#79 decembrie 2023,  Poezie,  TEXT

LUCIA NEGOIȚĂ

Mă tem

Trufia verii trece-n umilință

pământul ține în palme un stol de grauri

străin de căpetenie cum chipul

de lămurita lui asemănare

vânat să fi căzut dinspre înalt

sau înger biruit de mult prea grele aripi?

e laţul doar-al încâlcirii

ursite să-l trezească pe coconul

netulburat în duh și nedat încă Lumii

pe drumul care duce spre celălalt tărâm

printre calcane înfășate în pleoapele orbului

printre subsoluri imunde magazii cu oglinzi

splendoarea in-co-rup-ti-bi-lă

frumusețea şi hidoșenia viața și moartea

instincte ce se vor biruite

într-o primitoare groapă comună

îngăduie-mi acum vocea scăzută a secerătorului

după ce i-au căzut la picioare atâtea spice

tot atâtea instincte ce se vor biruite

de unde mie clisoasele pulberi?

atingerile impure și sfinte

vaietul stins funerar

mă tem

– nu te teme

încă poți naște

 

Din creștet în tălpi

Iepurele de curând împușcat la gâtul fetiței

nu obsesia hranei destulă acum

nici mila ți se citește pe față

un rictus sensual împarte părul în două

cifrul e-n adormire nu știi butoanele toate

din creștet în tălpi sub pământ

căldura drogul complice

vlăguie trupul ce mângâie armele

desenul stângaci al sudorii

peste sprâncenele castității rebele

o dâră de sânge dintr-o apă a morții

pe inul cămășii

prima menstră aduce cu ea macularea

închizi ochii cât ocheanul îngăduie

strângerea lumii în cerc imperfect

sfârșitul virginității – aproape

intri și tu ca toate femeile în rana cea mare

uite-o pe Molly Bloom cea prostuță

cască a ușurare se strâmbă obscen

cu palmele mult învățate își înconjoară bărbatul

se ridică pe vârfuri și spune da da

 

Condamnare la viață

Peste o apă neînsorită în putreziciune

s-a târât orgoliul spre umilință

ghimpele răului a fost dat la o parte

cine ar putea spune „soarta mea e poezia mea”

câtă vreme un înger cu miros de ceară

vine să moară în locul acelei femei implorând

roagă-te doar pentru mine

o dâră crispată de sânge feminitatea refuzată

cască un gol în jur un flagel

mici nuferi roz de limfă mirosul stânjenitor

doar poezia și-a ținut jurământul de credință

m-a osândit m-a iertat m-a condamnat

în cele din urmă la viață…

Apără-mă

ocrotește-mă i-am spus

ai trăit atâtea vieți ca pe una singură

vin în fața ta cu bătăliile pierdute

frunzele milei ți le pun la picioare

plânsul nu încape în sipet

inima își devoră carcasa

duhoarea ei de carnasier acoperă un rău și mai mare

tot ce sufletul a risipit risipit rămâne

elan senzual împerechere

salcâmi mărgăritare imortele

toate la Judecata de Apoi

Vor cădea în moarte

vor urca apoi

prin Înviere

 

Privită sunt dintr-o pagină albă

Cuvântul lui Dumnezeu nu este vorbă multă

stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți

și eu făptura virgină care nu crede în moarte

mai degrabă sedusă de fără plămada trupului

vreme-i de plâns nu-i vreme de citit

încă sunt privită de un bărbat

dintr-o pagină albă

mintea se-nchide în rugăciune

bezna nopții trece în fala zilei

Domnul îmi dă puterea cunoașterii prin necunoaștere

el mă eliberează de cele ce sunt

Grija întreagă asupra-i am trecut-o

 

Patetica

Ascunde-ți umbra înspre asfințit iubite

să nu se dăruie măsurătorii din greșeală

și moartea să îmbrace straiul călăuzei

ce se împleticește (Farmazoana) la răscruce

luând-o drept pe puntea dintre lumi

Tu mai întârzie strigarea sufletului după trup

cum și căderea stelelor vădane

ce se ascund într-o centură de smarald

ornată cu petale aurii de lotus

Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *