GHEORGHE FILIP ‒ „Românul s-a născut poet”?

Când auzi asta te cutremuri. Adică românul are har și știm că harul vine de la Dumnezeu. Asta înseamnă că in illo tempore românul stătea de vorbă cu Dumnezeu. Dar, nu pe nu știu care munte, unde apărea un stâlp de foc, ci într-o curte, unde odihnea o căruță cu hulubele-n sus și unde se înălțau câteva piramide de coceni, la poalele cărora scurmau toată ziua niște găini.

Acolo, seara, când pe cer se iveau stelele, cu o masă între ei pe care trona pântecoasă o bărdacă de vin, stăteau de vorbă stăpânul casei și stăpânul lumii și Dumnezeu îi punea conlocutorului său o cunună de lauri pe frunte și îl numea reprezentantul Lui pe pământ într-ale poeziei.

În zilele următoare, la vreo clacă sau la vreo întâlnire prilejuită de cine știe ce eveniment, oamenii povesteau în versuri o grămadă de lucruri despre ciobanul cu oaia năzdrăvană, despre Ana lui Manole, despre niște haiduci, care întruchipau pentru ei curajul și dreptatea ori despre multele lor doruri și tânjiri.

Dacă ai fi fost, din întâmplare, martorul unei asemenea întâlniri – strămoșul festivalurilor de poezie de mai târziu, ai fi auzit adierea stârnită de aripile înge- rilor veniți aproape și te-ai fi minunat de faptul că în sufletele acelor oameni nu încăpeau dușmănia, viclenia, răutatea. În clipele acelea te-ai fi întrebat dacă nu cumva au dreptate cei care susțin că oamenii aceștia au făcut începutul civilizației continentale și dacă nu pe umerii lor se vor fi clădit valorile europene.

Te-ai gândi că din astfel de suflete va fi pornit acest folclor românesc atât de frumos, de bogat și de divers, care se continuă astăzi numai datorită pasiunii unora și care se mai păstrează prin niște sate mai izolate cumva.

Și te întorci în vremurile de acum. În curte, locul căruței l-a luat un autotu- rism gălăgios, iar la masa uitată lângă vreun pom cu coroana galbenă nu mai e nimeni, nici măcar umbra lui Dumnezeu și nu se mai simte adierea aripilor de îngeri. Icoana vremurilor vechi s-a estompat și amintirea ei mai pâlpâie doar în imaginația ta.

Era normal, îți spui, pentru că vremurile nu rămân aceleași și lumea se schimbă în fiecare zi. Cerul s-a depărtat de pământ și, ca supărat de această alungare, ne trimite din înalturile lui fie căldura înăbușitoare, fie grindina, care pustiește livezile și grădinile, fie ploile dușmănoase, care devastează sate și orașe. Bătrânul cu barba albă n-a mai fost de multă vreme, nu l-a mai văzut nimeni pe vreo uliță și nu știe nimeni dacă aude văicărelile și rugile noastre.

Și Poetul? vă veți întreba. El ce face? Poetul a fost și el prins de schimbă- rile rapide și uneori dramatice ale lumii, se străduiește să nu rămână în urma cucului, care anunță ora exactă, fiindcă pierderile de timp îl pot arunca din fus în fus orar și când alții trudesc ori urzesc planuri „din cuțite și păhară”, el să doarmă și să se trezească în altă lume, înconjurat de oameni necunoscuți care se uită la el ca la o relicvă din vremuri apuse. Și el n-are nici o idee despre epoca din care socotesc alții că ar veni, nici nu știe care ar putea fi aceea, habar n-are de frământările ei, de bătrânul cu veșminte albe, care poposea la câte o masă de sub umbra unui pom și nici nu-și închipuie că oamenii de- atunci trăiau într-o lume „ce gândea în basme și vorbea în poezii”.

El vrea să țină pasul cu ei, să înțeleagă și să facă aceleași lucruri pe care le fac ei, nu doar să se adapteze, dar să se și integreze, să fie unul de-al lor, să nu aibă nici curiozitățile, nici temerile unui nou venit. Și dacă va fi mai mereu nervos și nerăbdător, își va pierde sfiala, care nu poate fi decât o slăbiciune, un semn sigur al înfrângerii, va fi mai puțin atent la vorbele altora, pentru că numai vorbele lui contează, îi va sfida și disprețui pe moraliști, va privi cartea ca pe o chestie anapoda, care îți încurcă potecile, cititul ca pe o pierdere de timp și nici nu va băga de seamă că vocabularul îi urmează linia sufletului și devine sărac și aspru, așa încât nu va avea nici o problemă să jignească, să insulte și să înjure. S-a făcut, adică, așa cum se spunea într-o vorbă mai veche, om de lume nouă.

Și se va minuna când un înțelept d-ăsta, care vorbește în dodii îi va spune că românul s-a născut poet. S-a născut poet? va râde în hohote, cu gura până la urechi. Adică s-a născut un pierde-vară, un terchea-berchea, care nu e bun și nu se pricepe la nimic, care când ți-e lumea mai dragă se închide în casă, stă cu ochii pe pereți, aleargă după cai verzi și scrie prostii? Păi asta-i viață?

Vrei să spui că prietenul meu Ciorofleandră s-a născut poet? El, care își bagă în toate cele și-acasă, și pe stradă, el, care nu știe nici măcar „Cățeluș cu părul creț”, care n-are respect nici pentru părinții lui, pe care îi muchisește, când îi arde buza, să-i dea bani? Și sunt o mulțime de astfel de Ciorofleandră. Și să nu-mi spui mie că ăștia s-au născut poeți! O fi fiind vreo poezie în ce fac și bălăcăresc ei toată ziua, dar una pe dos, care nu ține nici măcar de o estetică a urâtului.

Admit că Cioroflendrii ăștia nu sunt poeți, dar asta nu înseamnă că nu mai avem nici poeți, nici poezie. Probabil că, în timp, Dumnezeu a ales: tu ești, tu nu ești, tu ai putea să fii, dar te-ai ratat, fiindcă ai dat importanță altor lucruri, tu ai vrea să fii, dar nu îți dai seama că pălăria de poet e prea mare pentru tine și scâncești acolo, crezând că scâncești poetic. Ș.a.m.d.

Așa că nu nega totul și nu considera că toată lumea asta trebuie să fie ca tine. Fiindcă nu ești tu măsura tuturor lucrurilor.

Să știi de la mine că nu putem exista fără poezie, fără literatură în general, că ea dă expresie sau expresivitate, dacă vrei, identității noastre ca nație.

Bă, se enervează Ciorofleandră, tu faci pe deșteptul cu mine? Ești și tu unul dintre scorțoșii ăia, care cred că se hrănesc cu ambrozie și nectar? Am auzit că ambrozia asta ar fi alergică și din cauza asta ai devenit alergic la omul de rând, dar și la cel care aspiră și el la un strop de nemurire. Află că, așa prostovan cum mă socotești tu, am citit și eu o carte. Mi-a dat-o un prieten. Zice: ia, mă, să nu mori prost, să vezi și tu cum scriu deștepții ăștia. Mi-am pierdut o vreme cu ea, și ce crezi? Am găsit acolo cuvintele alea, care ție nu-ți plac și pe care eu n-am nici o problemă să le strig pe stradă în gura mare. E, ce mai zici?

Nu mai zic nimic. Are dreptate. Vulgaritatea e în vogă astăzi. Și e acceptată cu seninătate, dacă nu chiar cu voluptate.

Poate pentru că este privită ca o revanșă asupra unui trecut rigid, închistat. Poate pentru că am simțit libertatea ca pe o rupere a zăbalei și inclusiv ca pe o eliberare a instinctelor.

Așa încât nu e de mirare că a pătruns și în literatură. Să fie din același… motiv? Sunt cărți presărate cu „cuvinte porcoase”, care… De ce? Ajung mai repede la suflet, la minte, sunt mai expresive, au mai multă forță…? Sau sunt mai degrabă un compromis, o concesie pe care autorul o face cititorului sau crede că astfel scrierea lui devine mai atractivă? Asta să caute cititorul în literatură?

Un scriitor își motiva aceste „genoflexiuni” în fața vulgarității spunând că „așa vorbește strada”. Asta ne amintește de răspunsul pe care George Călinescu l-a dat unor studenți, care se plângeau că nu-i înțeleg prelegerile, răspuns care suna aproximativ – rostul meu nu este să cobor eu la voi, ci să vă fac să vă ridicați voi la mine. Rostul scriitorului va fi fiind să coboare el în stradă?

Dar, poate că acesta este mersul… evoluției. Poate că procesul acesta de manelizare a cuprins totul, ca o epidemie de care nu ne poate apăra nici o mască, nici un vaccin. Poate nu înțelegem noi cum se cuvine lucrurile, poate că „suntem vechi”, cum zicea Caragiale.

Nu demult, vă amintiți desigur, s-au iscat niște discuții despre textele unui cântăreț urcat pe scena unui mare festival. Ca de obicei în astfel de situații, ne-am împărțit în două: o parte, care îl apăra pe cântăreț, în ideea că unui artist îi este îngăduit totul, și alta, care îl condamna în numele educației.

Culmea e că primii pe care i-au scandalizat astfel de texte au fost… jandarmii. Fapt, care a stârnit iarăși controverse. De ce ei? Era treaba lor? Era treaba unor oameni de profesie, a unor critici… Jandarmii s-au simțit, probabil, obligați să apere ordinea publică și implicit morală, în care nu încap vulgaritățile.

Imaginați-vă că, într-o bună zi jandarmii se vor apuca să citească. Vă dați seama ce se va întâmpla dacă le cade în mână o astfel de carte? Mai știu ei, ori mai contează pentru ei faptul că „românul s-a născut poet”?