#79 decembrie 2023,  Poezie,  TEXT

REMUS-VALERIU GIORGIONI

Înecat în spledoare, Poetul se prăjește la soare…

În fapt de seară, Poetul ‒ când lumea

Și soarele se pregăteau de culcare

El încă trudea de zor pe „ogor”: brazdele Poeziei

Trase pe suprafața hârtiei

…În miradoarele laboratoarele ei

 

Cu hecatombele lui de cuvinte

Se scaldă în poezie ca o găină

În praful ogrăzii, fierbinte… cele o sută

De verbe îndrăgostite, jertfite

Tăvălite-n splendoare pe aeriene altare

 

El luptă din greu

Să cucerească redute: trainic și tainic, tiranic

Minciună meșteșugită e verbul său

Bine strunjită – abil ticluită

Adusă spre noi dinspre Empireu

 

În aceste condiții, Poemul

E-un sentiment de uimire, răbufnit înafară

Cu forța unei combustii spontane… Cuvântul

Se prăvălește ca fulgerul

Pe trepte de stânci, construind

Catedrale adânci

 

…Foc subit izbucnit – iată-l duduind

Din bușteni naturali în șemineul electric (așa

Este Poetul în fața ecranului

Pornit pe scris-și-citit)

 

Iar ochii de vultur ai Cititorului –

Privirea lui grea de gânduri (

citea Binișor printre gânduri) e ca

Niște faruri puternice, reflector

Care mătură curtea-nchisorii în noapte

 

Cu poemele sale, Poetul

Cheamă sub arme contingente întregi

De soldați-cititori să asiste

La intrarea solemnă a lor În istoria literară…

 

Poetul, cu turma lui de poeme pe malul mării

Poetul bun se prezintă în fața lumii

Ca brav jucător de ligă: capabil

De surprize răsunătoare, de mari

Răsturnări de scor (ca un aviator

Făcând giumbușlucuri și tumbe ‒

Opturi loopinguri exhibiții pe cer)

 

Versurile lui: cochilii liliachii

Aruncate de valuri pe-un țărm de mare

Iar în valuri se joacă sirene

Driade, fetele mării – cochilii de scoici

Culese curând de copii

 

Poezia și ea: un rodeo (sau cavalcadă) –

Care scoate lumea în stradă… din timpul universal

Ea dispune abia de-o fereastră

Prin care se pot lesne întrevedea maidane

Cerești ‒ imagini intermundane

 

…Cum discipolii după Socrate, așa

Gloata gălăgioasă – și furioasă – a cititorilor

După Poet se-aținea…

Îl urmăresc îl pândesc prin piețe și uliți

În mâini cu tocuri roșii de lemn

Ca niște țepe (sau suliți)

 

Imun la atingeri imunde, flecărelile urbei

Poetul participă la turnir

În foșnetul mătăsos al mantiei sale

De scrib filosof… pe carul de luptă

Cavalerul-poet se sprijină pe-un umăr

De  scutier-cititor

 

Poetul în poezeum: divagările sale aurorale

În cămăruța sa dintre aștri (tavanul mansardei

Zugrăvit în albastru, cu „stele”…) Poetul

Sculptează idei și afecte, dăltuind sentimente

Sub policandrul agățat

De tavanul zis boltă. Acolo, -n lăuntruri

Oglinda adâncă a zilei

Soarbe lumina cu lăcomie

 

(Ascuns după zidul elastic

Al pântecului matern, Poemul

Încă nu se născuse – abia dacă era

O șaradă&sarabandă, căutare-și-rătăcire)

 

În umbra galantarelor sale –

Vastele sale interioare, Maestrul

Își poartă cu demnitate stigmatul nobleții

Cum snobul își ține monoclul

…Oooo, surâsul lui vag ironic (sardonic)

Când zâmbește pe sub mustață:

Un soi de gracilitate – sau grație

Ușor glacială

 

Cu manierele lui iezuite se strecurase

În poezeum ca printr-o ușă batantă

Sau perdeaua de muște a unei locante

Tot la fel s-a introdus într-o zi

Și în legendă, mitul său personal

Pe ușa din dos… (sau poate ea îi intrase

Sub piele – în oase! – în buzunarele

Mantiei sale interioare!)

 

Poetul antic

și textul incandescent

Cum odinioară Belerofon

Ucigătorul Himerei, întors

De la războiul cu amazoanele

Escaladase Olimpul călare pe Pegas

Să-i viziteze pe zei

Poetul (post)modern și contemporan

E călărețul cosmic aterizat pe Terra

Din spațiu e undeva

 

Și cum lui Moise sus pe munte, îngerii

Tablele Legii-i dăduse – plus planul

Cortului Întâlnirii (totul cu Deget de Foc

Gravat) Poetul de astăzi la fel lucrează

La textul incandescent, conceput

După model revelat

 

În vânătoarea de inorogi angrenat

Poetul e un constructor de corturi

(cum Saul din Tars): corturi de aer

Cu țărușii flotanți, de nori ancorați

 

…Ca odinioară Belerofon, căzutul din șa

Pe Câmpia Rătăcitorului, tot așa

În cortul său de hârtie Poetul hălăduiește

Îl umple de semne pe ambele fețe

Apoi îl strânge, făcându-l sul, așezându-l

Pe raftul de Sus

 

Poetul: un paj

și Majestatea-Sa, Cititorul

„Citesc în tine ca într-o carte!” ricana

Cu placheta de versuri în mână… „Te-am descifrat

Din pagina de titlu și până

La notele de final!”

 

Convertit definitiv la estetic și învârtindu-se

În fața calculatorului pe-un scaun pivotant

Cititorului i se pare că lumea

Se învârtește în gol (dar că planeta

Îl ocolește pe el, ca pe-un soare)

 

Atins de oțiu și delăsare, scoțându-și

Pieptul la-naintare

Împunge aerul cu nasul lui ascuțit…

Adâncindu-se în fotoliu, -n intimitatea

Reveriilor sale

 

Mic uscățiv și sfrijit

Escapist-evazionist, se lasă furat

De mirosul hârtiei murmurul Poeziei:

Alertețe și ritm… i se pare

C-ar fi chiar Bătrânul Dascăl din carte

Învârtind universul în degetul mic…

 

Ridicând pe furiș un colț al cortinei

Vede lumile-și-luminile: inima Nevăzutului

Cum palpită din greu în focarul

Din Empireu

 

Pe scaunul lui rotativ răsucindu-se

(el însuși un „învârtit”) convertit la estetic și prizărit

De oțiu și spleen otrăvit –

Pe ecranele minții

Începutul de dinaintea tuturor începuturilor

Îi apare

Așa cum stă proțăpit în fața calculatorului

Citind cu glas tare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *