#80-81 aprilie 2024,  Poezie,  TEXT

NICOLAE TEOHARIE

cititorul

trag o linie sub ploile de toamnă, adun și‑mi iese

o lacrimă de noiembrie. în lacrimă locuiesc: păsările,

un pisoi mort, omul din lună și vântul.

 

trag o linie sub cărțile citite, adun și‑mi iese

portretul unui traficant de realități.

 

frecventez singurătatea și citesc, frecventez ciudățeniile

și viciile minții și citesc până ajung pe o mică planetă,

mobilez haosul și numesc planeta ce se mișcă în capul

meu planeta felida. e rotundă și plină de pisoiași.

doctorii de cap văd acolo o mică depresie.

cei din fizica minții văd un mic infinit, reversibil.

 

în sfârșit, o gramatică voioasă m‑a aruncat în lumea

pierdută, adică lovit de o metaforă șuie am ajuns în lumea

aceea înaintea timpului și când timpul a trecut pe acolo

eu eram deja cu pisoiașul în brațe, o noutate pentru univers,

un punct ce se mișcă în câmpia răsăriteană.

 

i‑am spus‑o și profesorului de fizică, i‑am spus‑o

și profesorului de cuvinte.

 

pe urmă, după niște ploi, prin care trecea o femeie,

ei s‑au împușcat.

i‑am plâns, un plâns mic, ultim, rural.

s‑a dat și la televizor, nu treaba cu împușcăturile,

ci partea cu pisoiașul adormit pe o carte deschisă.

 

marile utopii

suntem în izolare, citim, deschidem cărțile

ca pe niște cutii de conserve ale ochilor.

stăm între bine și rău, după datină, și citim.

autoritățile ne trimit prin robinete o doctorie amară.

încă suntem fascinați de misterul îndrăgostitului

și citim, până când frumusețea ne va învinge sângele,

până când alcoolul se va tolăni pe rănile gurii.

 

e o lumină destrămată pe străzi, de aceea stăm

înapoia frigului, apoi trecem de înapoi cât mai în spate

și citim la lumina crudă a oaselor.

 

trebuie să ajungem la vis, la memorie,

însă avem grijă să nu infectăm locuitorii cărților

și citim pe rând, te îndrepți spre fereastră.

umbli pe vârfuri să nu stârnești înserarea.

dintre zeii copilăriei lupii întorc foile cărții.

încă privești pe fereastră, pari o necunoscută

în înserarea aceea de culoarea unui drapel zdrențuit.

ești frumoasă ca străina din restaurantele mari.

 

despărțire

avem cărți în care adolescenții, privind pe fereastră,

ademenesc luna cu bomboane fondante, țigări

erotice și alte palori, și luna, îmblânzită,

se târăște ca o putoare pe geamuri și le arată

partea ei nevăzută.

 

avem cărți în care strălucim de boli.

avem împreună reușite dureri, pisoi flămânzi

și păpuși cu părul neadormit.

amândoi am înnebunit de frumusețea lumii,

dar acum un fel de

ne‑iubire lasă în urmă secrete

și aspre băuturi în pahare, totuși, la telefon,

mi‑ai propus să ne întâlnim, cumva în văzul lumii,

cumva deghizați.

 

cu rândul cel mai bun de haine ies în oraș

în înserarea care oricum are în ea mizerabila ei

singurătate.

 

ne întâlnim „în văzul lumii“, la un protest din fața

guvernului.

mă recunoști după felul meu de a privi în jos încheind

o lungă discuție despre frumusețe.

„frumusețea nu e politicoasă“, am strigat, dar nu

ne‑am putut înțelege din cauza distanței care ne separa,

plus că țineai sub braț, într‑o cutie de bijuterii,

patru pui de graur care țipau îngrozitor.                                                                       

 

o durere a somnului

despre mine se spune că sunt atât de risipit

încât nopțile nu‑mi pot înveli tot trupul și că sar

vecinii si rudele să‑mi zvârle mici bucăți de somn.

 

pare o stupizenie și când se zice că am inima folosită,

ca o minge din cârpe pe care toată ziua

o iau la șuturi, apoi, seara, o rup în tăcere, o desfac

și scot din burta ei un aer vechi, speriat,

în care crește o mamă dulce

și toată noaptea repet în neștire: această mamă

e făgăduită, această mamă e făgăduită…

 

se mai aude și că singurătatea croșetează un goblen

cu ciori și cât de curând se va muta acolo.

 

și se mai spune în oraș că n‑aș fi de acord cu taxa

pe iad, deși, dimineața perna mea e pătată

de sputa neagră a zilei.

 

se zvonește chiar că sufletul meu m‑a lăsat baltă,

că a ieșit din întunericul în care a curvit

și a fugit să lucreze în ue și că în urma lui

au trecut cei de la sanepid.

 

de aceea mă rog ca toate acestea să fie doar

o durere a somnului, mă rog în lumina dimineții

(o lumină foarte populară printre localnici, ușor

gălbuie, grăbită, cu mici înfricoșări), mă rog.

numai dumnezeu să nu se descurajeze.

 

un călător întârziat

uneori vine o vârstă când, citind un roman de roberto

bolano, n‑ai mai vrea să știi cum e să fii înnebunit

după poeții dispăruți, ci, mai degrabă, ai vrea

să te întrebi cum ar fi să‑ți pierzi pofta de obsesii.

 

avem în față o cană de cafea, un pachet de țigări

si o carte, fiecare în față cu câte o zi

colosală, care trebuie umplută cu oameni, cu fizica

morții și câini, treburi cumplite.

 

ieri l‑am întâlnit pe adrian, un prieten din liceu,

cu care trebuia să ajung la atlantic. își luase o dacie

în speranța că măcar rabla asta o să‑l ducă la ocean.

 

m‑am gândit că e dus cu pluta, coborâse din mașină,

deghizat într‑un câine, cu o pancartă în mâini și ridica

un picior spre pancarta pe care scrisese „istorie“.

 

„poziția stelelor pe cer e discutabilă, mi‑a zis, și noi,

corăbierii, deseori naufragiem pe marile bulevarde.“

și s‑a urcat în rugina lui, peste măsură de recunoscător,

oarecum bântuit.

 

sunt înfricoșat

tristețea mea e o cometă ce adoarme pe drum,

cu ochii deschiși, trag perdelele, sunt înfricoșat

, cât de curând tristețea, ca un virus asiat,

o să dea buzna aici.

 

pe piept am tatuată o ușă. o să spargă ușa.

îmi întăresc trupul cu ce e mai bun.

îmi lipesc pe piept un poster cu un câine fericit,

îmi aduc picioare din etiopia, picioarele anului,

mă acopăr cu piele de rinocer, pielea anului,

îmi pun degete vorbitoare, schimb yalele,

mă baricadez.

 

pe străzi, în costume de astronauți, puștimea

cară la terapie intensivă

trupurile concrete ale melancoliei.

 

sunt un bărbat obișnuit

sunt un bărbat obișnuit cu închipuirile, trecutul

e interminabil, viața ‑ o însoțitoare de bord, urăsc evidența,

nu contează că am ajuns de râsul lumii, frumusețea ne

preferă ridicați pe o masă, cu puțin rachiu în pahare.

 

tu ești ficțiunea mea preferată, te‑am numit arua,

femeia de sud și deși răspunzi la telefon și

lași în scrumieră mucuri de țigară pătate de ruj,

o estetică a nepăsării te apără de realitate.

 

aprind aragazul și pun de cafea, „foaia albă de hârtie

e biletul de externare al poetului“

spui asta cu o simplitate crudă, că abia îndrăznesc                                             

să‑ți pun în față o foaie de hârtie

în care sunt deportate patru poeme.

 

mai târziu, în timp ce spăl vasele, vorbim despre libertate,

unii și‑au scos și abonament, „libertatea e un mit al

autostrăzilor, un conflict povestit în jurul focului

care va fi, întotdeauna, o poveste despre marginile omului.“

apoi te întorci și mă privești ca și cum ai exista

cu adevărat, noaptea e exilată în ochii tăi.

 

în izolare

dragă prietene,

îți scriu dintr‑o ascunzătoare, aici nu mă găsește

nimeni, nici cea mai opresivă băutură,

nici o molimă, nici un detectiv, pe aici nu trece

nici un tramvai, nu se oprește nici o inimă.

am înghesuit pomii și adierile aici și multe, multe

păsări ‑ cinteze, grauri și mierle, cocori,

porumbei și vrăbii.

 

ascunzătoarea mea e un coteț al cerului,

oricând pot să‑mi iau zborul, dar moartea

funcționează ca un copiator, de aceea îți trimit

prin e‑mail moartea mea actuală, n‑o lua în serios,

dar uită‑te și tu puțin prin ea.

 

îți mai scriu că aici, la noi, existențialiștii

își dau întâlnire în barba lui dostoievski în ultima

noapte de iarnă, când stelele își pierd feminitatea.

 

beau cafea cu paiul ce trece prin masca de protecție

și‑n ochii mei larg deschiși

se năpustește o duzină de femei riverane.

 

sat de pescari

sunt pe peronul gării din orașul nostru, aștept

trenul de la ora cinci, cu el, se zvonește, va sosi

un pictor dispărut în urmă cu mulți ani în propriul

său tablou intitulat „iarnă coborând din trenul de cinci“.

 

e o îmbulzeală fericită, simțim emoția așteptării.

toți căutăm din ochi pe cineva, lângă mine o femeie

cu aleasă întristare probează o înviere mai tânără,

mă privește și se îmbujorează.

la tonetele de pe peron se vând ziarele vremii și alfabete

pentru lumea de dincolo, toți trăim o voioșie ciudată,

norocul, dacă ar mai fi printre noi, n‑ar înțelege nimic.

 

mai multe patrule de jandarmi cu câini verifică

dacă nu cumva ai greșit partea asta de lume.

 

pe urmă peronul e asediat de o furtună de păsări

și lucruri.

și totul devine un întuneric contondent,

iar mecanicul de locomotivă nu nimerește gara, sau,

mă rog, așa se vorbea, că a tăiat‑o de‑a dreptul prin munți.

 

trec peste calea ferată și mă trezesc în câmp, pe un viscol cumplit,

alături de pictorul dispărut, noroc că viscolul

ne‑a prins la marginea tabloului său „sat de pescari“

și ne‑am adăpostit la cea mai apropiată înviere.

 

poem de iertat fericirea

am primit un selfie cu tine în imediata apropiere

a singurătății, și, privindu‑l, mi‑am spus că nevroza

e o căprioară care stăruie să alerge pe autostrăzi.

 

totuși în ochii tăi e un întuneric trist,

numai bun de folosit în mondenitate.

 

te‑am întrebat ce ai salva dintr‑o casă în flăcări:

un tablou celebru sau un băiețel?

 

mi‑ai vorbit despre simțul exagerat al viitorului,

în fine, ai salva nopțile desfigurate de vitriolul

zilei, mi‑ai vorbit despre anexe ale trupului tău

de copil, frica de întuneric și frica de oamenii mari,

unul a vrut să te rușineze într‑un gang.

 

m‑ai întrebat cine a adus țigările fără filtru,

în noaptea aceea exclusivistă, și nu‑mi amintesc,

nu‑mi amintesc nici cine recita poeme

cu animale ucise, poeme de iertat fericirea.

afară, în ninsoarea fumegând la ușile dimineții,

o terifiantă femeie plângea lângă numele meu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *