LUCIA NEGOIȚĂ
Mă tem
Trufia verii trece-n umilință
pământul ține în palme un stol de grauri
străin de căpetenie cum chipul
de lămurita lui asemănare
vânat să fi căzut dinspre înalt
sau înger biruit de mult prea grele aripi?
e laţul doar-al încâlcirii
ursite să-l trezească pe coconul
netulburat în duh și nedat încă Lumii
pe drumul care duce spre celălalt tărâm
printre calcane înfășate în pleoapele orbului
printre subsoluri imunde magazii cu oglinzi
splendoarea in-co-rup-ti-bi-lă
frumusețea şi hidoșenia viața și moartea
instincte ce se vor biruite
într-o primitoare groapă comună
îngăduie-mi acum vocea scăzută a secerătorului
după ce i-au căzut la picioare atâtea spice
tot atâtea instincte ce se vor biruite
de unde mie clisoasele pulberi?
atingerile impure și sfinte
vaietul stins funerar
mă tem
– nu te teme
încă poți naște
Din creștet în tălpi
Iepurele de curând împușcat la gâtul fetiței
nu obsesia hranei destulă acum
nici mila ți se citește pe față
un rictus sensual împarte părul în două
cifrul e-n adormire nu știi butoanele toate
din creștet în tălpi sub pământ
căldura drogul complice
vlăguie trupul ce mângâie armele
desenul stângaci al sudorii
peste sprâncenele castității rebele
o dâră de sânge dintr-o apă a morții
pe inul cămășii
prima menstră aduce cu ea macularea
închizi ochii cât ocheanul îngăduie
strângerea lumii în cerc imperfect
sfârșitul virginității – aproape
intri și tu ca toate femeile în rana cea mare
uite-o pe Molly Bloom cea prostuță
cască a ușurare se strâmbă obscen
cu palmele mult învățate își înconjoară bărbatul
se ridică pe vârfuri și spune da da…
Condamnare la viață
Peste o apă neînsorită în putreziciune
s-a târât orgoliul spre umilință
ghimpele răului a fost dat la o parte
cine ar putea spune „soarta mea e poezia mea”
câtă vreme un înger cu miros de ceară
vine să moară în locul acelei femei implorând
roagă-te doar pentru mine
o dâră crispată de sânge feminitatea refuzată
cască un gol în jur un flagel
mici nuferi roz de limfă mirosul stânjenitor
doar poezia și-a ținut jurământul de credință
m-a osândit m-a iertat m-a condamnat
în cele din urmă la viață…
Apără-mă
ocrotește-mă i-am spus
ai trăit atâtea vieți ca pe una singură
vin în fața ta cu bătăliile pierdute
frunzele milei ți le pun la picioare
plânsul nu încape în sipet
inima își devoră carcasa
duhoarea ei de carnasier acoperă un rău și mai mare
tot ce sufletul a risipit risipit rămâne
elan senzual împerechere
salcâmi mărgăritare imortele
toate la Judecata de Apoi
Vor cădea în moarte
vor urca apoi
prin Înviere
Privită sunt dintr-o pagină albă
Cuvântul lui Dumnezeu nu este vorbă multă
stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți
și eu făptura virgină care nu crede în moarte
mai degrabă sedusă de fără plămada trupului
vreme-i de plâns nu-i vreme de citit
încă sunt privită de un bărbat
dintr-o pagină albă
mintea se-nchide în rugăciune
bezna nopții trece în fala zilei
Domnul îmi dă puterea cunoașterii prin necunoaștere
el mă eliberează de cele ce sunt
Grija întreagă asupra-i am trecut-o
Patetica
Ascunde-ți umbra înspre asfințit iubite
să nu se dăruie măsurătorii din greșeală
și moartea să îmbrace straiul călăuzei
ce se împleticește (Farmazoana) la răscruce
luând-o drept pe puntea dintre lumi
Tu mai întârzie strigarea sufletului după trup
cum și căderea stelelor vădane
ce se ascund într-o centură de smarald
ornată cu petale aurii de lotus
Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup