DIANA DOBRIȚA BÎLEA – Fata cu ochii de lună (fragment de roman)

După plecarea lui Petre, Augustin îi spuse fetei:

-Ești un semn divin, cum ar zice mama, fată sălbatică… Nu mi-am dat seama că pe tine te-am așteptat atât de mult pentru a trece la… Da, ivirea ta aici e un semn că a sosit momentul să încep lucrul la ultima variantă, la adevărata Domnișoară Wind Rose.

După ce rosti aceste cuvinte, care artistului îi sunară în urechi asemenea unei porunci date sieși, de la care pentru nimic în lume n-avea voie să se abată, așteptă o reacție. Aproape că nu-i căuta părerea, oricum luase o ho- tărâre, dar acceptul ei i-ar fi dat un plus de forță creatoare. Însă dunăreanca tăcu îndelung și el n-o grăbi. Poate era tulburată de importanța deciziei lui, poate n-o mai interesa atât de tare subiectul, dat fiind că pictura, domeniu în care el avusese într-adevăr șansa de a atinge culmile visate, nu-i mai putea fi accesibilă vreodată. Era firesc să aibă altă perspectivă asupra realității. În sculptură, el era doar un novice cu infirmități fizice majore. Cum să mai aspire, în situația lui, la o Domnișoară Wind Rose desăvârșită?

Fata era într-adevăr copleșită de hotărârea artistului. Gândul că o sculp- tură va trebui să fie lucrarea vieții lui o descumpănea și-i învălmășea ideile, împiedicând-o să vadă limpede răspunsul pe care credea că este de datoria ei să i-l dea. Nu știa dacă să-l încurajeze să pornească la acest drum greu și primejdios din punctul ei de vedere. Poate că nu era încă pregătit. Dacă nu reușea să se apropie de ideal, indiferent de strădanie? Un eșec putea să-l arunce în cel mai grozav abis. Era important pentru psihicul lui să mențină visul, să aibă un ideal în care să creadă cu toată ființa. Altfel, de ce să se mai numească artist?

-Crezi că ești pregătit pentru ultima variantă? îl întrebă ea, însoțindu-și cuvintele cu o mângâiere pe fruntea lui fierbinte, pe care înfloriră repede mai multe broboane de Știi, Augustin, mă uit la tine și văd că pielea îți e acum năpădită de maci. Pot să locuiesc într-unul dacă m-ai lăsa și nu te-aș deranja, nici n-ai ști cât de aproape sunt de tine …

El trăi cu bucurie această mângâiere, care chiar produse declicul așteptat. Acum avea destulă lumină înlăuntrul lui pentru a începe marea lucrare. Zâmbi fericit. Lumina dinlăuntru țâșni dintr-o dată și pe fața lui, atenuând roșeața scrijeliturilor și a tăieturilor mai adânci. Confuză, fata continuă să-l privească și să-l mângâie. Curând însă, zâmbetul lui sau lumina chipului ce i se păru frumos tocmai datorită acelor tăieturi și zgârieturi îi desluși ceea ce avea în minte: încrederea în el. Credea în forța, în încăpățânarea lui. Era convinsă că artistul își va da și ultima fărâmă de viață pentru a-și desăvârși lucrarea. Da, venise momentul. Dacă nu acesta era, atunci niciun altul, mai bun, n-ar fi avut cum să vină.

-Ești aici, îi zise el. Nu mai am vreun motiv să mă tem.

Pe fată o cuprinse frigul și îi dădură lacrimile. Îl sărută. Cum lumina aceea mare se păstra pe chipul lui și îl văzu chemând-o, cu un gest, mai aproape, i se așeză pe genunchi și îl îmbrățișă. Augustin nu uitase că are mâini artificiale, dar dorul de a o îmbrățișa la rândul lui era atât de puternic, încât întinse și el brațele. Îi cuprinse talia și rămase cu trupul lipit de al ei câteva secunde lungi, apoi, fără să se desprindă, își plimbă degetele, cât putu de lent și de ușor, pe spatele încordat al fetei. La început, se temu să n-o sperie și abia dacă o atinse. Cum ea se relaxă însă, îndrăzni să continue. Și, ca ultima oară în pădure, avu impresia că, pentru acele câteva minute de fericire, Dumnezeu i-a dat înapoi mâinile lui adevărate.

-O să mă instalez în dormitorul tău, îl anunță ea când mai avea doi pași până la ușa atelierului.

-Rămâi? se miră el.

-Cum să lucrezi la Domnișoara Wind Rose fără Wind Rose?

Începu lucrul chiar a doua zi. Toată noaptea măsurase cu ființa lui întreagă formele, curbele fine și pe cele mai largi, ca și adânciturile corpului fetei, de parcă abia atunci ar fi descoperit-o. Nu credea că ochii unui bărbat sănătos ar fi putut s-o vadă mai bine decât o făcuse pielea lui, care surprinsese la fel de bine și esențialul acelui trup, și cele mai ascunse detalii. Își propuse s-o sculpteze la dimensiunile naturale, pentru că doar așa putea să transfere materiei inerte magia și sufletul ei. Era emoționat, bucuros și încrezător că va izbândi, iar o aripă a fericirii care pusese stăpânire pe el îl binecuvântă la prima scrijelitură în lemnul devenit parcă mai moale, mai ușor de supus.

În fiecare zi, se trezea la șase dimineața, înaintea tuturor, făcea cafeaua pentru toată lumea și bea prima ceașcă singur. Apoi se retrăgea în atelier, unde își culca mai întâi obrazul pe lemnul pe care urma să-l lucreze pentru a intra în rezonanță cu acesta. Avea nevoie de acceptul materiei pentru a o transforma, avea nevoie să simtă că fac parte unul din destinul celuilalt. Abia când reușea să stabilească un canal de comunicare cu aceasta putea să înfigă dalta din nou.

Wind Rose intra în atelier mai târziu, după ce se plimba desculță pe nisipul rece și umed de la malul mării și cu briza tăioasă împotrivindu-i-se de cele mai multe ori. Se așeza pe un scaun sau rămânea în picioare lângă fereastră și-l privea pe Augustin până ce artistul uita de prezența ei. O fascina îndârjirea lui. Îl vedea lucrând când liniștit, când tensionat, aproape întotdeauna cu fața scăldată de sudoare, și-ar fi vrut să-l răcorească fie cu un sărut, fie cu o mângâiere, dar nu dorea să-l tulbure sau să-i alunge muzele. Sarea sudorii, torturându-l continuu, îl făcea până la urmă să-și întrerupă migala. Își afunda fața în prosopul înroșit de atâtea pete de sânge și, după ce-l punea la loc, întârzia un minut-două în dreptul ferestrei deschise pentru ca vântul să-i mai usuce puțin rănile și să-i mai ia din usturime. Abia când îl vedea reîncepând lucrul se liniștea și ea. Seara, urmau alte emoții, alte pânde. Uneori, îl simțea mulțumit de ceea ce reușise să facă în ziua aceea, pentru că zâmbetul lui mare aducea bucurie oricui se afla prin preajmă, alteori îl vedea mâhnit, trădându-și teama și neîncrederea prin felul morocănos în care se purta mai ales cu ea.

Noaptea, în pat, îi trebuiau din ce în ce mai multe minute pentru a-l calma și a-l lua cu ea în partea luminoasă a tărâmului dragostei.

Pe măsură ce zilele și săptămânile se scurgeau, Augustin devenea tot mai posomorât. Nici el n-ar fi știut să spună când i s-a insinuat în minte teama de eșec. Șarpele neîncrederii în aptitudinile sale de sculptor îi încolăcise sufletul încet-încet, iar acum ajunsese să se zvârcolească înlăuntrul lui ca turbat.

Se întâmpla să lase dalta jos și să stea o vreme nemișcat și chircit ca și când l-ar fi durut tot. Uneori se gândea cum să corecteze imperfecțiunile, alteori reproiecta componente întregi ale lucrării, dar de cele mai multe ori doar căuta o cale pentru a se liniști.

Petre, care venea din când în când să-l vadă, nu-i mai admira puterea dedicată actului creației, ci își făcea griji din ce în ce mai serioase pentru el. Augustin slăbise și nu mai râdea la glumele lui, nu le mai auzea. Zâmbea doar când intra dunăreanca în atelier, dar bucuria nu dura mult, fiindcă lemnul, pe care îl pipăia ca și cum doar astfel putea să respire, ca și cum doar de asta depindea viața lui, se încăpățâna totuși să nu i-o dea pe Domnișoara Wind Rose, minunea menită să uimească lumea iubitorilor de artă. Ajunsese la faza în care nu mai căuta decât atributul chintesențial, firul ascuns dintre materie și dumnezeirea ei.

-Uneori am impresia că eu și lemnul pe care îl lucrez vorbim limbi diferite, i se confesă într-o Petre, ai avut vreodată senzația că orice ai face, tabloul n-o să-ți iasă așa cum vrei tu? Ai ales culorile potrivite, știi exact cum trebuie să arate și cele mai mici detalii, ai calculat bine proporțiile, raportul dintre lu- mini și umbre, intensitatea unei tușe, a unei linii, a unui punct și totuși, totuși, din produsul final lipsește un nu-știu-ce din tine pe care n-ai reușit să-l scoți afară și să-l pui unde trebuie!

-Sigur că mi s-a întâmplat. Dar dacă place altora, îmi impun să mă liniștesc și trec pe planul doi faptul că nu pot să fiu mulțumit.

Augustin scutură din cap.

-Eu trebuie să fiu mulțumit.

-Nu aborda problema așa. Tu n-ai încredere în educația estetică a celorlalți?

-E obligatoriu să placă Dar dacă nu-mi place și mie, cum aș putea să mă bucur de lucrarea mea? Un fiu care te supără continuu te obosește. E o tortură permanentă, chiar dacă-l iubești. Lucrările noastre sunt copiii noștri. Nu mai scăpăm de ele, noi le-am făcut.

-Nu toate lucrările noastre trebuie să rupă gura târgului,

– Nu, Domnișoara Wind Rose nu trebuie să rupă gura târgului, ea trebuie să fie o revelație. Trebuie să te ia în povestea ei, să te facă părtaș la taina pe care e musai s-o întruchipeze. Acolo, între pereții poveștii, ea, miraculoasa, trebuie să poată înmulți pâinea și peștele pentru cei flămânzi și însetați de frumos.

-E sublim ce spui, dar e nerealist.

-Însetat-a și flămânzit-a sufletul meu de fata aceea, Am pregă- tit – ca un orb ce sunt, orb și la inimă poate, și asta e foarte grav – coșurile pentru pâinea și peștii ce trebuie înmulțiți. De unde să mi le umple când eu, cu nepriceperea mea, o țin captivă în lemn, în loc s-o eliberez, în loc să-i dau viața pe care o merită?

-Ia-o mai ușor… Ai timp să-ți îndeplinești visul, ești tânăr. Gândești Vrei maximum acum, perfecțiune acum. De ce acum?

-Pentru că e vorba de Domnișoara Wind Rose. Dincolo de ea nu poate exista ceva mai bun.

-Auguste, mă văd nevoit să-ți spun că e greșit să gândești așa.

-Eu sunt greșit, destinul meu e greșit, viața mea e o greșeală!

Își ridică proteza stângă și mătură cu ea toate uneltele pentru sculptură aflate pe masă, apoi rămase nemișcat și ușor mirat, ca și când acel zgomot l-ar fi trezit la realitate. Fără să stea pe gânduri, Petre se repezi să adune obiectele împrăștiate pe podea.

-Petre, zise Augustin ceva mai calm, nu sunt radical, nu spun acum ori niciodată. Spun că nu pot avea mai multă măiestrie, mai multă inspirație altă dată decât în prezent, când cea mai elevată muză posibilă e Wind Rose, femeia din inima Pe de altă parte, știu că am ajuns la apogeul puterii de creație. Mă aflu pe muntele meu creator, în vârful lui. Mai jos de mine sunt lupii, nu mai am cum să mă întorc, nu vreau să-i las să mai mănânce din mine. Singura șansă de a continua e să lucrez neavând alte repere decât perfecțiunea. Domnișoara Wind Rose poate transforma vârful muntelui în acasă. Am nevoie de Domnișoara Wind Rose pentru a rămâne acasă.

Petre se opri în fața lucrării care îi dădea atâtea bătăi de cap prietenului său. Era o sculptură nud frumoasă, aproape terminată, cu unele părți deja finisate. Mai erau încă trăsături neclare. Părul foarte lung, îngrămădit de-o parte și de alta a umărului stâng, îmbrăca aproape jumătate din spatele cu musculatură bine definită. O șuviță groasă, dar răsfirată, îi acoperea insufi- cient sânul, astfel că privirea celui care vedea lucrarea pentru prima dată nu putea decât să continue să-l caute pentru a-l descoperi în întregime. Pumnul mâinii drepte nu era strâns până la capăt, degetul mare abia atingând unghia arătătorului, ceea ce ducea cu gândul la o taină ce stătea să se dezvăluie, în timp ce mâna stângă apăsa cu podul palmei partea din mijloc a zonei pelvia- ne. Trupul zvelt, cast și senzual în același timp, deși departe de forma finală, desfăta deja atât sufletul, cât și simțurile privitorului.

-E uimitor ceea ce ai reușit până acum și să știi că m-am uitat cu atenție. O să-ți iasă! Îmbinarea a două caracteristici opuse, senzualitatea și castitatea, e deja prezentă, tulbură, răscolește, cred că pe calitatea asta trebuie să Dar expresia feței poate schimba totul și va fi cel mai dificil de lucrat pentru că Wind Rose chiar are un mister al ei, un farmec pe care nici în cuvinte nu poți să-l exprimi cum se cuvine, și va trebui să-l conjugi cu senzualitatea și castitatea fără să le iei din tărie. Cred că ar fi fost mai ușor de redat pe pânză. În lemn însă…

-De-ai ști ce zbucium e în inima mea! O știu pe Wind Rose dinainte să orbesc și, deși uneori am impresia că mi-o amintesc ca și când aș fi văzut-o ieri, ceva important îmi scapă. De atât timp o văd doar cu trupul. Nu am temeri în ceea ce privește formele Dar sunt înspăimântat că trebuie să-i surprind farmecul, atât de puternic, de dramatic, contrastând cu însăși imaginea ei. Cum să-i traduc în carnea lemnului misterul, bogăția de emoții diferite manifestate deodată, tensiunea, conflictul dintre ceea ce este și ceea ce face, dintre ceea ce lasă vederii și ceea ce ține ascuns de profani?

-Fă-o în felul tău, așa cum simți tu când o Nu crezi că ăsta e secretul?

-Simt că mai e un drum care duce către deslușirea misterului ei, dar nu-l găsesc. Îl caut zi de zi cu mintea și cu inima și nu reușesc să-l E o poartă închisă pe undeva. Căutarea asta e un continuu supliciu.

-Doar vrei să fie marea ta operă. Cum vrei s-o desăvârșești, fără tortură?

-Știu că nu se poate fără, Știu. Sper doar să nu înnebunesc înainte de a ajunge la un liman. Simt că trebuie să am mai multă încredere în inteligența inimii decât în aceea a minții. Nu pe abilitățile mele de artist trebuie să mă bazez acum, ci pe focul care îmi arde în piept. Tu ai zis bine, ăsta e secretul. Doar focul poate nimici ușa aia, pe care nici nu știu cine o ține închisă: eu, ea?

-O iubești îndeajuns pe Wind Rose?

Augustin păru surprins de întrebare. Își răspunse că da. O iubea pe Wind Rose, dar Domnișoara Wind Rose îi invadase nu doar spațiul sufletesc, ci și mintea. Nu-i mai pleca dintre gânduri, nu mai pleca nici când trupul lui se contopea cu femeia din carne și oase, nu-l mai lăsa singur cu ea, nici singur cu sine.

-Îți vorbeam de o poartă închisă, Uneori, se deschide și noi de- venim o pereche. Din când în când, ea e cea mai iubită femeie. Din când în când, eu sunt un bărbat fericit. Pot să vorbesc de niște porțiuni comune ale destinelor noastre.

-În restul timpului, adică, tu o iubești mai mult pe Domnișoara decât pe adevărata Wind Rose?

Augustin avu o grimasă de durere. Rămase pe gânduri. Petre îl cunoștea bine, pe el nu-l putea păcăli. După cum nici pe Wind Rose nu avea cum s-o păcălească. Răspunse încet, cu un timbru tulbure:

-Mă tem că exact așa Pe Domnișoara o iubesc mai mult și Wind Rose știe asta, simt că nu-i e străin adevărul, Petre. Dar nu-mi reproșează nimic, ci așteaptă. Nu știu ce așteaptă. Nu e în firea ei să aibă preocupări casnice de dimineață până seara. Nu este ea, fata aia care vorbește cu fluviul și cu pădurea, care îmbrățișează plopii și sălciile, care își face cuib prin copaci, ca păsările, și găsește loc de odihnă pe după florile de mac… Ea iubește liber- tatea, spațiile naturale largi și, parcă împotriva firii sale, pe mine.

-Ce să aștepte?! Iubirea cere A ales. Te iubește pe tine mai mult decât își iubește libertatea pentru că e o simplă femeie până la urmă, nu face decât să meargă pe drumul bătătorit de la Eva încoace. A sunat clișeic, știu, dar altă realitate nu-i.

-Poate că așteaptă să termin Domnișoara Wind Rose și astfel să mă eliberez de diavolii acesteia pentru a deveni cu totul al ei?

-La orgoliul de a-ți fi servit ca model și muză te-ai gândit?

-Fără să mă iubească?

-O, nu, n-am niciun dubiu că te iubește.

-Artistul din mine trebuie să fie demn de iubirea Omul din mine nu e, dar artistul trebuie să fie pentru a avea acces la infinitul pe care-l ține ascuns în făptura ei, departe de neinițiați!

Își plecă fruntea și pipăi uneltele pe care Petre le adunase de pe jos și le așezase pe masă aproape una peste alta. Când găsi dăltița care îi trebuia, o prinse, făcu doi pași până la Domnișoara Wind Rose și începu să-i subțieze gâtul la întâlnirea acestuia cu omoplatul drept.

În săptămânile care urmară, munci și mai îndârjit. În timp ce Domnișoara Wind Rose căpăta formele artistice dorite, chipul ei rămânea fără expresie. Astfel, mâhnirea și mânia artistului creșteau. O vreme, își făcu un fel de obicei din a lovi în fiecare zi cu piciorul în aproape tot ce-i ieșea în cale. Reuși chiar să spargă geamul de la ușa atelierului, și nu o dată, ci de două ori. Darnsentimentul de neputință îl lăsă încet-încet fără energie. Ajunse să stea în fața lucrării de dimineața până seara și să n-o atingă, pentru că mintea lui emoțională nu reușea să deschidă o singură ușă, dincolo de care simțea că va putea descoperi secretul pentru dezlegarea inefabilității dunărencei, și să ajungă astfel la deznodământul poveștii.

Wind Rose vorbea acum mai puțin, mai așezat, nu mai făcea apologia libertății. Era mai tristă, dar nu-l iubea mai puțin. Îndura cu stoicism accesele lui de furie și lamentările alternate cu închiderile în el zile în șir și nu mai știa ce se petrece în sufletul lui cu adevărat. Îl mângâia chiar dacă nu primea nimic în schimb și îi citea seara până când își dădea seama că a adormit. Dimineața devreme, pleca să se plimbe pe malul mării, aduna cochilii mici și le așeza una câte una lângă ceașca lui de cafea aburindă. De câteva ori, găsise maci printre ierburile din apropierea falezei și, cu emoție în glas, îi spusese că a retrăit bucurii dunărene.

-Vrei să facem o plimbare la Dunăre? îi propuse într-o Mi-ai zis că doar în spațiul meu natal ai fost cu adevărat fericit.

Pe Augustin îl tenta perspectiva. Acolo ar fi avut-o pe Wind Rose cea de la început, sălbatică și voluntară, liberă și fericită, parte naturală a miracolului dunărean. Dar el, lucrând la Domnișoara Wind Rose, se îndepărtase de fata aceea. Nu s-ar mai fi simțit confortabil în prezența unei știme. Wind Rose de la oraș era docilă, cuminte, tolerantă. Nu-i plăcea că-și pierduse mult din naturalețe și din spontaneitate, dar, deocamdată, n-ar fi vrut să se schimbe. Cel puțin atâta vreme cât lucra el la Domnișoara Wind Rose. De starea aceasta a ei pătrunsă de neîntâmplare, în care el putea s-o țină suspendată, neschimbată, pasivă, depindea totul. Așa că se văzu nevoit s-o refuze și să nu-i dea detalii, pentru a evita eventualele întrebări.

Dar nu mai avansa. Dacă în urmă cu două-trei luni i se întâmpla mai rar să stea nemișcat minute în șir în fața lucrării, luptându-se și reușind în cele din urmă să alunge un profund sentiment de neputință, acum daimonul inspirației nu se mai întorcea nici măcar să-l înfioare din când în când. În urma acestui daimon, ce-l părăsise poate din pricina întunericului, a nemulțumirii continue și a țelului său de neatins după toate câte i se revelau nemilos, rămăsese un gol pe care nu știa cu ce sevă să-l înlocuiască. Acest gol creștea și îl speria atât de tare, încât nu se mai putea concentra pe nimic. Intra în atelier în fiecare dimineață pentru că așa se obișnuise și pentru că doar așa credea că viața lui are un sens, dar Domnișoara Wind Rose părea să rămână indiferentă la zbuciumul lui. Acum, în deșertul zilelor ce treceau, rămăsese doar cu obsesia de a dezlega minunea care o făcea unică pe dunăreancă și cu speranța că o va putea încifra apoi într-o altă metaforă, irepetabilă și de nedezlegat. Suferința lui cea mai mare venea din faptul că, deși simțea foarte aproape ceea ce ar fi trebuit să i se dezvăluie, revelația întârzia să se producă. Și nu înțelegea de ce. Era nedemn de ea? Era incapabil s-o recunoască? Sau încă nu sosise vremea? Nu-i rămânea decât să aștepte pentru a afla. Se încăpățâna să reziste zi după zi, din zori și până-n seară, cu gândurile adunate în jurul aceleiași idei, fără să se miște de lângă neîndurătoarea Domnișoară Wind Rose.

Într-o zi, Petre îl găsi plângând, întins pe jos, cu obrazul lipit de glezna fetei de lemn. Îl convinse cu greu să se ridice. L-ar fi invitat la o plimbare, dar venise iarna, ninsese, iar crivățul viscolea neobosit. Nu era vreme de mers pe jos, mai ales pentru Augustin. Privindu-l, observă că se trăsese la față, slăbise și pielea lui își pierduse strălucirea.

-Nu poți să continui astfel, îi Nu-mi place deloc cum arăți. Vrei să te îmbolnăvești?

-Sunt deja bolnav, Fizic, nu, am făcut o grămadă de analize la insistența alor mei. Dar psihic, sunt la pământ. Nu-mi mai vine nici măcar să mă enervez. Sau nu mai pot. Am ajuns la un capăt care nu e decât o fundă- tură. Și-i sus, tare sus. Îmi trebuie aripi să ies de aici. Înțelegi ce spun, Petre? Am nevoie de aripi!

Petre înghiți nodul mare din gât. Avea în față un bărbat îmbătrânit mult înainte de vreme, nesigur pe el, care își ținea corpul ghemuit de parcă s-ar fi simțit amenințat de un pericol, un bărbat care nu mai dorea să audă zgo- motele vieții din jur și care nu mai era interesat să reacționeze la provocări, unul care își pierduse caracterul puternic și nu mai seducea cu aura lui uimi- toare de creator „inspirat de înaltul cel mai înalt”, cum credea că are nevoie să fie un artist. Unde era acel om căruia chiar îi stătea bine să lupte? Unde era artistul binecuvântat de Dumnezeu să simtă atât de profund bătăile de inimă ale artei?

-Auguste, am o propunere ofertantă, porni el să-i spună motivul pentru care venise și pe care îl gândise bine acasă. E clar că trebuie să faci o pa- uză. De altfel, o meriți. Domnișoara Wind Rose e superbă așa cum e acum. Vrei tu să-i conferi un tâlc anume, un dedesubt, dar eu îți spun că are tot ce-i trebuie. Ți-aș mai spune că e doar un moft toată căutarea asta dacă n-aș ști că o să te superi.

Augustin nu era de acord cu opinia lui.

-În sfârșit, reluă Petre, nu despre sensul profund, ascuns al Domnișoarei voiam să vorbim, ci despre o călătorie. Mama ta are Hai să mergem în Peru, la șamanii adevărați. Sunt vindecători de suflet. Îmi doresc de mult timp să ajung acolo și, dacă-mi amintesc bine, și tu erai odată ispitit s-o faci.

Lui Augustin îi veni puțină culoare în obraji, iar pe buzele arse, descua- mate, îi tremură un surâs.

-Te gândești că o să ne vorbească spiritul ayahuascăi?

-Mă gândesc la multe.

-O luăm cu noi și pe Wind Rose?

-Dacă vrei. Dacă vrea și ea.

-Nu cred c-o să vrea să vină cu Ea e prietenă cu spiritul pădurii dunărene. A încercat să mă împrietenească și pe mine cu el, dar, cum sunt un dobitoc ignorant și neevoluat, am refuzat-o. Totuși, o să-i fac propunerea diseară, când o să ajung acasă.

-Atelierul e în aceeași curte, de ce nu te-ai duce la ea cu propunerea chiar acum? Ce faci aici până diseară? Nu-i nici ora prânzului.

(…)

Wind Rose fu neplăcut surprinsă de hotărârea bruscă a lui Augustin. Refuză din primele secunde, fără să audă prea multe.

-Ce să fac eu pe Amazon? se miră.

-N-ai ce să faci pe Amazon! fu el de Tu ai matricea natală și sufletească pe un alt fluviu, care te dezmiardă cu dansul și cântecul lui fără pereche. Te necăjește faptul că încă n-am înțeles – deși te-ai străduit să mă ghidezi pe drumul ăsta spiritual – că tot un fel de șamani sunt și plopii bătrâni, și sălciile cu ramurile lor încovoiate, întoarse către mama-pământ pentru a absorbi din imensa ei iubire pe care s-o risipească apoi în jur. Dar cine se oprește azi din goana vieții pentru a primi iubire de la niște copaci?

Fata nu încercă să-l rețină, ci îi mărturisi că o să profite de absența lui pentru a se întoarce pe malul Dunării și plânse. El n-o întrebă de ce plânge și ea nu-i dezvălui motivul. Dar Augustin simți nevoia să-i spună ceea ce nu-i mai mărturisise până acum:

-Ești în inima mea, Wind Rose.

Ea suspină, i se aprinseră niște lumini în privirea primenită de vechea tristețe, apoi dădu capul într-o parte, parcă neîncrezătoare, și zise gândindu- se la declarația lui de iubire:

-Cuvintele mor Și ale tale, atât de frumoase, vor muri curând pentru că le vei uita.

-Dar tu? Și tu le vei uita?

-Cum să le uit?! Mi-au adus atâta bucurie!

-Ei, vezi? Cuvintele ești în inima mea abia de azi au început să trăiască!

-Până când? întrebă ea fără voce. Până când să trăiască? Dar pentru că el n-o auzise, nu primi niciun răspuns.

La despărțire, fata plânse încă și Augustin se miră. De unde mai avea ea atâtea lacrimi să-i scalde obrajii? Încercă s-o vadă cu ochii minții. Ce fru- moasă trebuia să fie acum! I se făcu dor de chipul ei. Ar fi vrut să-i mai vadă măcar o dată pielea trandafirie și ochii de chihlimbar. Ar fi plecat cu mai multă tragere de inimă la drum. Sau, mai bine-zis, cu așteptări mai bine conturate. Nu-și promiseră că se vor revedea curând sau că vor rezista ispitelor de tot felul, că se vor întoarce unul la altul ca și când nici măcar o zi nu va fi trecut peste singurătatea fiecăruia, ci își lipiră buzele într-un sărut scurt, sărat de la lacrimile ei și amar din pricina acelei despărțiri intempestive.

Cum a doua zi trebuia să plece dis-de-dimineață la aeroport, Augustin se culcă mai devreme. Deși era mâhnit pentru despărțirea de Wind Rose, adormi imediat și avu un vis bizar. Se făcea că străbate o pădure cu vegetație luxuriantă și cu felurite gâze zburând încoace și încolo printre plante, într-o zi fierbinte de vară. Nu era singur, ci împreună cu fratele lui, un amerindian de vreo optsprezece ani, vesel și guraliv, îmbrăcat sărăcăcios. Când cărarea pe care mergeau se bifurcă, fratele lui mai mare îi spuse că trebuie să apuce pe drumuri diferite pentru a duce fiecare la îndeplinire treaba încredințată de tatăl lor.

-Dar să te grăbești, frate! îl atenționă băiatul. O să ne întâlnim tot aici, după ce terminăm ceea ce avem de făcut.

Pentru că nu-și amintea vorbele tatălui lor, adică unde trebuia să ajungă și ce treabă avea de făcut, Augustin strigă după fratele său:

-Stai, nu pleca! O să mă rătăcesc, nu cunosc drumul, nu cunosc pădurea, nu știu ce fiare mișună în ea!

Îl auzi pe fratele său râzând, crezând că a fost doar o glumă, apoi îl văzu cum se îndepărtează cu pași vioi și cum dispare în imensitatea verde a pădurii, printre arbori, arbuști și liane. O pasăre scoase un sunet prelung și înalt, ca un țipăt. Se sperie atât de tare, încât se trezi. Era ud de sudoare.