiunea. După instaurarea, în august 1944, a regimului sovietic și după nevenirea americanilor, „eliberatorii“ de la Moscova au adus în Basarabia foametea, după modelul Ucrainei din anii 1932‑1933. Basarabenii, implicit locuitorii satului Flămânda, unde are loc acțiunea romanului Crucea pământului, nu bănuiau prin ce chinuri inimaginabile aveau să treacă în primii ani de după cel de‑al Doilea Război Mondial. Românii au fost supuși dezumanizării, schimbării mentalității după modelul „omului nou“ al ideologiei comuniste.

Preotul Anatol Cristea s‑a documentat pentru a reconstitui atmo- sfera înfometării Basarabiei în anii 1946-1947. Acțiunea romanului începe de la momentul în care Andrei, personajul principal, se întoarce în satul său de baștină, Flămânda, după ce fusese interogat, și nu pentru prima dată, de anchetatorul Tokacenko din centrul raional Baimaclia. Obosit și flămând, face popas la umbra unui nuc secular sădit de străbunicul său Simion, un bărbat care avea „peste doi metri înălțime și la cântar trăgea la două sute de kilograme“.1 Pentru a-și suprima sentimentul de foame, naratorul prinde a se „hrăni“ cu amintiri. Sunt evocate secvențe ale vieții consătenilor săi din perioada interbelică, iar falnicul nuc îi devine un fel de interlocutor.


1 Crucea pământului, Editura Balacron, Chișinău, 2023, 14‑15.


În prim‑plan îi apare figura mitică a străbunicului Simion care primise pământ de la Alexandru Ioan Cuza. Strămoșul era „un fel de uriaș biblic (…), butoiul plin cu cinci sute de litri îl ridica singur în căruță. Când se ducea la prășit, un hectar pe zi îl da gata de unul singur“.2 Naratorul, dialogând cu nucul, își amintește de o incursiune în lunca Prutului, când fusese o zi deosebită, Unu Decembrie, „Paștele nostru, al tuturor Românilor“. Nucul este un simbol al stabilității, un martor, judecător și confesor. „Andrei a cercetat pomul de jos până‑n vârfuri și a zâmbit, îi părea că în fiecare frunză a nucului vede o față de om, pe cineva dintre bunii sau străbunii, nepoții sau strănepoții bunicului Simion…“3

Desfășurarea firului epic continuă în casa cumnatului său, Gheorghe Agudarul, apoi în cea a fratelui mai mare, Gheorghe Oierul, unde apare și un personaj emblematic al narațiunii, moș Mitiță David, înzestrat de autor cu harul previziunii. Bătrânul clarvăzător le zice consătenilor săi că grija NKVD‑ului e ca toată lumea să‑i iubească pe ruși și puterea pe care au adus‑o ei, în Basarabia,4 avertizându‑i că „vai de cei care zic răului bine și binelui rău“. Autorul descrie consecințele secetei din vara anului 1946, declanșarea foametei apocaliptice. Este prezentată o primăriță adusă de sovietici în sat, care, fără să cunoască limba băștinașilor, aplaudă frenetic după ce Măriuța lui Bostan, o fetiță de 6‑7 ani, recită o „poezie“ din folclorul satului: „Frunzuliță și‑o lalea,/ Trei grenade‑ntr‑o basma/ Să le‑arunc în Moscova!“5 După aceste versuri au urmat și altele: „Stalin și poporul rus,/ Numai moarte ne‑au adus!“

Romanul ne amintește că poporul nu s‑a lăsat spălat pe creiere de ideologia roșie, că folclorul a fost o oază a rezistenței împotriva eliberatorilor care și‑au propus să nimicească rădăcinile etnice. Totuși, erau și cozi de topor care au acceptat colaborarea cu noua putere. Aceste elemente fără caracter măturau hambarele și podurile caselor. În noiembrie 1946, întreg satul ajunsese a fi lihnit de foame: oamenii căutau prin gospodărie orice praf de faină, pe care îl amestecau cu câte ceva pentru saț. „Toți căutau rădăcini de buruieni, ciurlan, miez de la bețele de răsărită sau ciocleji, pomușoare prin râpi, văgăuni…“6 Satul semăna cu o grămadă de case aruncate la gunoi, peste tot văzându‑se doar urme de lup. În ultima zi a anului 1946, oamenii ajun- seseră la limita dintre viață și moarte. Toți slăbiseră atât de tare, încât oasele păreau că se mișcau singure. O consăteancă îi mărturisește naratorului: „Mâncăm ștevie și crucea pământului pe care le fierbem în apă, fără sare, căci nici sare nu avem (…), lumea mănâncă orice: câini,


2 Ibidem, 20.

3 Ibidem, p. 29.

4 Ibidem, p. 36.

5 Ibidem, 89.

6 Ibidem, 98.


pisici – tot ce se mișcă“.7 Sunt enumerate câteva întâmplări macabre, încât povestitorului îi este rușine să istorisească: o vecină fierbea carne de câine. Erau multe tâlhării, de aceea oamenii erau nevoiți să țină animalele domestice în casă pentru a nu fi furate. Foametea era atât de înfiorătoare încât oamenii nu puteau să‑și îngroape morții. Un povestitor își amintește că la Moscova era cuibarul anticriștilor care ucidea cu foamea. „De acolo a venit porunca să ne strângă toată fărâma de pâine și acum, când murim de foame, au uitat de noi!“8 Spre final, numele lui Stalin este scris Satalin. Cartea se finalizează cu imaginea nucului din satul Flămânda și cu explicarea noii denumiri impuse de sovietici: Flămânda devenind satul Novai puti / Calea nouă. Anii 1946‑1947 au adus în Basarabia „raiul“ satanic, numit foametea rusească. Romanul este o dovadă a domniei ciumei roșii care a făcut ravagii. Îi mulțumesc scriitorului Nicolae Rusu pentru această carte și pentru ideile expuse la a XXIII‑a ediție a Simpozionului „Experimentul Pitești“ când, în octombrie 2023, a prezentat romanul părintelui Anatol Cristea despre „omul nou“ și despre „calea nouă“, termeni aduși de ipocrizia ideologiei comuniste. Volumul Crucea pământului comple- tează seria cărților despre macabrul experiment al înfometării, alte dovezi care se adună pentru a incrimina comunismul.

Printre cei prezenți la simpozion a fost și președintele Asociației Foștilor Deținuți Politic (AFDPR) Sergiu Rizescu, acesta a avut plăcuta surpriză să primească titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Pitești, ca o recunoaștere publică și solemnă a statutului verticalității și onestității unuia dintre supraviețuitorii detenției politice. Mișcat de recunoașterea oficială, cel care fusese trimis în ocna de la Cavnic spunea: „Ce poate fi mai trist decât să faci închisoare în orașul tău natal, la o aruncătură de băț de liceul la care am învățat, Liceul Brătianu? Mi‑e greu să vorbesc, mă impresionează de câte ori vin aici. Aici a fost închis și tatăl meu, preotul Rizescu (…). Închisoarea de la Pitești a fost o închisoare grea, e închisoarea în care a început spălarea pe creier a tinerilor studenți“. Ion Iovcev, fostul director al Liceului Teoretic „Lucian Blaga“ din Tiraspol, a precizat că rușii au intrat cu armele în liceu pentru a‑i împiedica pe profesori și pe elevi să vorbească românește și să‑l citească pe Eminescu. „Limba română nu poate fi împușcată cu automatul Kalașnikov, ea este sufletul nostru.“ Ion Iovcev mărturisește că nu era nicio biserică în Transnistria, că nu aveau unde să se roage, că românii de acolo erau și au rămas izolați într-un Lost Land, dar nu au dispărut.

Lucrările simpozionului s‑au desfășurat pe două secțiuni având aceeași tematică – opresiunea și diferind doar prin diversitatea tehni- cilor de persuasiune și/ sau și geografia sistemului concentraționar și a rezistenței și anume: Secțiunea I (Sala de festivități) – „Experimentul


7 Ibidem, 116.

8 Ibidem, p. 117.


Pitești, alte forme de opresiune și rezistență anticomunistă“ și Secțiunea II (Sala de expoziții) – „Forme și aspecte de represiune a individului din perioada dictaturilor comuniste“. Ca de obicei, la finalizarea primei pǎrți desfǎșurate la sediul Filarmonicii Pitești (înregistrarea participanților, mesaje, expuneri, lansări de carte), s‑a efectuat tradiționala vizită de reculegere la Monumentul Memorial „Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură“ în memoria victimelor comunismului. Lucrările au fost prezentate fie în sesiuni comune (în Sala de festivități, moderatori fiind: Ilie Popa, Mircea Stănescu, Mihai Neagu Basarab, Nicolae Rusu), fie separate ca tematică și spațiu de desfășurare. Câteva comunicări au avut ca obiect de investigație figuri de seamǎ ale aviației române care și‑au valorificat calitățile profesionale și umane în timpul și dupǎ al Doilea Rǎzboi Mondial, tematică predilectă a organizatorului prof. univ. Ilie Popa. Marian Vochin a prezentat lucrarea – Între curaj și nebunie. Înlăturarea regi- mului comunist, Constantin Totir – Scrisori ale luptătorilor din Mișcarea Română de Rezistență, Ileana Mateescu – Dumitru I. Totir, erou-martir al Mehedințiului, Alexandru Arseni – Lichidarea consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov – deziderat al națiunii române, Alexandru Postică – Anul 2024 – an dublu de comemorare a Pactul Ribbentrop-Molotov și deportărilor din Basarabia, Ilie Popa – Comandor aviator Georgescu Gh. Constantin, victimă a represiunii comuniste, Mihai Neagu–Basarab –Mircea Petru, un aviator al exilului, Richard Schmidt – Trecerea frontierei în epoca Ceaușescu, Dan Ottiger Dumitrescu – O tentativă de a zădărnici dezinformarea: rubrica «ANTICORPS» din cotidianul elvețian Le Nouvelliste (Sion), C. Dumitrescu – Stalin, 19 august 1939 și începerea revoluției mondiale, Constantin Totir – Profesorul universitar, preot, Bunea Ioan în arhivele bistrițene, Constantin Nedea, Maria Elena Nedea – Iuliu Maniu, Sfinxul de la Bădăcin, artizanul Marii Uniri, Raisa Radu – Monseniorul Anton Durcovici, victimă a închisorilor comuniste, Marcel Gabriel Mateescu – Ion Mihalache, ministrul țăranilor, spaima comuniștilor, 60 de ani de la asasinare, Radu Petrescu Muscel – Mihail Fărcășanu, liberalul fără de teamă și fără de prihană, Mircea Duzineanu, Dorela Alistar – Regrete și opțiuni recente ale foștilor deținuți politic și ale luptătorilor revoluției din 1989, Maria Ionescu – Prințul-prelat, Monseniorul Vladimir Ghica și temnițele comuniste, Lăcrămioara Stoenescu – Grupul din București 1981 și Grupul din Dâmbovița 1983, Marius Motreanu – «Recunoștința» comuniștilor: Îndepărtarea unor «tovarăși de drum», Marius Cîrjan – Ipoteze privind moartea istoricului Gheorghe Brătianu, Ileana Tocan Grigore, Viorel Tocan Grigore – Principesa Ileana a României sau Domnița Ileana – Maica Alexandra, Alexandru Argint – Procesul de reabilitare a victimelor deportărilor din anii 1953-1956, Victor–Dorian Dogaru – Moartea lui Stalin, în presa și societatea românească, Vasilica Mitrea – Dumitru Mihăilescu, preot martir, mort în închiso- rile comuniste, Mircea Stănescu, Vlad Mitric Ciupe – Documentele reeducării, Ileana Mateescu – Tilică Burileanu-fost Guvernator al BNR, exterminat de comuniști la Sighet, Silviu Moldovan – Gheorghe Pașca: rezistența și Maramureșul lui, Paula Olsanschi – Închisorile părintelui Nicolae Bordașiu, Enache Tușa – Legiferarea mecanismelor de repre- siune și tortură în constituțiile din 1948 și 1952, Anastasia Dumitru – Gheorghe Calciu-Dumitreasa, un soldat al lui Hristos și Darul altarului sau despre neomartirii din Rusia bolșevică, Daniela Ciobanu–Ioniță a vorbit despre delațiunea în comunism, Elena Armenescu s‑a referit la regimul alimentar de exterminare în pușcăriile comuniste din România. Unele comunicări s‑au concentrat asupra situației din anii 1940‑1947 a acelei zone din România care avea să devină Republica Moldova, cu aspecte variate de la lagărele de prizonieri, până la bisericile din Basarabia, dar mai ales foametea din 1946‑1947: Mihai Tașcă – Lagărele de prizonieri din RSS Moldovenească, Maria Zinovîi, Ivdellag – lagărul morții basarabenilor: aspecte ale muncii și vieții după gratii, Olga Terzi – Foametea din 1946-1947 în sudul Basarabiei reflectată în documentele de arhivă (etnici bulgari și găgăuzi), fenomen îngrozitor, niciodată recunoscut oficial, Nicolae Rusu – Foametea din 1946-1947, organizată de regimul comunist în RSS Moldovenească, Ivan Duminica – Represiunile politice în localitățile cu populația bulgară din Basarabia (anii 1940-1941), Tatiana Cechina, Olesea Capcelea – Sugestii didactice de studiere a istoriei familiilor deportate, Anastasia Ambul Balmuș – Călăii și victimele regimului totalitar comunist în Basarabia (Cimișlia), Alexandru Cerga – Biserici din Basarabia construite în perioada interbelică și cel de-al Doilea Război Mondial, Valentina Coptileț – Deznaționalizarea sistemului judiciar în Basarabia după anexarea la Imperiul Rus, Mariana Țăranu – Dezghețul hrușciovist și eliberarea deportaților din gulag, Elena Șoimu‑Postolache și‑a mărturisit suferința celei deportate la vârsta de 10 ani, pentru 17 ani în Irina Leulescu din partea SSRMLÎRC (Secretariatul de Stat pentru Recunoașterea Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist) a susținut conferința Activitățile dedicate foștilor deținuți politic și deportați din România. Donia‑Felicia Poștoacă, în lucrarea sa, a adus informații inedite despre „năpăstuitul“ căpitan din cavalerie – Ion Andreescu (1909‑1996). Dr. Mihai Neagu a sintetizat Buletinul Bibliotecii Române de la Institutul Român din Freiburg, Studii și documente românești, vol. IX (XXX), 2022, conținând 930 de pagini despre activitățile culturale ale românilor din Germania și nu numai. Îi mulțumesc medicului român stabilit în Germania pentru acest masiv volum din care am citit și câteva recenzii printre care și cele din seria „Arhiva Rugului Aprins“ tipărite de Editura Eikon, cartea lui Vasile Vasilache: În temniță cu Iisus Hristos, subintitulată „Amintiri din comunism“, ce conține o notă asupra ediției de Marius Vasileanu și de Adrian Nicolae Petcu. Memoriile despre închisoare ale starețului de la Antim au o valoare deosebită. Aflăm că nepotul autorului, Laurențiu Vasilache, a susținut publicarea lor, precum și o serie de mărturii despre fratele autorului, Haralambie Vasilache, ucis în 1962 în închisoarea Gherla, către cei care susțineau că garantează liber- tatea credinței Ȋn finalul lucrǎrilor, profesorul Ilie Popa a amintit că are doctorat în inteligența artificială și că poate intui dezastrul acesteia dacă nu este folosită cum trebuie, prin falsificarea realității, crearea istoriei paralele. În timpul Experimentului Pitești și acum se practică tortura psihică, greu de suportat. A fost prezentată propunerea de rezoluție. Aceasta a fost analizată, au fost făcute și alte propuneri și a fost adoptată ca REZOLUȚIE a celui de‑al XXII‑lea Simpozion anual „Experimentul Pitești – Reeducarea prin torturǎ“ urmând a fi înaintată forurilor competente. Rezoluția conține doleanțe și propu- neri pe care participanții la Simpozion le doresc puse în practicǎ. În cadrul evenimentului, foști deținuți politici din România și Republica Moldova, profesori, experți și scriitori au abordat subiecte referitoare la forme și aspecte de represiune din perioada dictaturii comuniste. Simpozionul a fost un bun prilej atât pentru stabilirea unor legături cu mai multe instituții de cercetare din România și din alte țări, cât și schimb de idei și experiență acumulate între cercetători.

Ultima zi a fost rezervată excursiei tematice la Palatul Mogoșoaia, dedicată familiei Brâncoveanu care, în urmă cu două secole și jumătate a preferat să‑și dea viața, dar să nu renunțe la credința creștin‑ortodoxă. Participanții la simpozion au avut prilejul să afle multe aspecte inedite despre palat, ctitorii și locuitorii săi în diferite epoci. Palatul Mogoșoaia a reprezentat și ultima apariție a celebrului romancier Marin Preda pe 16 mai 1980 unde aparent a decedat în urma unei come alcoolice, dar nu este exclusă posibilitatea ca securitatea să‑l fi asasinat pentru publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni, în care era criticată represiunea regimului comunist a dictatorului Nicolae Ceaușescu.

În cadrul celei de‑a XXIII-a ediții a Simpozionului „Experimentul Pitești“ s‑a lansat volumul lucrărilor PERT’ 2022, încă o dovadă că Fundația Culturală „Memoria“ continuă pledoaria împotriva barbariei, editând deja 22 de antologii cu lucrările participanților: Conference Proceedings, coordonator fiind Ilie Popa. Un aspect esențial al volu- mului îl constituie introducerea, care este tradusă și în engleză. Astfel, publicul larg poate cunoaște amploarea fenomenului de le Pitești. În prefață, coordonatorul precizează că antologiile au ca obiective lupta cu uitarea și prezentarea adevărului despre istoria recentă a României și a românilor din Basarabia și din Bucovina de Nord în timpul dictaturii comuniste, apărute sub deviza ultimelor cuvinte rostite înainte de moarte, de renumitul om de cultură român Mircea Vulcănescu în penitenciarul de la Aiud. Ilie Popa amintește că filiala Argeș a Fundației Culturale „Memoria“, în colaborare cu A.F.D.P.R., Primăria municipiului Pitești, Muzeul Județean Argeș, Fundația Română pentru Democrație din București, Institutul pentru Studiul Arhivelor din Chișinău, Institutul și Biblioteca Română din Freiburg, Germania și Centrul de Cercetări Istorice din Cernăuți (Ucraina) au organizat 22 de ediții, sub numele de „fenomenul Pitești – reeducarea prin tortură“, începute la 6 decembrie 2001, exact după 52 de ani de la punerea în aplicare, în camera 4 Spital a fostei pușcării de deținuți politici din Pitești, acum Memorialul Închisoarea Pitești, a celor mai diabolice metode de tortură fizică și psihică asupra tinerilor anticomuniști întemnițați, metode cunoscute generic sub numele de experimentul sau Fenomenul Pitești – reeducarea prin tortură.

Secțiunile simpozionului au avut la bază aspecte referitoare la: opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii comu- niste; grupurile înarmate de luptă împotriva bolșevizării României; opresiunea țărănimii române în timpul dictaturii comuniste; opresiunea culturii române tradiționale în timpul dictaturii comuniste: cultura, tineretul și educația în regimurile dictatoriale comuniste; exilul româ- nesc, lirica și literatura detenției anticomunistă; deportările politice din România, din spațiul sovietic și din oricare colț al lumii; închisorile și lagărele de muncă forțată din perioada dictaturilor comuniste; forme și fapte de represiune din perioada dictaturilor comuniste etc. „Chiar dacă am ajuns la ediția a XXII‑a, se dovedește că este în conti- nuare de actualitate cercetarea cu profesionalism și obiectivitate, fără patimă, cu multă înțelegere și toleranță în vederea scoaterii la lumină a acestei perioade tulburi, diabolice din istoria recentă a poporului român sub dictatura comunistă, astfel încât asemenea orori și crime, să fie cunoscute de generațiile tinere și generațiile viitoare, la adevărata lor dimensiune și, prin cultivarea memoriei colective, să se evite repetarea lor în oricare alt colț al lumii. Având convingerea că toți oamenii se nasc egali, indiferent de credință, de rasă și condiție socială, considerăm că ei pot deveni mai buni prin educație, cultură, credința în Dumnezeu“, precizează Ilie Popa.9 Acest volum, ca și cele de la edițiile anterioare, este structurat în patru secțiuni: la începutul, editorul și colectivul de redacție prezintă pe scurt în limbile română și engleză, Internaționala terorismului comunist, directivele de bază ale NKVD pentru țările din orbita comunistă, „Reeducarea prin tortură – Experimentul criminal Pitești“ (scurt istoric, metode caracteristici, etape, urmări). În preambulul volumului, sunt publicate două lucrări care au ca subiect celebrarea unui secol de la Marea încoronare a Regelui Ferdinand I și Regina Maria, primii monarhi ai României Mari de la Alba Iulia din 15/28 octombrie 1922 și o evocare a Regelui Mihai I; partea I, Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură conține 4 lucrări din cele 7 înscrise în program despre acest subiect; partea a doua „Alte forme și aspecte de represiune din perioada dictatorilor comuniste“, cea mai dezvoltată, conține 28 lucrări din 32 înscrise în


9 Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură, a 22‑a ediție, septembrie – octombrie 2022, Conference Proceedings, PERT 22, Fundația Culturală „Memoria“, Pitești, 2023, coordonator Ilie Popa, p. 20.


program (374 pagini); partea a treia conține 13 lucrări din cele 21 prezentate despre Istoria românilor și alte aspecte despre comunism cu semnificative urmări și în perioada actuală (146 pagini).

Alice Ionela Roaită a publicat o lucrare despre supliciul permanent al deținuților politic în timpul regimului comunist în care demonstrează că Partidul Comunist a implementat modelul sovietic de penitenciare având 44 de închisori și 72 de lagăre de muncă silnică. Pentru mai multă teroare, deținuții politici erau mutați adesea, dintr‑o închisoare, în alta, închisorile comuniste fiind împărțite pe mai multe categorii: de anchetă, de tranzit, pentru femei, pentru minori, bolnavi, de muncă silnică, de reeducare, de exterminare. „Deținuții politici erau supuși celor mai inumane condiții de detenție: erau înfometați, nu aveau voie sa stea jos, erau obligați sa meargă încontinuu, dormeau pe jos, pe rogojini sau pe scânduri, în celule reci și, uneori, lipsite de lumină. Deținuții erau aproape lipsiți de asistență medicală, bolile si suferințele lor trupești fiind cercetate adesea numai de Bunul Dumnezeu.“10 Autoarea scrie despre problema suprapopulării celulelor pentru maltratarea psihică și fizică, la închisoarea Jilava, într‑o celulă în care puteau locui normal 40 de încarcerați au fost înghesuiți 300 de oameni.

„Aerul din cameră devenea imediat insuficient și insuportabil, motiv pentru care deținuții veneau, pe rând, în dreptul ușii, spre a inspira pe sub toc. Foamea era cea mai puternică metodă de tortură aplicată deținuților politici, mai dureroasă decât orice bătaia și umilirea.“11

Referindu‑se la tinerii trecuți prin Pitești, Nicolae Purcărea, Tache Rodas, Radu Ciuceanu, Constantin Iulian, Valeriu Gafencu, Alexandru Bogdanovici, Mandinescu, Corneliu Niță etc., amintește de Mihai Buracu născut în familia preotului Iosif Coriolan Buracu. Fiind elev, Mihai Buracu a fost trimis la închisoarea din Târgșor, unde condițiile de viață erau ușor mai permisive decât în alte penitenciare, apoi, în 1950, a fost transferat la coloniile de muncă de la Canalul Dunăre ‑ Marea Neagră. Ajuns la destinație, după un drum de 24 de ore în condiții deosebit de grele, deținuții au fost obligați să execute o serie de exerciții fizice solicitante. Mihai Buracu a refuzat, iar gestul său a fost notat de către ofițerul politic aducându‑i transferul în martie 1951 la Pitești, unde a fost torturat în camera 4‑spital și supus blasfemiilor din Săptămâna Mare, care l‑au marcat atât de mult, încât Mihai Buracu a albit complet într‑o singură noapte. A fost unul dintre puținii care au rezistat torturilor, spunându‑i lui Eugen Țurcanu că atâta vreme cât și colegul său de lot Constantin Tache Rodas va face la fel. Mihai Buracu povestește în memoriile sale că, la un moment dat, a vrut să se sinucidă. După eliberare a fost urmărit de Securitate și împiedicat să ducă o viață normală până la căderea comunismului în decembrie 1989, mărturii pe care le scrie în cartea Tăblițele de săpun de la


10 Ibidem, 100.

11 Ibidem, 100.


Itșetip, Editura Manuscris, Pitești, 2019. Securitatea a avut antene lungi: întreaga familie a lui Mihai Buracu a avut de suferit.

Domnița Rațiu, în lucrarea Alexandru Lapedatu, istoricul militant pentru unire, răsplătit de comuniști cu închisoarea de la Sighet, îl evocă pe cel care a fost secretar al ASTRA, director de bancă, profesor la Academia de înalte Studii Comerciale și Industriale din Cluj, ministru de Finanțe (1926‑1927), politician care a participat la Adunarea Națională de la Alba‑Iulia la 1 decembrie 1918 și delegat la Conferința de pace de la Bruxelles, membru de onoare al Academiei Române, ajuns la pușcăria elitei de la Sighet. Anatol Petrencu din Chișinău a publicat o conferință despre modul de organizare de către NKVD și NKGB a monitorizării societății, depistării „elementelor“ antisovietice și anihilării acestora prin condamnări în pușcării sau deportare în Siberia. Sunt expuse practicile autorităților comuniste de la Chișinău față de numiții „colaboraționiști“, „agitatori antisovietici“, preoții ortodocși, dar și ai celorlalte culte religioase, față de medici, de intelectuali, în ansamblu. Istoricul din Basarabia afirmă că politica sovietică era duplicitară față de Biserică, după cum rezultă din studiile academicianului Valeriu Pasat, care a publicat volume de documente, referitoare la culte (Biserica Ortodoxă și Puterea sovietică în RSS Moldovenească (1940-1991), Chișinău, Editura Cartier, 2019). V. Pasat amintește că în octombrie 1943, între Patriarhia Moscovei și conducătorul URSS, a fost semnată o înțelegere, prin care Statul comunist permitea o activitate mai largă a Ortodoxiei Ruse, iar Biserica se obliga să susțină Guvernul sovietic în lupta împotriva Germaniei hitleriste. În urma compromisului, Statul sovietic a instituit un organ special, Consiliul pentru treburile BOR de pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al URSS care avea scopul controlului activității bisericești și asigurarea operativă a legăturii între conducerea URSS și Patriarhia Moscovei.12 Clerul și enoriașii ortodocși din RSSM s‑au aflat sub un dublu control: BOR și împuternicitul Consiliului pentru treburile BOR de pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al RSSM (Volkopialov). Documentele studiate demonstrează că după re‑anexarea Basarabiei de către URSS (august 1944) unii preoți au opus rezistență ocupanților prin promovarea credinței în limba română.

„Preoții români din bisericile RSSM, inclusiv din municipiul Chișinău, erau suspectați de promovarea naționalismului și de legături cu servi- ciile secrete române. Suspiciunile cum că preoții ar fi avut legături cu agenții secrete românești nu au nici un temei: pe data de 23 august 1944, România a ieșit din războiul împotriva URSS și s‑a alăturat statelor din Coaliția antihitleristă. Foștii adversari au devenit aliați. Nici vorbă, nu putea fi de acțiuni antisovietice organizate/susținute de Statul Român. În 1945, conducerea NKGB a intensificat activitatea


12 Valeriu  Pasat,   Biserica   Ortodoxă   și   Puterea   sovietică   în   RSS Moldovenească (1940-1991), Chișinău, Editura Cartier, 2019, 294, apud, 294.


specială împotriva cultelor religioase. Astfel, pe data de 29 martie, comisarul poporului pentru securitatea statului I. Mordoveț a semnat un ordin strict secret în care a trecut în revistă preocupările clerului Bisericii Ortodoxe Române pe teritoriul Basarabiei în anii 1941‑1944… Comisarul poporului I. Mordoveț și‑a exprimat nemulțumirea de lucrul subalternilor săi și a ordonat intensificarea activității de depistare a preoților considerați a fi împotriva Puterii sovietice.“13 Comisarul a ordonat racolările din rândul preoților, educarea enoriașilor în spirit sovietic, prin organizarea muncii patriotice, precum și prin predici, tede- umuri, adunare de ofrande etc. În consecință, odată cu reinstaurarea Puterii sovietice în RSSM, Biserica Ortodoxă a suferit transformări uriașe: o mare parte a clerului a fost nevoit să se refugieze România, biserica a rămas fără preoți, dar și fără enoriași, preoții români patrioți au fost învinuiți de „agitație antisovietica“ și condamnați la ani grei pușcărie. Este și cazul preotului de la Biserica Ciuflea din Chișinău Gheorghe Buruiană (n. 1906), acuzat de „agitație antisovietică“ și condamnat la zece ani de muncă silnică în 1945.14

Prof. univ. dr. Ilie Popa s‑a referit la Smaranda Brăescu și la povestea vieții zbuciumate a legendarei eroine a aerului, care a doborât recordurile european și mondial la salt cu parașuta și, după ce și-a luat și licența de pilot aviație, a devenit prima femeie care a traversat Marea Mediterană, cu un avion monomotor și fără escală pe insule, stabilind din nou un record mondial. Este sintetizat destinul celei care a participat ca voluntar pe Frontul de Est în Escadrila Albă și pe Frontul de Vest în Escadrila Sanitară din Al Doilea Război Mondial. Pentru că s‑a implicat în acțiuni anticomuniste și antisovietice în cadrul Mișcării Naționale de Rezistență a fost condamnată în contumacie la 2 ani închisoare, de aceea a fost nevoită să se ascundă sub diverse nume conspirative, Securitatea vremii preciza că ea ar fi fugit în Franța unde a fost urmărită. Fratele ei geamăn, maiorul de jandarmi Panait Brăescu, unul din cei care au ajutat‑o să se ascundă, va fi condamnat de Tribunalul Militar Iași, la 2 ani închisoare corecțională, începând din 16 iunie 1950, pentru delictul de favorizare a infractorului. Trece prin penitenciarele Suceava, Jilava, Poarta Albă, Galeșu și la expirarea


13 Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură, a 22-a ediție, p. 295.

14 A. Petrencu precizează că, studiind foarte amănunțit trecutul Bisericii Sf. Teodor Tiron din Chișinău, istoricul Dinu Poștarencu a expus și soarta acestei Biserici în timpul sovieticilor, inclusiv în perioada imediat următoare reinstaurării Puterii sovietice în RSSM. Același autor a studiat trecutul și Bisericii grecești Sf. Pantelimon. În 1947, rămânând aproape fără enoriași, scrie autorul, Biserica „s‑a închis de la sine“. Vezi: Dinu Poștarencu, Biserica Sf. Teodor Tiron din Chișinău, în Identitățile Chișinăului. Materialele conferinței, 12‑13 septembrie 2011, p. 132‑135 și în Cartea Memoriei…, p.18. De asemenea, amintește de Inochentiști, ca adepți ai învățăturii călugărului basarabean Inochentie (1875‑1918), stabilit la Balta (Ucraina), care s‑au bucurat de o mare autoritate între credincioși. A se vedea Ioan Preafericitul, Apostolul creștinismului de foc. Viața sf. Inochentie de la Balta. Scrisori, Chișinău, S. n., 2023, apud, p. 296.


pedepsei, a fost predat la Direcția Generală a Securității Statului pentru încă 12 luni. După ultima parte a vieții chinuit hăituite, ca de altfel a majorității covârșitoare a marilor personalități românești din timpul dictaturii comunisto‑bolșevice, excepționalele performanțe pline de glorie în numele României ale Smarandei Brăescu au cunoscut post‑mortem și cunosc și astăzi multiple recunoașteri pe măsura. După 1970 Statul Român i‑a recunoscut excepționalele ei performanțe, numele său fiind atribuit mai multor aerocluburi aviatice, batalioane de parașutism, străzi, i s‑a atribuit titlul de cetățean de onoare al mai multor municipii. În memoria eroinei Smaranda Brăescu, în 1978 a fost inițiat Aeroclubul „Smaranda Brăescu“ la Tecuci, județul Galați care, apoi, în 1998, a fost desființat, 2022 a fost decretat Anul Smaranda Brăescu.

Câteva lucrări vizează tragedia basarabenilor după instalarea regimului totalitar‑comunist la 28 iunie 1940. Anastasia Ambul Balmuș din Cimișlia, Republica Moldova, autoarea volumului Dosarele infernului în vârtejul sinistru sovietic al anilor 1940-1941, se referă la drama Primarului Toma Cobușneanu din comuna Sagaidac, județul Tighina. În lucrarea sa despre Nicoleta Valeria Bruteanu, Paula Olșanschi reiterează că numai credința a fost cea care a salvat‑o din ghearele frigului și ale foamei. Nicoleta le‑a propus deținutelor să asculte psalmul 90, scris pe pereții celulei 24 din detenția de la Malmaison, fapt ce ajutat‑o să reziste anchetelor și i-a salvat viața și integritatea, reușind să‑și regăsească viața spirituală. „De‑a lungul celor patru ani de detenție, Nicoleta a rezistat la toate torturile fizice și morale datorită credinței ei puternice și profunde, datorită rugăciunii neîntrerupte și curajului de a‑i înfrunta pe anchetatori. Și‑a pierdut libertatea fizică, dar și‑a păstrat libertatea spirituală, interioară. De aceea comuniștii n‑au putut s‑o „reeduce“, Nicoleta și‑a păstrat toate valorile spirituale, toate convingerile pe care le avea“, notează Paula Olșanschi.15

Despre experimentul Râmnicu Sărat scrie Ecaterina Chifu, inserând lista celor care au îndurat chinurile la această pușcărie. Corneliu Coposu susține că acolo a fost un loc al martiriului unde din 32 de deținuți nu au scăpat decât 5, fiind supravegheați de 60‑70 de gardieni care făceau experimente pe „cobaii politici“. „Deși dorința lui Corneliu Coposu a fost ca închisoarea să devină muzeu, un loc de aducere‑aminte a celor ce au suferit aici, de‑a lungul anilor instituția a avut mai mulți proprietari.“16 Ecaterina Chifu menționează că pe harta orașului Râmnicu Sărat, închisoarea figurează ca obiectiv turistic, dar este o ruină, interzisă vizitării, pentru evitarea oricărui pericol. O cruce din curtea închisorii poartă amintirea celor ce au suferit acolo și adesea preoții fac slujbă de pomenirea lor. „La Râmnicu Sărat anual se țin cursuri organizate de IICCMER prin Universitatea de


15 Ibidem, 437.

16 Ibidem, 440.


vară (ediția a X‑a, august, 2022), unde tinerii, coordonați de specialiști în cercetarea istoriei comunismului și a crimelor regimului totalitar, cercetează istoria recentă. Aflăm că regizorul Ion Ionescu a prezentat „Închisoarea inocenților“, un film documentar, realizat cu bani de la buget, dar nu a fost decât o piesă de teatru „prost regizată, în care degradarea fizică și psihică, dezumanizarea, agresiunea, corupția, autoritatea inumană a conducătorilor, abuzul, imoralitatea, neantizare au atins cote paroxistice… Regizorul a folosit un colorit alb‑negru, să nu se vadă sângele roșu, dar se vedea cel negru, închegat pe chipurile tinerilor bătuți. Rareori se evocau imagini luminoase ale vieții lor în libertate. Pentru mulți filmul a fost un fiasco, o dezamăgire și este dureros că vin de la Hollywood cu astfel de idei să redea istoria poporului nostru, fără a se documenta riguros despre un subiect atât de grav. Filmul nu redă tragedia atâtor oameni chinuiți groaznic în aceste centre de detenție. Noi datorăm mai mult respect și cinstire a memoriei celor care au fost victimele regimului totalitar“, sunt gândurile autoarei studiului.17 Un alt film a fost al lui Nicolae Mărgineanu despre cardinalul greco‑catolic Iuliu Hossu care, în 1950, a fost la Sighet, împreună cu alți preoți ai aceluiași cult. Filmul este realizat de Ager film, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografie, fiind peliculă alb‑negru și color. S‑a preferat acest amestec că să se evite cumplitul impact emoțional, ca spectatorii să nu vadă cruzimea scenelor sânge- roase. Motto‑ul filmului este cutremurător: „Orice iad în care petreci un îndelungat poate deveni o poartă spre rai“. Pare neverosimil ca într‑un stat comunist unde se făcea propagandă pentru cultură ateistă, unde totul era dirijat de Stalin să se facă presiuni, să fie ținuți în detenție, abrutizați, lipsiți de libertate, în condiții de viață inumane, uciși, doar pentru că ei refuză să treacă la credința ortodoxă, când și mulți preoți ortodocși au pătimit în închisorile comuniste. Autoarea mai amintește de filmul „Între chin și amin“, realizat de Toma Enache prezentat și la Centrul Cultural din Râmnicu Sărat care tratează același subiect, dar redă și chipurile tinerilor care au pătimit la Pitești, fiind realizat în memoria lor. Ecaterina Chifu își exprimă nădejdea ca Râmnicul Sărat să fie un obiectiv turistic de interes național, care va îndeplini „misi- unea de are a memoriei victimelor regimului comunist din România“. „Sperăm mereu în triumful rațiunii, al păcii, al dreptății și dorim să nu mai fie în lume o astfel de abrutizare a altor oameni de neoameni“, scrie cercetătoarea.18

Despre copiii informatori ai securității scrie dr. Corneliu D. Zeană, precizând că securitatea, organul de stat subordonat partidului totalitar, a folosit până și manipularea copiilor. Cei care au rezistat presiunilor securității au avut de suferit și sub actualul regim politic al României. Medicul dă exemplul dr. Ion Zeană [poetul Ionel Zeană],


17 Ibidem, 441.

18 Ibidem, p. 442.


arestat la scurtă vreme după terminarea facultății, când, abia i se născuse fata pe care nu a văzut‑o vreme de 16 ani, fiind condamnat la 10 ani de închisoare pentru așa zisa „uneltire…“ Paula Romanescu prezintă o lucrare despre poezia celor care au crezut în vise, dar au sfârșit în dezumanizantul „Experiment al reeducării prin tortură“, în iadul comunist cu damf de internaționalism. Cea care a alcătuit și a tradus în limba franceză din sfinții noștri martiri și a publicat anto- logia de poezie Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Ou s ils ceux qui n ‚existent plus? amintește de vinovații fără altă vină decât că erau români și savanți, personalități politice, militare, religioase, filosofice, doctori, erau geniali, și erau drepți, și erau „țărani rostelnici, și erau elevi silitori, studenți de elită, și erau femei mândre, demne, și într-un cuvânt, oameni de ispravă, și erau creștini, și erau iubitori de țară“.19 Autoarea evocă poemele lui Radu Gyr: „Ridică‑te, Gheorghe, ridică‑te, Ioane!“, pentru care poetul a primit în 1957 (!) condamnarea la moarte (!) și „Ne vom întoarce într‑o zi“, poem interzis de urmașii torționarilor, de emoționantul „As’ noapte Iisus“, poem care concentrează în el întreaga măsură a puterii de îndurare a om îndumnezeit în credință.

„Dacă doar acestea trei poezii ar fi incluse în toate manualele de limba română din școlile României (ne)educate, ajunsă astfel din nemer- nicia marionetelor diriguitoare din anii ipocritei originale democrații de după iarna vrajbei noastre din acel Decembre al trădării de țară când cu „agenturili străine“ (da, despre ele e vorba!) care pozau în Mesia cel pogorât a doua oară pre pământ (și alegând de astă dată chiar pământul românesc!), elevii de astăzi – analfabeții funcționali debusolați de largile căi de curcubeie în care sunt îndemnați să rătăcească pierzându‑și noțiunea de apartenență la neam, limbă, norme de comportament social, familie, responsabilitate, decență, iubire, prietenie, măsură, ideal – ar simți, înțelegând în primul rând cu inima… că sunt o verigă din cea fără de sfârșit coloană a infinitului cu numele de România.“20

Unele conferințe conțin informații despre Onisifor Ghibu, despre deportații din Bărăgan sau despre exilații din Bucovina, oameni jert- felnici pe care tânăra generație trebuie să‑i amintească. Eleonora Schipor, din Pătrăuții de Jos, Nordul Bucovinei, Ucraina scrie despre tema deportărilor, a colectivizării forțate, a foametei artificiale, a detențiilor, despre tragedia de la Fântâna Albă, Lunca, despre miile de români care au fost ridicați noaptea și duși în Siberia. „Trebuie ca tânăra generație să cunoască toate aceste lucruri. Despre ele s‑au scris cărți, s‑au montat filme, s‑au făcut înregistrări video și audio, s‑au compus cântece, balade, doine, s‑au scris poezii, s‑au pictat imagini, tablouri, s‑au sculptat figuri, și monumente, s-au instalat


19 Ibidem, p. 474.

20 Ibidem, 474.


plăci comemorative“.21 Autoarea amintește de calvarul oamenilor din Nordul Bucovinei în vremea regimului totalitar.

Victor‑Dorian Dogaru scrie despre „Cartea interzisă“ a celor care au fost mărturisitorii deținuți politici, care și‑au propus să realizeze Muzeul Rezistenței Anticomuniste, dar nu au găsit un spațiu propice depozitării cărților decât, în primăvara anului 1993, în subsolul fostei Direcții a Cincea Securității, la acea dată aflate în ruină, unde s‑a organizat doar o expoziție din ceea ce trebuia să devină un muzeu permanent al Rezistenței anticomuniste. Au fost aduse și publicații din exil și numeroase cărți interzise prin decrete care interziceau inclusiv opere de Eminescu, Goga, Iorga, Eliade. „Slujba de sfințire a Expoziției a fost realizată de doi preoți foști deținuți politic: părintele Adrian Făgețeanu și părintele Iuliu Brânzaș. Expoziția a constat în numeroase opere interzise de fostul regim comunist… Fiecare carte avea povestea ei, respectiv cum fusese îngropată, zidită ascunsă prin diverse locuri (podele, coșuri de fum, acoperișuri și multe altele). Multe cărți aparținuseră unor oameni care trecuseră prin anchete… Totodată pe pereții subsolului fostei Direcția 5 a Securității s-au afișat liste lungi cu titlurile interzise în perioada comunistă (circa 1000 de titluri). Expoziția bucurat de un interes moderat fiind vizitată de numeroși bucureșteni și nu numai, de jurnaliști și chiar de o tele- viziune, dar nu a beneficiat de o popularizare adecvata în presă.“22 Victor‑Dorian Dogaru menționează că o expoziție a rezistenței o găsim la sediul fundației Ion Gavrilă Ogoranu, având circa 200 de artefacte, unele realizate de foștii deținuți în închisori precum: o cruce din os, un pieptene din os, o cutie de lemn realizate în atelierul închisori Aiud. Referitor la detenția propriu‑zisă sunt expuse: zeghe de la închisoarea Jilava, veston de deținut de la Periprava, cătușe și lanțuri de picior, bilete de eliberare etc. Alexandru Postică scrie un studiu de caz despre atitudinea președinților din R. Moldova în legătură cu victimele represiunilor politice. Cercetătorul amintește că au fost nu mai puțin de 60 mii de persoane care au fost deportate în Siberia și Kazahstan în cele trei valuri de deportări din anii 1941, 1949 și 1951, zeci de mii de copii s‑au născut în locurile de deportare, au fost cel puțin 400 mii de oameni care au avut de suferit de pe urma foametei organizate artificial de către regimul bolșevic în anii 1946‑1947. Au fost zeci de mii de înrolări forțate în armata roșie, precum și mii de arestări abuzive, omucideri și alte forme de abuzuri trecute cu vederea de regimul sovietic. „Un calcul estimativ ne arată o cifră de peste 750 mii de oameni care au avut de suferit direct de pe urma regimului de ocupație, cifră care corespunde unei cote de aproximativ peste 20% din numărul real al populației“.23


21 Ibidem, 501.

22 Ibidem, 522.

23 Ibidem, p. 553.


Despre falsele credințe populare din „epoca de aur“ scrie Ionel‑Claudiu Dumitrescu, precizând că dincolo de oferirea de locuri de muncă și de locuințe, se ascund multe fapte ale regimului socia- list. Autorul se referă la gigantismul construcțiilor, la catastrofa de la Canalul Dunăre‑Marea Neagră, la Transfăgărășanul stropit cu sângele multor oameni nevinovați. Ecaterina Ursache continuă investigațiile despre criza anilor ’80, scriind despre „raiul“ comunist, despre lipsurile de atunci, însă aprecia cooperarea oamenilor, coeziunea socială. Chiar dacă era o societatea „închisă“, înfricoșată de securitate, existau supape de evadare prin lecturi, empatie bazată pe suferințe similare ale celor care nu aveau voie să‑și exprime liber ideile.

Raisa Radu amintește de genialul surghiunit Ovidius Publius Naso, care, cu aproape două mii de ani în urmă, a fost trimis în Dobrogea, unde avea să fie primul proiect eșuat al Canalului Dunăre‑Marea Neagră. Autoarea citează ideile poetului de pe epitaful statuii lui Ovidius și fragmente din Tristele și Ponticele, precizând că poezia exilului rămâne eternă: „Dar tot ce spun poeții trăiește mai presus!/ Ne este poezia trimisă către slăvi;/ Salvează de uitare mărețele isprăvi!/ Salvează numai versul, virtutea, de mormânt,/ Făcând‑o să vieze oricât va fi pământ!“ (Ponticele, cartea a patra). Mircea Duzineanu și Dorela Alistar aduc, la rândul lor, un omagiu poeților Nicolae Dabija și pe Grigore Vieru, precum și poeziei din Basarabia, care i‑a însuflețit pe oameni și le‑a redat demnitatea pentru a rezista în lupta pentru afirmarea valorilor naționale.

Toate cele 23 de ediții ale Simpozionului „Experimentul Pitești“ și volumele conferințelor constituie pagini de istorie veritabilă, ele sunt, așa cum bine preciza coordonatorul lor, un pios omagiu adus tuturor acelor care, prin curajul și patriotismul lor, s‑au opus bolșevizării forțate a României, a Basarabiei și nordului Bucovinei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *