IUSTIN MORARU
Ubicuitate
Se făcea că eram
Pasărea bucuriei, în zbor.
Trupul secundei plutea
Pe marea în revărsare spre dincolo
De orizontul meu interior.
Desprins de pământ și de gând,
Rază de sfânt, fremătând,
Nu doream să‑mi revin, să revin
Din sublim, în noroi.
Smuls violent de torent
M‑am pomenit căzut pe podea,
Dezvelit de trecut,
Înfrigurat de prezent,
Strivind cu piciorul
Ceasul care urla.
Captiv în sălbaticul, dragul acum,
Nu pot pleca, încă nu,
Din casa în care trăiesc
Căsătorit cu viața ce pare a mea.
Îmi îngădui să fiu
Treaz, îmi îngădui să fiu
Noapte și zi, cenușă și pară
Ocrotind, luminând
O comoară imaginară.
Dumnezeu trăiește prin mine
Vindecând, înviind
Tot ce atinge cu gândul
Soarelui blând, răsărind.
Ecoul unei vieți de demult
Mă ajunge, din urmă, sălbatic,
Ecoul unei vieți de demult.
Dormeai, acolo, în piatra
Mileniului stins
Sub furtuna miracolelor.
Așteptai cuibărită în aurul
Soarelui adunat în nopți
De singurătate primară.
De ce‑mi răsari acum cu
Totă vâltoarea oceanului
Revărsat cândva în inima mea?
Se pietrificase și-n mine lumina.
Miezul vulcanului nostru părea
Stins pentru eternitate.
Iar acum îmi sfințești
Clipa infinită de‑atunci
Cu sângele lumilor noastre
Înviate din morți.
Stupul memoriei
Când îți îngădui, trecând, să mă vezi,
Să mă simți, să mă pierzi,
Ca prinț pregătit să te scoată din minți,
Stoluri de raze îmi biciuie cerul
Sălbatic și pur și liber de sfinți.,
Întâlnindu‑ne, prinși Î
n vâltoarea din clipă,
Cântecul nostru trezește albastrul
Tăcerilor clocotitoare
Vălurind oglinzile vechi, în surdină.
Zumzăie lumina în stupul memoriei
Când mierea surâsului tău
Contaminează abisul
Cu flori de dor pe coline.
Ritual păgân
Clocot de lumi
În oceanul tăcerii.
Martor divin, îmi asum
Vinovat, risipirile verii.
Treier de gânduri vuind.
Dintre sirene m‑alege doar una.
Fulgerul viu m‑a lovit,
m‑a trezit În furtună să mă biciuiești
Cu bucurie și azi,
Prins în marele dans al
Mistuirii prin înflorire,
Cum e ritualul, dintotdeauna.
Un surâs în zori
Mugurul luminii ridică
Lespedea de întuneric sub care
Am dormit fericiți
O mie de ani.
Orbiți de revelație
Înaintăm tăcuți,
Călăuziți de cântecul
Privighetorii în zori.
Aburul mirării
Se revarsă peste întindere.
Un copil răsărit
În corola de aur a dimineții
Surâde de parcă
El ar fi soarele.
Rană deschisă‑n albastru
Ecoul unui gând de demult a ajuns
Să‑mi dea fereastra inimii de perete.
Vârtejuri de nori m‑au pătruns
Din vremea când tu mă‑nvățai
Să te trăiesc destrămându‑mi
Clipa în roiuri de sori și comete.
Acum știu că deasupra furtunilor
Cerul rămâne, în suflet, lumină.
Dumnezeul vieții, suprem,
Neclintit, nimănui, nu se‑nchină.
Fuiorul de nori interiori,
Rană deschisă‑n albastru, de zbor,
De mine, în mine, nu mă desparte.
Filonul de aur al bucuriei
Hrănește soarele zilei cu dor
Să mă pot mistui mai departe.