ANA ARDELEANU
Arta de-a uita
N-am ştiut cum…,
N-am cum să…,
N-am…, ştiţi voi…
Iertaţi-mi bâlbâiala!
Cuvântul se plimbă nervos pe cerul gurii,
Mâna lui magnetică lipeşte tot,
De la plus la minus,
Într-o ordine aleatorie,
Precum aşezarea rândunelelor pe firul de telegraf.
Vestea ce trece prin fir nu poate fi oprită.
Doamne, ce vârstă ai, când primeşti vestea,
Când refuzi să restitui ce ţi s-a dat?
Poemul tău ar vrea înapoi în tinereţe,
Acolo unde ştiinţele iubirii nu sunt exacte,
Fixate mecanic pe membrana cuvântului.
Ideile nu taxează, nu permit, nu includ,
Doar aduc buchetul de flori.
Instinctul se bucură,
Dă semnalul care deviază sunetul,
Trecându-l peste câteva staţii.
Nu contează destinaţia,
Oricum, albastrul te ajunge din urmă,
Ba chiar întrece
Verdele cazon, în care te-ai pierdut,
După ce ai învăţat arta,
Arta de-a uita totul.
Am purtat în mine o dragoste
Am purtat în mine o dragoste,
Din care am aprins toate chibriturile
Şi-am luminat.
Am fost eu sau alta?
Nici nu contează,
Căci, acum, e aproape nimic,
În locul unde s-au întâlnit apele.
Am purtat în mintea mea
Copilul cerului.
Gaura făcută pentru a scoate capul
Era laţul pus de Dumnezeu,
Pentru a mă prinde şi pe mine
Înlăuntrul placentei,
Iar acolo să pot spune A.
Acel A care începe toate lucrurile
Şi le dă mai departe,
Cu scutece, cu tot,
Încât fătul să nu se piardă.
Port în mine umbra de rubin
A unui om bătrân.
Numai înţelepţii se acoperă cu ea!
Gândul de catifea nu poate protesta
Împotriva celor ce ar crede
Că, în cuibul acesta de linişte,
Nu se mai află nimic!
Bucuria gestului auriu
Citesc poezia doar până la umeri.
Peticesc pielea nopţii
Cu câteva flori de nu-mă-uita.
Din copaie, arunc împreună cu apa nopţii
Şi copilul de rouă.
Trag ziua ce urmează pe cap,
Ca pe un fes de mătase,
Ca pe o literă de protecţie,
În faţa celui aşezat pe fotoliul albastru,
În privirea ta,
Măcinat de interese,
De tot ce inima nu poate citi,
Nici măcar până la gleznele
Încărcate cu nămolul unor litere,
Ce fac din tine ori sclavul pe viaţă,
Ori omul de succes al poeziei.
În acest secol mercantil,
Depinde de felul cum dăruieşti
Şi îţi exerciţi misiunea:
Cu palma întinsă către cititor,
Precum un cerşetor,
Sau către soarele unei toamne târzii,
Care încă mai ţine strâns în pumn
Câteva cifre,
Ce indică bucuria gestului auriu,
Făcut, dimineaţa,
Sub fereastra ta.
Am trecut prin mine însămi
Am trecut prin mine însămi,
Şi nu m-am luminat de înţelepciune.
Câmpul nu mi l-am arat,
N-am semănat, n-am cules,
N-am stârnit invidia bogatului nemilostiv.
Ochii nu mi s-au bulbucat,
Stând atârnată, albastru, în laţul raţiunii,
Aripile nu mi le-am udat în Iordan,
N-am avut atitudinea individului corporatist,
N-am dat rest la sumele mari
Pe care viaţa mi le-a dăruit
Şi n-am apăsat pe butoanele roşii ale mâniei,
Nici ale frustrării.
Cele de dincolo de sine,
Care, cu o mână, dau şi, cu alta, iau,
Rămânând într-un echilibru precar,
Cu urechea atentă
La ce se întâmplă
În berăria inimii mele,
Unde cântă un cuc,
Iar o mierlă,
Cu intenţii matrimoniale,
Dansează.
Cânt o şansonetă
Şi asta fără legătură
Cu limba franceză, François Villon
Ori cu modul spectaculos în care şi-a trăit viaţa
Ce îmi răscoleşte, şi acum, viscerele.
Nimic nu are legătură
Cu împachetarea propriilor dorinţe
În steagul unei ţări exilate
Pe o insulă îndepărtată
Şi intenţia de-a o părăsi
Cu puiul unei maimuţe în braţe,
Urcându-mă pe vaporul imaginaţiei,
Aflat în flăcări.
Câteva grinzi arse se vor prăbuşi,
Dacă nu tot acoperişul,
Precum şi amintirea lui François Villon.
Pe maimuţa Miki o voi salva
Încât disperarea să nu afecteze, cu totul,
Reputaţia îngerului păzitor
Ce mută ştreangul mai la dreapta,
Pentru a fixa spânzurătoarea
Pe grinda arsă,
Pentru acel destin
Ce a sabotat de mai multe ori
Subiectul liric.
De marginea vieţii
Se ţin naufragiaţii,
Apostolii mării repudiaţi,
Loviţi de crestele valurilor
Până la învineţirea orizontului
Căruia îi apreciezi
Maxima suportabilitate şi toleranţă,
Dar şi barba, excesiv crescută,
După modelul lui Robinson Crusoe.
Obrajii degetelor se înroşesc În vâlvătăile acţiunii
Care cuprinde cerul unei trăiri exotice
Cum a Cesariei Evora
Din al cărei tain
Ciugulesc urechile unei plăcute impresii.
În rostogolirea albastră,
Ghemotoace de priviri
Sperie sirenele şi pescăruşii
Dimprejurul naufragiaţilor,
Găurind spaţiul,
Lipsindu-l de oxigen,
De iluziile care i-ar fi putut salva
Până la miezul nopţii,
Precum o plasă de pescar.