ANA ARDELEANU

Arta de-a uita

N-am ştiut cum…,

N-am cum să…,

N-am…, ştiţi voi…

Iertaţi-mi bâlbâiala!

 

Cuvântul se plimbă nervos pe cerul gurii,

Mâna lui magnetică lipeşte tot,

De la plus la minus,

Într-o ordine aleatorie,

Precum aşezarea rândunelelor pe firul de telegraf.

 

Vestea ce trece prin fir nu poate fi oprită.

Doamne, ce vârstă ai, când primeşti vestea,

Când refuzi să restitui ce ţi s-a dat?

 

Poemul tău ar vrea înapoi în tinereţe,

Acolo unde ştiinţele iubirii nu sunt exacte,

Fixate mecanic pe membrana cuvântului.

 

Ideile nu taxează, nu permit, nu includ,

Doar aduc buchetul de flori.

 

Instinctul se bucură,

Dă semnalul care deviază sunetul,

Trecându-l peste câteva staţii.

 

Nu contează destinaţia,

Oricum, albastrul te ajunge din urmă,

Ba chiar întrece

Verdele cazon, în care te-ai pierdut,

După ce ai învăţat arta,

Arta de-a uita totul.

 

Am purtat în mine o dragoste

Am purtat în mine o dragoste,

Din care am aprins toate chibriturile

Şi-am luminat.

 

Am fost eu sau alta?

Nici nu contează,

Căci, acum, e aproape nimic,

În locul unde s-au întâlnit apele.

 

Am purtat în mintea mea

Copilul cerului.

Gaura făcută pentru a scoate capul

Era laţul pus de Dumnezeu,

Pentru a mă prinde şi pe mine

Înlăuntrul placentei,

Iar acolo să pot spune A.

 

Acel A care începe toate lucrurile

Şi le dă mai departe,

Cu scutece, cu tot,

Încât fătul să nu se piardă.

 

Port în mine umbra de rubin

A unui om bătrân.

Numai înţelepţii se acoperă cu ea!

 

Gândul de catifea nu poate protesta

Împotriva celor ce ar crede

Că, în cuibul acesta de linişte,

Nu se mai află nimic!

 

Bucuria gestului auriu

Citesc poezia doar până la umeri.

Peticesc pielea nopţii

Cu câteva flori de nu-mă-uita.

Din copaie, arunc împreună cu apa nopţii

Şi copilul de rouă.

 

Trag ziua ce urmează pe cap,

Ca pe un fes de mătase,

Ca pe o literă de protecţie,

În faţa celui aşezat pe fotoliul albastru,

În privirea ta,

Măcinat de interese,

De tot ce inima nu poate citi,

Nici măcar până la gleznele

Încărcate cu nămolul unor litere,

Ce fac din tine ori sclavul pe viaţă,

Ori omul de succes al poeziei.

 

În acest secol mercantil,

Depinde de felul cum dăruieşti

Şi îţi exerciţi misiunea:

Cu palma întinsă către cititor,

Precum un cerşetor,

Sau către soarele unei toamne târzii,

Care încă mai ţine strâns în pumn

Câteva cifre,

Ce indică bucuria gestului auriu,

Făcut, dimineaţa,

Sub fereastra ta.

 

Am trecut prin mine însămi

Am trecut prin mine însămi,

Şi nu m-am luminat de înţelepciune.

 

Câmpul nu mi l-am arat,

N-am semănat, n-am cules,

N-am stârnit invidia bogatului nemilostiv.

 

Ochii nu mi s-au bulbucat,

Stând atârnată, albastru, în laţul raţiunii,

Aripile nu mi le-am udat în Iordan,

N-am avut atitudinea individului corporatist,

N-am dat rest la sumele mari

Pe care viaţa mi le-a dăruit

Şi n-am apăsat pe butoanele roşii ale mâniei,

Nici ale frustrării.

 

Cele de dincolo de sine,

Care, cu o mână, dau şi, cu alta, iau,

Rămânând într-un echilibru precar,

Cu urechea atentă

La ce se întâmplă

În berăria inimii mele,

Unde cântă un cuc,

Iar o mierlă,

Cu intenţii matrimoniale,

Dansează.

 

Cânt o şansonetă

Şi asta fără legătură

Cu limba franceză, François Villon

Ori cu modul spectaculos în care şi-a trăit viaţa

Ce îmi răscoleşte, şi acum, viscerele.

 

Nimic nu are legătură

Cu împachetarea propriilor dorinţe

 

În steagul unei ţări exilate

Pe o insulă îndepărtată

Şi intenţia de-a o părăsi

Cu puiul unei maimuţe în braţe,

Urcându-mă pe vaporul imaginaţiei,

Aflat în  flăcări.

Câteva grinzi arse se vor prăbuşi,

Dacă nu tot acoperişul,

Precum şi amintirea lui François Villon.

Pe maimuţa Miki o voi salva

Încât disperarea să nu afecteze, cu totul,

Reputaţia îngerului păzitor

Ce mută ştreangul mai la dreapta,

Pentru a fixa spânzurătoarea

Pe grinda arsă,

Pentru acel destin

Ce a sabotat de mai multe ori

Subiectul liric.

 

De marginea vieţii

Se ţin naufragiaţii,

Apostolii mării repudiaţi,

Loviţi de crestele valurilor

Până la învineţirea orizontului

Căruia îi apreciezi

Maxima suportabilitate şi toleranţă,

Dar şi barba, excesiv crescută,

După modelul lui Robinson Crusoe.

 

Obrajii degetelor se înroşesc În vâlvătăile acţiunii

Care cuprinde cerul unei trăiri exotice

Cum a Cesariei Evora

Din al cărei tain

Ciugulesc urechile unei plăcute impresii.

 

În rostogolirea albastră,

Ghemotoace de priviri

Sperie sirenele şi pescăruşii

Dimprejurul naufragiaţilor,

Găurind spaţiul,

Lipsindu-l de oxigen,

De iluziile care i-ar fi putut salva

Până la miezul nopţii,

Precum o plasă de pescar.