BOGDAN PASCAL

S-a născut pe data de 12 mai 1977, la Tulcea. După absolvirea Facultății de Filosofie, specializarea Filosofie, în cadrul Universității „Al. I. Cuza”, Iași, revine pe meleagurile natale, unde profesează ca ziarist, apoi manager al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, în prezent fiind secretar literar în cadrul Centrului Cultural „Jean Bart” Tulcea.

Prezent cu grupaje de poeme în revistele: „Steaua Dobrogei”, „Seniorii tulceni” (Tulcea), „Boema” (Galați), „Ex Ponto” „Tomisul Cultural”, „Agora” (Constanța), „OLTART” (Slatina), „Monitorul de poezie” (publicație online) și altele, îl regăsim și în paginile antologiei „Cele mai frumoase poezii de dragoste”. Ediție îngrijită de Daniela Toma, (București, Art Creativ, 2018).

Este autorul volumelor de versuri: „Cântec promis” (2019) și „Fără timbru” (2020), ambele apărute la Editura Ex Ponto, Constanța.

Camera timpului

Niciodată nu m-am uitat cât e ceasul

când am iubit,

păstram cu grijă vocea ta în borcane ermetice,

dacă lipseai prea mult începeam să pictez

cu ea, camera timpului, pe dinlăuntru.

Știam că te iubesc pentru că lumea mea

avea curajul să se evaporeze treptat și complet

când te apropiai,

chiar și văzul îmi devenea o linie imaginară

din îngustimea căreia evadam simțind

cum mă îmbrățișai

și timpul creștea pe sub harta

cu zările una într-alta

Strigare în gând

O să te strig în gând, iar tu vei ști,

din vântul care-n toamnă mână norii,

când cerul însuși e o luptă gri,

că doar iubind dăm contrapunct erorii.

Și chiar de neguri ne-ar ademeni

cu umbre legănate-n neodihnă,

până la urmă, când aș adormi,

te-aș regăsi în drum spre marea tihnă.

Dar încă stăm aici, pe-acest pământ,

puțin grăbiți, puțin speriați că poate,

noi, în puținătatea noastră, stând la rând,

ne scriem rânduri prin eternitate.

Culoare în fantasmă

Probabil te-aș zări, cutreierând întâmplător străzile,

în strigătele de ajutor, mozaicate de uimiri pierdute,

ale lumii.

Toate zilele stranietății noastre fumegând încă,

proaspăt răsfirate, pe tabla încinsă a

neîmplinirilor,

sfârâitul niciodată final, al dorinței vrând zadarnic

să ne săgeteze dintr-o singură lovitură

cu vârful sfidător al aceluiași ac,

cu destinele neîmpărțite ale aceluiași atom,

cu promisiunea că odată cu zărirea ta întâmplătoare

o întrezărire predestinată

ar opri timpul din toate locurile

prin care acesta a curs deja.

Sunt sigur că o parte din amintirile noastre netrăite

ne vor devora, religios, cu aripile lor voalate,

că ne vom zâmbi, vom vorbi, vom uita,

gesturile și toate celelalte întâmplări ar rămâne

toate de partea ta și toate de partea mea,

și toate lucrurile vor fi, cum sunt deja,

așa și așa și, desigur, așa.

Sunt sigur că o să te întâlnesc, cred că

te-am întâlnit deja, pe una din străzi sau

pe una din culorile neștiutului

și ele, străzile, vor tresări

speriate și vii

și ele străzile se vor

decolora, se vor decolora,

iar amintirile făpturilor vor evada

furând culoare prin fantasma ta, din fantasma mea.

Abisal

Ei spun că-n mări tot înfloresc atolii,

eu nu știu ce se-ntâmplă-n depărtări ‒

îmi ești amestecată printre zări

și te-mpletesc, în zborul lor, magnolii.

Sau mi s-au spus minuni, de prin istorii,

eroi și eroine-ntr-adevăr,

dar tu ești altfel, când ai flori în păr

și-mparți, prin zâmbet, noi și noi victorii.

Mi-au explicat că toate au izvoare,

că totul se petrece cauzal,

dar umbra ta mă strigă abisal

și cartea-mi stă, pierdută, la picioare.

De-a șchioapa

Cine se naște și cine moare, o, Arjuna?

– pe un solz al timpului, dintotdeauna,

mă odihneam, venit de departe,

după o naștere,

ca după o moarte.

Îmi reamintesc cum erai, cum eram,

cum împingeam greu lumina cu pleoapa,

cum unul cu altul ne adăugam

să dăm consistență vederii din geam

și fără zăbavă, peste noi și de-a șchioapa

curgea numai timpul,

vorbea numai apa.

Dar cine se naște și cine moare?

Arjuna, Arjuna, dă drumul săgeții,

ca-n glas șuierat și împuns prin mișcare

să-mi coasă, din noapte, linia vieții.

O vrajă de-mplinit

Sunt taine ce ne țin în revărsarea lor ‒

e-un vals în pas aprins, de cântec semănat

în tâmpla unui zeu de-ai vrea să-l știi-ntrupat ‒

și-n umbra lor mă leg de-al timpului picior.

Cum poate un cuvânt, doar murmur înmiit,

să te-nseteze prins de-al gândului izvor,

să te deschidă viu prin chiar ce n-ai trăit?

Măsura-i doar fior și saltă-n orice stea,

trecând splendoarea ei prin însăși viața ta.

Cu-o vrajă de-mplinit e omul dăruit.

Năluci

Eu nu sunt stăpân pe ce-i bun și ce-i rău,

arareori pot să-nțeleg din ce vine

vreun lucru mărunt, dintr-al lumii vechi hău,

dar știu să aleg ce însemni pentru mine.

Războaiele vremii s-au strâns sub covor,

dar n-or să-mi învețe covorul să zboare

oricât s-ar mai bate, în tobele lor,

armate de-oșteni decorați, și-n picioare.

Se strică în piețe carnea de tun,

cocorii, pe cer, primăvara, metalic,

o taie cu-aripa, eu, inoportun,

cu tine în gând, doar dansez, animalic.

E timpul în dans și dansul e-n toi,

sunt vii, sunt și moarte, nălucile-n noi.

Împărțire

Ce mai aduce primăvara-n streșini?

Ce vânt sălbatic bate peste noi?

Mai suflă, încă, ultimul război

pe mugurii-nghețați, întinși de vișini.

Se-ascunde primăvara-n norii goi

și, trecători, cedăm, supuși zăpezii;

neliniștea din nările amiezii

ne urmărește-n pasul ei greoi.

Pe-aceste locuri au visat străini

și încă mai răzbesc, din depărtare,

vise rămase fără de părinți…

Dar tu îmi pari adusă din străbuni,

e primăvară-n ochii tăi, chemare

din zarea frântă-n mâinile-ți fierbinți.

Gramatica timpului

Timpul, cu aripile sale de pasăre

pe spinarea căreia zboară dragostea prin lume,

se sprijină languros și molatic

de viețile noastre ‒ e un miriapod infinit,

trupul său nevăzut, răsucit din râuri fertile,

suflă mereu spre noi

din cozile fermecate ale căluților de mare.

Fiecare din noi, avem sufletul nostru pereche

în făptura minusculă a unui căluț de mare

arcuit în leagănul suplu din tangoul oceanelor,

de aceea fântânilor ascunse în sufletele noastre

le e continuu dor de apă, de aceea

ni se face sete de tot ce e albastru și,

pentru că gramatica timpului

aduce viață cuvintelor, chiar și moartea

începe, încet, să vorbească.

Triptic (cu lună și zmeie)

De gâtul lung al păsării hamsa încă se mai țin

amestecate în degetele subțiri ale unui pictor pancromatic

luna, cu clinchetul ei galben, cerut noaptea

de rotundul negru al pământului

și soarta vaporoasă a lumii.

(fă gesturi mărunte/ nu te uita înapoi să vezi/

dacă timpul se împiedică de ele)

Capcana dorinței împrăștie în aer

o mie de galbeni și elixiruri

mai ales celor care vor dăinui cu dârzenie

până când înfometata lună va răsări

peste trupurile lor, din nou,

pentru a o mie și una oară.

(lasă neodihna apei să te ascundă/ mai adânc în amintirile lumii/

vătuind casele plutitoare ale zodiacului)

Nu se anunță de nicăieri, dar, celor care niciodată

nu au numărat răsăriturile de lună

nu li se va mai promite nimic, nici măcar

viața de apoi ‒

(pe mediafluxuri alunecă știrea că viața pe lună/

e cea mai bună)

aceia vor fi trași deoparte și învățați

să se prefacă în pământ, când e nevoie de pământ

și în apă, când e nevoie de apă.

II.

(dacă tu crezi că luna e doar/ o bucată de piatră rotunjită/

de forma ideală spre care tind gândurile oamenilor/

înseamnă că nu ai simțit chemarea ei niciodată/

în noaptea aceasta, luna)

În noaptea aceasta luna, calcă pe pământ

cu tocurile prostituatelor, străzile răsună

de marginile cu care oamenii se împart între ei.

(se aud vorbe nespuse/ atunci când privești pe vizorul lunii/

ca în casa în care vrei să intri)

Circulă prin birturi povești, despre cum a apărut

luna pe stradă, se pariază ‒

o mie de galbeni pentru cei ascunși

care sădesc și udă răsăriturile de lună

(de hărnicia lor zuruie timpul și ploaia/ în ceasuri).

III.

Pentru cei care, între apă și pământ

au ridicat și colorat și învățat să zboare, sus de tot,

aproape dincolo de penajul convenționalului,

zmeie sunătoare

pasărea hamsa a încetat să mai spună povești ‒

(pantera lunii se hrănește de milenii/

din tot ce s-a rostit/ mai ales din picioarele vorbite/

ale istoriei)

cei prinși în tragerea propriilor sfori

nu au construit niciodată lumi pentru cei liberi. Odată cu noaptea, luna răsare din mâna,

din piciorul meu

și încă nu am pășit nicăieri.

(Luna râde, dincolo de văz și de auz

timpul se apropie de noi, cu adierea

sonoră, a zmeielor)

De-al mării, suflet

De-al mării suflet, prinse-n ceas, ne-așteaptă

vești noi din stol de păsări duse-n larguri.

Dar tot ascuns de valuri și de neguri

rămâne cum sub taină înțeleaptă

adâncuri întâlnim unul prin altul.

Nu cred că-n întâmplare suntem singuri:

văd ochii tăi ce-și spumegă cobaltul.

Întorc spre tine strigătul și saltul,

hrănit de vise și-mbrăcat în friguri,

pe-albastrul lumii hărăzind rondouri.

Nu aș putea să-ți cântăresc înaltul

Cu toată greutatea din lingouri.

Spre cald, spre lumea ta, deschid hublouri:

și pe sub ape vom serba asaltul

în gesturi de victorie pretinsă.

De-atâta vânătoare de ecouri

mi-e pielea ta din ce în ce mai strânsă.

Tu dă-ți spre mine mâna ta ascunsă

precum făceai, pictată în tablouri,

o cupă plină-ntinde-mi și o carte…

Povestea, dintr-o pagină desprinsă,

mă va goni, eroic, mai departe.