DAN PERȘA – Victoria
Fragment din romanul „Icar ’89”.
A trecut mai bine de un an de când Victoria a ajuns în orăşelul J cu repartiţia guvernamentală în portofel şi un pachet de Kent în buzunar. Nu a găsit nici o cameră la hotel, ceea ce era de aşteptat. Avem preliminariile la Daciada şi au sosit sportivi din tot Ardealul, i s-a spus într-o românească destul de stricată. A fost sfătuită să ia acceleratul şi să meargă în municipiul reşedinţă de judeţ, la patruzeci de kilometri distanţă, ca să-şi ia cameră de hotel pentru o noapte. Şi apoi să revină, sau să sune, poate se găseşte ceva. Victoria nu era însă o tânără zăbavnică. Olteancă, era rudă cu neînfricatul Mihai Viteazul. A scos pe loc din buzunar pachetul de Kent, l-a trântit pe blat şi, ca prin minune, s-a aflat într-o cameră, ce e drept cu vedere spre centrala termică a hotelului. Poate de aceea călduroasă. Şi oricum, n-avea să stea să se uite pe geam. A dormit bine şi a doua zi, în zori, a pornit spre gară, a traversat liniile ferate şi s-a îndreptat neşovăielnică spre Centrul Teritorial de Recoltare a Materialelor Refolosibile, pe scurt CTRMR. Chiar şi pe scurt, destul de complicat, constată ea. Cunoştea drumul, aşa cum i l-a descris cu acribie Cezar. Centrul Teritorial din oraşul J era cu mult mai mic decât Centrul Naţional, aflat la Bucureşti. Era o îngrăditură de doar zece mii de metri pătraţi, cam cât un stadion cu tot cu tribune. A intrat pe poarta larg deschisă. De-un stâlp al porţii stătea sprijinit un şofer cu mustăţi lungi şi-o ţigară Carpaţi între buze, fuma leneş în vreme ce privea spre vălătucii de ceaţă ce se învârteau în jurul munţilor.
-Buna ziua, a spus Victoria şi s-a îndreptat spre baracă, lăsând în urma ei un „Io nopot kivanok” hârâit de-un glas aspru. A bătut la uşă şi-a intrat. Mirosea urât înăuntru: a muncitor, mai ales, a tutun şi alcool, dar şi a ceva ce Victoria nu era în stare să precizeze bine. Parcă varză murată şi stricată era. Culcat cu capul pe birou, chiar dormea acolo un muncitor. Purta căciulă, o haină groasă matlasată mai incoloră decât a deţinuţilor şi pantaloni cu cracii ca două burlane, băgaţi în cizme de cauciuc.
-Bună ziua, spuse Victoria şi muncitorul îşi săltă ochii înroşiţi şi somnoroşi spre ea.
-Bună ziua, răspunse acesta.
-Îl caut pe tovarăşul inginer Radu Abur, spuse Victoria
-Tovarăşul inginer e la Primărie, zise Dar cine-l caută, fu el curios.
Victoria nu era prea sigură că e bine să-i explice situaţia ei. Mai ales că era olfactivă, lumea îi parvenea prin mirosuri, şi-ar fi ieşit afară. Mai bine-n frig, fie la Polul Sud, unde e popoul lumii, numai în baracă nu. Totuşi îi spuse.
-Sunt noul inginer stagiar, am absolvit Facultatea de Chimie, Secţia Chimie industrială şi m-am prezentat la Sunt prietenă cu domnul inginer, mai adăugă ea, ca să nu fie luată drept vreo femeie fără apărare.
Muncitorul se învioră puţin. Nu avea mai mult de nouăsprezece ani. Văzând-o că e gata să vomite, căpătă un aer sfios.
-Aici i se zice broscărie…
-Broscărie? întrebă mirată Victoria,
-Da, după ce venim de la cantină, unde se găteşte zi de zi fasole, mai calcă oamenii, când dau de căldură, pe broaşte.
Atunci se dumiri Victoria de ce orăcăie în acel birou broaştele şi imaginân- du-şi cum le iese aerul cald din gură şi i se făcu şi mai greaţă.
-Păi dacă-l cunoaşteţi pe tovarăşul inginer, veni muncitorul la subiect, îi spun şoferului să vă repeadă până în oraş, la tovarăşul inginer acasă, că tot vroia să-şi cumpere o pâine şi-o bucată de slană.
-Cine, tovarăşul inginer?
-Nu, şoferul, râse Domn inginer nu mâncă slană. Dar a zis că trece pe-acasă în drum spre Primărie.
Deschise uşa şi strigă.
-Attila, dă o cheie şi-o du pe tovarăşa inginer la domn inginer acasă, că-i repartizată la noi.
Şoferul scuipă prin strungăreaţă, câteva fire de salivă se prinseră de firele mustăţii chezaro-crăieşti, aruncă jos chiştocul ţigării şi îl călcă.
-Nu-mi dai tu ordine, mucea, spuse el
Şoferul era bătrân, avea vreo cincizeci de ani, după cum aprecie Victoria.
-Nu-mi dai tu mie ordine, repetă şoferul, urcă în cabină şi dădu
Motorul porni.
-Urca, tovaraşa, strigă el pe fereastră.
Victoria se săltă cu greu în cabina foarte sus pusă. Aici mirosea a tutun, benzină şi a pături soioase, constată Victoria.
-Motor la deal, frână la vale! strigă în urma lor mucea.
-Eu vorbeşte bine româneşte, spuse şoferul, nu pacaleşte mucea la mine, spuse şoferul.
Au trecut pe la barieră, iar în drum spre oraş Victoria a privit măicuţele de vată din jurul munţilor. Cât de bine erau conturate, cât de limpede şi cât de pur era colorat văzduhul acolo! Şi probabil nu mirosea decât a ozon rece. Cerul cobora în degrade, de la ceruleum pe creste, la violet în zimţii dintre crenelurile stâncilor. Şoferul oftă şi ambală motorul în gol, cât se căzni să schimbe, cu scrâşnete, viteza. Avea lipite în cabină femei din revista Cinema şi Femeia. A virat pe-o alee dintre blocuri şi opri camionul hurducând remorca.
-Ici, spuse şi arătă un bloc, etaj trei… apartament la mijlo.. la uşa nu scriem nimic, ca vizor avem o gaura înfundata cu… hogyan lehet ezt mondani… hartie.
Accentul lui şi limba scâlciată îi plăceau Victoriei. Mai ales că şoferul părea un om dintr-o bucată, era drept şi mândru la cei peste cincizeci de ani ai lui. Emana un aer de hotărâre şi forţă.
Victoria a coborât din maşină, a trântit de trei ori uşa care nu se închidea, aşa că şoferul s-a întins peste motorul Saviem şi peste bancheta de alături şi-a tras-o voiniceşte.
-Asta nu automobil! spuse el, ca un reproş, spre simandicoasa domnişoară învăţată doar cu lucruri fine, ajunsă în sălbăticie. Ce căuta acolo? Apoi a plecat să-şi cumpere pâine şi slană, dar era o minciună, Victoria avea să afle mai târziu că Attila şoferul avea gospodărie şi în pod avea slană, pită îi făcea nevasta la cuptor, cât roata carului, în buzunar avea brişca, iar în torpedo o sticlă de palincă, bună să topească slana în stomac, după ce-o mâncai cu ceapă roşie spartă cu pumnul.
Victoria a intrat în bloc. Era beznă şi mirosea a beci igrasios şi muced, după cum a constatat îndată. A scos din buzunarul paltonului bricheta şi ţinând-o ca pe-o lumânare, a urcat scara cu balustrade metalice. Cum avea bun simţ de orientare, a găsit cu uşurinţă uşa. Attila o descrisese bine, chiar dacă într-un limbaj expresiv. A apăsat cu toată puterea butonul soneriei, dar nu s-a auzit nimic, deşi spera să se audă, pentru că îi era teamă să bată la uşă, dar şi mai teamă îi era să n-o atace cineva din beznă. Ciocăniturile într-o uşă se aud cu totul altfel decât un ţârâit monoton şi discret, se aud în toată casa scării, toţi oamenii din bloc îl aud şi ştiu că e cineva la o uşă, poate unora le vine ideea să deschidă, scot capul afară şi străpung cu privirea întunericul, ca să vadă cine tulbură liniştea, iar alţii vor ghici că e cineva chiar la uşa lui Radu Abur. Dar Victoria nu era o tânără zăbavnică, aşa că nu aşteptă până să vină cu- rentul electric. Ciocăni cu degetul îndoit, încetişor. Dacă-i cu vreo femeie, nu deschide, îşi spuse Victoria, stresată de aşa eventualitate. Radu însă era doar mahmur. Cum avea somn uşor chiar şi când era mahmur, se trezi şi deschise. Victoria intră după ce-şi dădură bineţe şi Radu mimă surpriza şi plăcerea şi o invită să intre. Mirosea mai mult a burlac decât a om însurat, a coniac Triumph din sticle golite şi aruncate pe jos şi a cenuşă şi mucuri de ţigări dintr-o troacă de sticlă folosită ca scrumieră. De fapt, chiar era o scrumieră din comerţul socialist. Bine că nu l-am găsit cu vreo femeie în pat, că ar fi fost penibil şi-ar fi trebuit să-l spun Andreei. Dar cum Radu nu avea pat, ci doar o saltea adunată într-un colţ al odăii, cu câteva pături mototolite pe ea şi fără cearceafuri, n-ar fi putut să-l afle cu-o femeie decât pe saltea. Se corectă, îşi netezi fusta după ce şi-a scos paltonul. Mai era un birou scorojit în cameră, adus probabil de la serviciu. Zăceau pe el împrăştiate coli cu dialoguri scrise mărunt.
-Tot mai scrii scenarii? întrebă Victoria.
-Da, spuse Radu sec, căutând să se trezească.
Lângă coli, încă o troacă de „cristal” sfiicios ca porţelanul, de la fabrica de sticlă, plină şi ea de mucuri.
-O combinaţie dezgustătoare, spuse Radu, ştiind-o pe Victoria o mare olfactivă, dar nu se găseşte nimic altceva în comerţ. Aşa îşi justifică lenea de-a arunca mucurile, sticlele goale, de-a aerisi încăperea, de-a mătura şi-a şterge Măcar atât, dacă mai mult nu.
Radu îşi cercetă cu palma fruntea.
-Ieri am căutat prin tot oraşul ceva de mâncare, dar nu se găsea decât un borcan de ghiveci şi tocmai când îmi luasem speranţa, am găsit într-un aprozar o jumătate de cap de porc, din care-am făcut piftie şi Însă n-am fiert prea bine piftia, că s-a luat curentul şi s-a oprit reşoul, aşa că s-a închegat doar pe jumătate, însă dacă ţi-e foame, îţi pot oferi o farfurie, pentru că altceva n-ai să găseşti de mâncare în oraş, i-am pus mult usturoi şi e bună.
-Nu, mulţumesc, îl întrerupse Victoria, reproşându-şi că nu l-a întrerupt mai Acum simţeam o greaţă de mai să verse, probabil de la usturoi era mirosul acela de stârv. Nu mi-e foame.
-Dacă s-a da baba jos din căruţă… spuse Radu, care-l citise pe Creangă. Unde stai, o întrebă?
-La hotel, spuse ea.
-Atunci hai să-ţi iei un apartament, o îndemnă el, pentru că aici apartamen- tele se iau mai uşor decât camerele de hotel, iar eu îi cunosc deja pe localnici şi mai respectaţi decât mine, şeful CTRMR, sunt doar primarul, şeful de post, ceilalţi miliţieni şi directorul uzinei, aşa că totul o să meargă strună. Oraşele mici repetă în mic ierarhia din marile oraşe, doar că în cele mici totul e mult mai clar, deoarece nu există atâţia interpuşi. Şi pentru că ierarhia superioară e puţină, un inginer ca mine e fruntaş… i-a explicat Radu Victoriei, pe drum, ca să ştie şi ea cu cine are de-a
-Dar cum de se dau aşa uşor apartamente, întreabă Victoria, când în alte oraşe se aşteaptă ani de zile să primească omul unul?
-Au construit două cartiere fără ocupanţi, politică de stat, cred eu, ca să atragă cât mai mulţi români aici, unde locuiesc mai mulți secui.
-Deci o să am un apartament! se bucură Victoria.
-„Să am”, e un mod de-a spune, Victoria! Cum statul e proprietar peste tot ce există, o să fii şi tu chiriaşi. Toţi suntem chiriaşi, dar e drept, toţi spunem „am”. Şi nu te bucura prea mult. Până când n-o să ai un godin şi lemne de foc, vei face cuie…
A trecut un an de atunci şi acum Victoria „are” un apartament, ce e drept sumar mobilat, dar bine aerisit şi curăţel de să-ţi faci mustaţa-n clanţe. În dormitorul ei miroase a zambile, iar în sufragerie a parfum Paradise, a cremă de faţă cu lăptişor de matcă, a pudră aromatizată şi ruj şi numai în camera de primire, un dormitor transformat anume pentru musafiri, ca să nu dărăceas- că, tălpile lor neşterse, covorul din sufragerie, miroase a burlaci, a scrum şi chiştoace, ce e drept dificil detectate de-un nas fin sub mirosul de păduri de conifere. Dar ea le simţea: scrum de ţigări Rekord şi vapori de coniac Triumph, singurele produse ce sunt încă de găsit în comerţul de stat, ce consumă viciile prietenilor ei însinguraţi în orăşelul J. S-a împrietenit repede cu Eugen şi soţia lui Carmencita, chiar dacă nu îi suferă, îi scrie scrisori lungi Andreei, soţia lui Radu, pentru a-i povesti ce face Radu, dar şi dramele ei sentimentale cu Ce- zar şi noul ei prieten Bogdan. Nu are mai nimic de făcut la serviciu, deoarece nu există laborator de chimie, însă apreciază din ochi calitatea şi proprietăţile materialelor refolosibile. Salariul merge şi aşa, iar ea are timp de citit şi mai ales de gândit la situaţia în care se află. Cezar o vizitează des, el fiind şeful Comisiei de control al zonelor de depozitare a materialelor refolosibile din ministerul de resort. Orăşelul J a devenit, odată cu sosirea Victoriei aici, unul dintre cele mai băgate în seamă. Dar existenţa ei sentimentală s-a complicat de când s-a ivit băiatul acesta, Bogdan, care vrea să plece în America şi s-o ia acolo cu el, „însă despre ale cărui intenţii nu ştiu altceva, dragă Andreea”.
De fapt, lucrurile sunt ceva mai complicate în ce o priveşte pe Victoria…
-Tot mai scrii scenarii? l-a întrebat Victoria pe Radu acum un an, când a ajuns în orăşelul
-Da, a răspuns Radu.
-Şi ce scrii în scenariile astea ale tale?
-Mulţi ar vrea să ştie, glumi Radu! Scriu despre oamenii cunoscuţi de Scriu ce simt şi gândesc ei.
-Fidel-fidel?! vru să ştie V Sper să nu mă bagi şi pe mine în unul dintre ele, spuse ea şi îşi dădu ochii peste cap, clipind des.
-Nu se ştie niciodată. Depinde de temă şi dacă tu te potriveşti temei.
-Nu, să nu te prind, să nu aud, spuse Victoria.
-M-am ferit să spun: dacă viaţa ta se potriveşte temei, glumi iar Radu.
Uneori Victoria vorbea cu Andreea la telefon şi asta îl enerva pe Radu. Sau îi scria lungi scrisori. Cine ştie ce-i spunea!
-Apoi mai scriu despre lumea în care trăim, adică despre ceea ce cred eu că e realitatea. Ştii cum o simt acum, cu un an înainte să intrăm în ultimul deceniu al celui de-al doilea mileniu de după Christos? România îmi pare un lagăr al materialelor şi oamenilor refolosibili. Tot ce există e topit pentru a face alte materiale şi alţi oameni, însă niciodată procesul acesta nu are sfârşit şi cei abia ieşiţi din cuptoare, străbat un drum pentru a ajunge iar în cuptor, fără a-şi fi satisfăcut menirea ce le era destinată. Pentru că oamenii, spre deosebire de materiale, se împotrivesc. Totuşi menirea lor, putem înţelege asta, e să fie mereu retopiţi, adică scopul lor nu este de a deveni ceva, ci de a parcurge la nesfârşit acest ciclu. Suntem, fără odihnă, refolosiţi şi scopul existenţei noastre este să fim refolosiţi, destinul nostru e să fim perpetuu reciclaţi. Tu cum vezi lucrurile? o întrebă el.
-Eu!? răspunse surprinsă V Eu nu mă gândesc decât la viaţa mea, adică la mine şi la prietenii mei… nu ştiu… nu mi-am pus întrebarea.
-Dar ce îţi doreşti, ce ar trebui să ţi se întâmple ca să te simţi împlinită?
-Aaa.. aş vrea să am o familie a mea, să am copiii. Dar tu? întrebă Victoria.
-Eu? Aş vrea ca oamenii să aibă nevoie de mine, să fiu un fel de mântuitor ce le dă binecuvântarea şi astfel îi vindecă de fantasmele răului şi îi mângâie astfel şi îi preafericeşte. Însă ştiu că nimeni nu va avea vreodată nevoie de mine.
-De ce crezi aşa, întrebă V Poate cineva are chiar acum nevoie de tine şi tu nu ştii.
-Cum să nu ştiu?
-Dar tu de ce te gândeşti la toţi oamenii şi nu te gândeşti la un om anume, special pentru tine? întrebă Victoria
Înţelegea el unde bate! Îi sugera că ar trebui să se gândească la Andreea!
-Când scriu scenariul, unii dintre oamenii pe care i-am cunoscut buni, devin răi ca personaje, iar alteori unii răi devin Asta pentru că ei trebuie să suporte structura scenariului meu, care-i foloseşte pentru a se împlini. Adică să exprime realul. Poate că exact la fel se întâmplă şi în realitate: noi trăim în lume şi pentru că numai împlinirea ei a fost făcută să conteze, pe cei răi îi poate face să pară buni, iar pe cei buni să pară răi.
-Dar tu ce crezi despre tine, îl întreabă Victoria?
-Tălmaci al existenţei, asta sunt. Despic destine, dar Destin înseamnă disperare. Străbaterea unui drum printre corzi nemiloase ce ne izbesc fără ştiinţă. Oare o să ne primească Dumnezeu la El numai pentru că am suferit şi, asemenea Lui, nu ne-am iubit semenii decât la început? Şi îmi spun că lumea trebuie să izbândească într-un fel, altfel nu are rost, iar viaţa noastră e doar irosire.
Când am intrat în Catedrală, m-a îmbătat imensitatea spaţiului ei, dar eu am ştiut chiar în aceeaşi clipă că n-o să-i mai aud clopotele niciodată, pentru că ea face parte dintr-o altă lume, ce ne-a devenit inaccesibilă. Dar uneori danggg-ul clopotului îmi răsună cu enormă putere în minte şi sunetul ia forma catedralei şi atunci îmi strâng capul între palme, ca să nu-mi pleznească. Iar după ce urmăresc Catedrala urcând încet spre Cer, rămâne în locul ei un gol mai transparent şi luminos ca restul spaţiului. Iar morţii urcă în el, senini şi clari. Morţii nu îşi pierd niciodată identitatea… Tu ce crezi despre ce spune Radu, dragă Andreea?