#80-81 aprilie 2024,  Stări de spirit,  TEXT

GHEORGHE FILIP – Fericirea a ajuns acasă

În urmă cu ceva vreme a fost o știre tv incredibilă sau, cum se spune acum, halucinantă. N‑am înțeles însă de ce a avut durata unui fulger. Dacă o întâmplare din viața unui manelist, o crimă – soțul gelos își înjunghie soția, un viol – un tată își pângărește propria‑i fiică, stârneau o bălăcăreală obsesivă, care dura mai bine de o săptămână, știrea cu pricina a trecut ca acceleratul lui Topârceanu: „Ce să fie? Nu‑i nimic.“ Știrea aceea spunea – cu subiect și predicat, cum se zice tot astăzi – că suntem printre cei mai fericiți din Nu era ăsta un motiv să devenim gureși ca un stol de vrăbii? Să ne uităm de sus la alți europeni cu ifose și să‑i privim cumva cu milă? Bieții de ei! Se laudă cu trecutul lor, care ar fi fost glorios, dar de ce se refugiază acolo? Pentru că prezentul nu li-i mare, pentru că acest astăzi a pierdut strălucirea pe care va fi avut‑o cândva și nu este decât o înserare, un amurg prin care ei nu mai văd bine cărările pe care merg.

Pe când cărările noastre sunt luminate feeric și putem vedea clar măreața cetate a viitorului care ne așteaptă. Ei sunt triști, săracii, pe când noi suntem fericiți. Din acest punct de vedere, am lăsat în urmă civilizațiile europene, făcând astfel de neînțeles sloganul acela „vrem o țară ca afară“. Pentru că noi aveam înăuntru ce le lipsea celor dinafară: fericirea!

Vă mai amintiți, cred, un vers dintr‑un cântec ceva mai vechi: „Banii n‑aduc fericirea“. Și noi am demonstrat lucrul acesta. Avem cea mai mare inflație din Europa, mărșăluim toată ziua pe străzi fluierând ca arbitrii ca să audă cineva că e în ofsaid, că a comis o infracțiune. Vrem tot timpul salarii mai mari, pensii mai mari, deși ne‑am convins, iată, că fericirea vine și, sau mai ales, în lipsa banilor.

Sunt și la noi destui oameni cărora nu le ajung banii ca să‑și cumpere medicamente, care se uită în pungă și când trebuie să‑și cumpere niște bolbotine din piață, care, vrând‑nevrând, tind să devină vegetarieni, fiindcă pentru ei carnea a ajuns un lux, sunt oameni ai căror  copii  adorm  flămânzi…Și  cu  toate  acestea  suntem  fericiți!

Și atunci ne întrebăm: ce este, totuși, fericirea? Dacă nu ține de latura materială, înseamnă că vine din altă parte? A fi fericit înseamnă că ți‑ai găsit locul potrivit în societate, în lume, în univers? Că ești împăcat cu cei din jur, cu lumea așa cum este ea – cu deschiderile, cu miracolele, cu șiretlicurile și violența ei – cu universul din care știi că Dumnezeu te veghează?

A fi fericit înseamnă că ai ajuns la capătul visurilor, că nu ți-a mai rămas nimic de visat, de împlinit, că ai atins liniștea, echili- brul și înțelepciunea care au adus sfârșitul îndoielilor, întrebărilor, încrâncenărilor?

Și dacă banii n‑au nici în clin, nici în mânecă cu fericirea, atunci n‑ar trebui să‑i mai pizmuim pe cei care se lăfăie în mașini de lux, în vile cât un umăr de deal, în piscine cât lacul Titicaca. Pentru că ei dorm iepurește, pentru că visele le sunt cutreierate de pistolarii de la ANAF, de polițiști și de procurori, pentru că sunt bântuiți de spaima pribegiei.

Așa încât ar trebui să fim mulțumiți cu ce avem și cu cât avem.

Și să nu mai flencănim aiurea pe străzi, să nu ne legăm cu lanțuri de cine știe ce garduri…

Dar, dacă banii nu aduc fericirea, atunci ce? Același cântec spune că „Mult mai de preț e iubirea“. Și un alt cântec, tot vechi, zice că „Fericirea‑i când prind în păr o floare și alerg surâzând să te‑ntâlnesc“. Așa să fie? Mai aleargă cineva astăzi… surâzând? Mai vedeți pe cineva mânat de astfel de porniri… romantice? Astăzi se pleacă la întâlnire ori cu „portofelul plin“, ori cu droguri sau cu cuțitul în buzunar.

Oricum, dacă suntem mai fericiți decât acel „afară“ civilizat către care tânjim, înseamnă că civilizația nu aduce automat fericirea. Pentru a o găsi e nevoie, probabil, ca gândul să se întoarcă mult în timp, poate până la triburile primitive, care trăiau în deplină armonie cu natura și cu zeii lor, până la lumea aceea, care „gândea în basme și vorbea în poezii“.

Dar, „vestea“ care ni s‑a dat e un semn că fericirea străbate timpul și că poate exista oricând și oriunde. Și atunci ne întoarcem la întrebarea: de unde vine, totuși, fericirea? Că doar n‑o izvorî, ca Dunărea, din Pădurea Neagră, n‑o scăpa din vreun laborator, ca un virus, n‑o veni din Constelația Câinelui ori de pe vreo altă planetă pe care caută unii salvarea omenirii. Starea aceasta o veni, poate, din lucruri foarte apropiate de noi sau din noi înșine. Din visurile ori din preocupările noastre.

Te pomenești că o izvorî din lecturi, din cărțile de care nu ne putem despărți și de aceea suntem puțin bovarici, și de aceea privim lumea ca prin niște ochelari aburiți, care îi netezesc toate asperitățile și care ascund vederii prostia, lăcomia, violența și răutățile de tot felul. Și de aceea își pierd importanța și banii, și bogăția, și funcțiile, și privilegiile. Ne mulțumim, în schimbul lor, cu candoarea, cu naivitatea, cu încrederea în oameni, cu mentalitatea acelui… Dănilă Prepeleac.

Poate din cauza acestei neobosite „citanii“ avem, de multe ori, o altă atitudine. Ca să mai scăpăm de meteahna visării, de frumusețea și complexitatea lumilor din carte, ne pomenim pe stradă, ca prin compensație, înjurând și vorbind vulgar. Așa o fi?

Și ne întoarcem la întrebarea: de ce s‑a vorbit cu atâta zgârcenie despre o astfel de știre? Pesemne că n‑au auzit‑o nici politicienii, care, altfel, n‑ar fi pierdut prilejul să se bată cu pumnul în piept și să ne asigure că ei sunt cei care ne „fabrică“ fericirea, că datorită lor, puterii lor de gândire și de sacrificiu suntem noi fericiți.

N‑o fi fost adevărată știrea? Le‑a fost jenă celor care au prezentat‑o? N‑au existat comentarii pentru că, de fapt, noi nu suntem fericiți? „Instrumentele“ celor care măsoară o astfel de stare s‑au defectat și au luat‑o razna tocmai când a fost vorba de noi? Au greșit ei „măsurătoarea“?

Cert este că nu e singura știre, care e spusă pe nerăsuflate și care trece neobservată. Iată, literatura a mai pierdut un reprezentant de seamă. După Eugen Simion, a plecat în altă lume și istoricul și criticul literar Alex Ștefănescu. Niște mijloace media abia au dat o știre „cu subiect și predicat“. Adică, o propoziție acolo…Se vede că scriitorii mai au mult până să ajungă la notorietatea și importanța culturală a unor maneliști!

Așa stând lucrurile, mă întreb: suntem sau nu suntem fericiți? Cine ar trebui să ne‑o spună ca să ne aplecăm mai mult asupra acestei stări? NATO, ONU, UNESCO? Ori poate… Putin?!

Mai găsim fericirea poate numai când umblăm prin amintiri. Acolo, pe cărările tinereții ori ale visării descoperim uneori niște momente, care ne fac să exclamăm: atunci am fost cu adevărat fericiți! Altfel, așa cum s‑a întâmplat și cu știrea despre care vorbim, fericirea pare să semene cu „steaua“ lui Eminescu: „Azi o vedem și nu e“.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *