IUSTIN MORARU – Acolo unde marea se revarsă în cer

În ziua aceea de început, sau poate de sfârșit de lume, bătrânul marinar Calistrat Treianu, putea fi văzut, ca de obicei, pe dig, unde venea mereu să- și potolească singurătatea stând de vorbă cu marea. Cu spatele spre țărm și privirea spre orizont, singur și înalt ca un catarg, primea drept în față briza care-i aducea, în lumină, răscolind adâncul clipei, întâmplări și povești de demult.

Alături de el, atârnată de mâna lui mare, își trăia mirarea, nepoata de trei ani, Viviana, lăsată, de părinții ei, în grija lui, pentru câteva zile. Își revedea întinderea vălurită a vieții prin ochii ei de copil fericit.

Era pătruns de pacea aceea adâncă a omului împăcat cu înserarea. Nu știa că vede marea pentru ultima oară.

Mâna ei mică, prinsă de degetul lui mare, privirea ei albastră ridicată spre chipul lui aplecat, ocrotitor. Valurile lovind stabilopozii de dincolo de dig și pescărușii stăpânind, până departe, spre orizont, înaltul.

Apa adâncă a cerului căpătase transparența cristalului, zbaterea ei din timpul furtunii de peste noapte, se potolise cu totul. Soarele plutea blând spre un țărm de aur, de dincolo de fire. Stoluri de păsări necunoscute călătoreau plutind, în tăcere, spre nicăieri.

Bătrânul marinar își urmărea vapoarele dispărând, unul câte unul, fără întoarcere, în valurile zilelor stinse în inima lui”. De-aș mai putea urca, fie și doar pentru o clipă, pe puntea largă și însorită a zilei când țineam în brațe cerul și pământul și toată bucuria luminii revărsate în mine”, își spuse, și tresări amintindu-și că nu poate mișca niciun fir de nisip de pe plaja zilei de ieri! Putea doar să ocrotească minunea mică, cuibărită în sufletul lui, pentru care totul era, încă, posibil.

S-au așezat pe o bancă de lemn, trasă până acolo, la capătul digului, de o pereche de îndrăgostiți împrieteniți cu noaptea. O strânse la piept și, pentru o clipă i se păru că îi aude inima bătând în ritmul șoptit al valurilor.

Fetița, lipită de el, ca de un țărm sigur și blând, urmărea păsările plutind spre dincolo de lume.

-Bunicule, cum e cerul când îl atingi cu mâna? Tare sau moale?

Privindu-l, foarte serioasă, ridică palma ei mică și o roti ușor, de parcă ar fi vrut să pipăie cerul.

-Doar păsările știu, draga mea. Doar ele ajung să-l atingă cu aripile.

-Și când obosesc de atâta zbor, sau le vine somnul, păsările unde, pe ce se așază, să doarmă?

-Au cuiburi în nori. Acolo se duc să se odihnească.

-Și când nu se vede niciun nor pe tot cerul, ca acum, unde se duc?

-Dacă țărmul e foarte departe, se așază pe vapoarele de pe mare. Rămân pe vapoare doar până apar la orizont norii lor, în care le așteaptă cuiburile făcute acolo, în cer.

Fetița tăcu însoțind cu gândul păsările ei din poveste.

Bătrânul își întoarse privirea spre tinerețe și văzu, cum apare din valuri, ca de atâtea ori, fata cu pistrui și cu părul în vânt, care l-a învățat să zboare. Era singură, ca de fiecare dată, pe același țărm depărtat, mângâiată de briza aceleiași dimineți, ca atunci, scrutând depărtările. „E dintotdeauna acolo, statuie vie, fără cuvânt. Mă așteaptă încă, da, nu poate renunța la gândul că, până la urmă, corabia mea va reveni acasă în portul ei pustiu”.

Își ridică ușor mâna dreaptă și o întinse în gol, de parcă ar mai fi putut-o atinge.

Fetița se răsuci în brațele lui și sparse tăcerea.

-Bunicule! Când se face noapte peste tot, și păsările n-au unde să se așeze să se odihnească, ce fac?

-Au un cer al lor, pe care noi oamenii nu-l vedem, în care soarele nu apune niciodată, și continuă, acolo, să zboare. Cerul ăsta e foarte sus, întunericul nu poate ajunge până la el.

-Și sunt și acolo oameni ca noi, care le privesc cum zboară?

-Ajung și oamenii acolo, da, până la urmă, dar nu se mai pot întoarce decât dacă se transformă în păsări.

La orizont apăru un vapor alb, ivit, parcă, de dincolo de timp, pentru a-i aminti! Și petrecu întreaga după-amiază povestindu-i fetiței despre călătoriile lui pe o mare, care a fost odată ca niciodată, dar acum nu mai este pentru că s-a revărsat toată, cu vapoare cu tot, într-un cer depărtat, cu păsări de aur și porturi de lumină.

Era toamnă târzie, de acum, plajele pustii își vânturau nisipul fin și clipele verilor stinse în valuri.

Ca un val invizibil, înserarea venea acoperind totul cu aburul ei blând, vindecător.

Fetița era pierdută cu totul în poveste, rămăsese uitată acolo, cu bunicul ei. Încrezătoare, aștepta vapoarele bătrânului. Știa că, din clipă în clipă, pot apărea chiar acolo unde cerul se revarsă în mare!

Contemplând apusul, bătrânul marinar simți deodată că marea se învârte, cu plajă cu tot, se ridică și se prăbușește în golul căscat între două respirații. Naufragiul părea iminent și se sperie de moarte! Cu mare efort, reuși să se ridice, făcu câțiva pași și, nesigur pe picioarele lui, se sprijini de un coș de gunoi de la marginea digului.

-Mergem acasă, îi spuse fetiței. Și ea îl susținu cu privirea ei albastră, ajutându-l să se ridice din cădere și să pășească ferm, clătinându-se încă.

„Mi-a fost dată în grijă”, își spuse. „Trebuie să ajungem acasă în siguranță”.

Pe toată întinderea plajei, nimeni! Chiar dacă ar fi cerut ajutor, strigătul lui nu putea fi auzit.

Descuie cu mare dificultate ușa. Mâinile nu-l mai ascultau. Cu greu a reușit să le stăpânească tremurul.

Nu apucă să ajungă în patul lui, să se întindă acolo.

Fulgerat de o durere eliberatoare ivită în piept, se lăsă în genunchi, apoi se răsturnă, cât era de lung, fără să scoată niciun țipăt, pe covorul cu valuri și corăbii albe din sufragerie.

Ajunsese, în sfârșit, la țărmul salvator.

Se acoperi cu cerul zilelor lui de până atunci și, liniștit de acum, se scu- fundă cu soare cu tot și cu lună și cu toate stelele necuprinsului în noaptea lui de pe urmă.

Fetița, grijulie, îl acoperi cu o pătură moale și începu să se joace cu păpușile ei, fără să facă niciun zgomot, ca nu cumva să-l trezească din somn.

În dimineața următoare, când au venit părinții să o ia acasă, ea dormea încă acolo, lângă bunicul ei, strângând la piept păpușa ei preferată.