IOAN FLORIN STANCIU – La capătul drumului

Dar, pentru noi, ăştia-adunaţi pe dovleci sub marele nuc totul începe abia mai alaltăieri, când, aşezat boiereşte pe scăunelul îndelung lustruit al bunicului său, Domu’ Ianis Salcean, noul învăţător şi cadiu al locurilor îşi reîncepe de unde vrea el povestea uimitoarelor sale călătorii prin îndepărtatul ţinut Abrosit, mântuit astfel în ultima clipă, de pe buza larg deschisă a abisului.

Uite, zicea el grav şi mereu cufundat în abisuri, răsfăţându-mă eu niţeluş ca orice iscusit şi viclean povestitor, abia acum am aflat că pe undeva, prin geografiile sale fasciculare, bătrânul Strabo aşeza ţinutul încă legendar al Scythiei Minor, la marginea întregului pământ locuit, fără să bănuiască măcar că la un alt prag terifiant al istoriei, punctul cel mai îndepărtat înspre nord al acestui ultim pod de piatră dinspre pustietăţi avea să fie căsuţa ţestoasă, legendară şi ea, a prealuminatului învăţător Petru Ezarhu, bunicul meu dinspre mamă, căruia turcii îi ziceau cu adâncă lefterie şi cu palmele împreunate sub guşă, Afendi Selah – hoge şi învăţător pentru toate nea- murile şi graiurile aciuate pe grindurile de deasupra celui de-al patrulea braţ fantomatic al Dunării, supt definitiv de aluviunile nisipoase şi de cavernele labirintice ale podişului dintâi.

Acolo, într-o cameră fără ferestre, dar cu superbe peisaje lacustre şi cu minunate cărţi nemuritoare, pictate direct pe pereţi am locuit şi eu, îndeajuns de multă vreme, într-o molcomă seninătate, premeditat ocrotitoare, probabil, întrucât asta ni se-întâmpla taman în perioada aceea, de După cum ar veni: unu, ăia de-şi petreceau timpul, spărgând pietre sau decupând stuf, prin puşcării şi lagăre de muncă; doi: ăia care tocmai se-întorseseră ofticoşi şi rău buşumaţi de pe-acolo şi trei: ăia care, iată, tocmai să pregăteau să pornească frumos încolonaţi într-acolo, adică, noi ăştia, întârziaţii, care ne mutam de la soare, la umbră şi de la umbră, la soare, aşteptând şi minunea aceea – cine ştie ce alt blestem lustruit ca porţile frumos încondeiate.

-Ia uite că iar au uitat de categoria a patra, săracii, a zis domnul învăţător când nepotul său Pavel Sălcean i-a povestit cel dintâi despre ce se mai vorbea pe la colţuri şi cu palma la gură:

-Adică?

-Adică, patru: ăia care plătesc şi vor plăti în veacul vecilor, pentru tot tembelismul şi toată jupuirea asta organizată.

Dar după ce în legătură cu ticăloşii bandiţi care sabotaseră măreaţa înfăp- tuire a Drumului fără pulbere, se tot vehiculase şi ideea consolantă ideologic că numai cine nu munceşte nu greşeşte, pentru tata-mare şi, implicit, pentru mine, fiecare dimineaţă începea cu străduinţa istovitor repetată, de a găsi preventiv vreo nouă scuză ca să nu facem nimic, deci fără greşeală, toată ziua, mai ales că nu aveam obligaţii de taină şi că, aparent, nu ne supraveghea încă nimeni, întrucât nici nu cred să fi existat pe undeva prin împrejurimi, vreun cuib mai potrivit, pentru a te feri de suspiciunea perpetuă şi de ochiul vigilent al partidului lor: căci sunt vremuri, nepoate, când mai bine ne-am fi născut fără de ochi şi-am fi trăit pe sub pământ ca orbetele. Iar dovadă vie, şedea tocmai faptul că niciunul dintre noi amândoi nu fusese încă smuls din aşternuturi în miez de noapte şi cu baraca-n poartă, pentru a fi anchetaţi hăulit şi deplin tăbăciţi ori ca să fim trimişi imediat, apoi, ca măgari voluntari, la Canal sau la oricare altul dintre şantierele sclavagiste ale României socialiste.

Iar căsuţa domnului Ezarhu, de la Vicus Celeres era, cred, cel mai potrivit cuib, pentru a te pierde din auz şi vedere, ca să dormi liniştit încă vreo cinzeci de ani, câţi mai rămăseseră, cică, până la înfăptuirea glorioasă a Viitorului de Aur al proletarilor de pretutindeni – potriveală adânc şi temeinic premeditată, binecunoscută fiind previziunea şi înţelepciunea prudentă a bătrânului.

Deoarece casa învăţătorului, clădită de oamenii meşterului rătăcitor Andru Dicean, se zice, nici nu se poate să mai fi avut vreo potrivire întocmai, undeva pe pământ, căci semăna mai mult a ţestoasă împietrită şi-a templu păgân, decât a casă de oameni. Mai ales că Andru acesta şi oamenii tot de dânsul aleşi aduseseră pietrele de construcţie tocmai din şanţurile vălurite de la Vicus Celeris. Deşi nici cu pietroaiele cărate de-alde Pavel şi Simion Sălceanu, tot de pe-acolo sau de pe la Histria chiar n-ar putea să ne fie ruşine, căci au ales numai lespezi din marmură imperială şi granit detunat, perfect lustruite, din care-au zidit căsuţa învăţătorului într-o singură săptămână, din moment ce avea la început doar o tindă îngustă, pe grinzi de stejar şi numai o blând tolănită odaie de ici, până colo, fără să fie cu mult mai înaltă de un stat de om potrivit: măcar că au tot dichisit la ea până toamna târziu, întrucât după ce-au legat, hopa-trop, lemnăria şi podul, au acoperit-o frumos cu snopi de papură, la primul strat, şi cu maldăre din ţipirig mai nou sau mai vechi, le- gate-n buchete deasupra. De aceea, la prima vedere, acoperişul chiar părea o ţestoasă de câmp, cu petece cafenii, în mai multe ape de verde-turcoaz, dar cu picioare blindate, din solzosul granit cretacic al locurilor, vânăt şi el, cam ca sălcioara, aşa „Câteodată, noaptea, zicea domnu’ Ezarhu, chiar mi se pare că întregul sălaş porneşte lipa-lip, cu mine cu tot, încercând, să se- întoarcă, pesemne, acasă-înapoi, la Histria-cetate, adică, unde-i rostul său cel dintâi, pe pământ.”

Dar vara, salcâmul acela acaţ, din stânga i se cobora pe deasupra, în- florit până-n cer, ca o dropie înfoiată într-un picior, peste oul său de culoarea ierburilor amare, ale ţinutului Abrosit.

Mai întâi, să ştiţi voi că odaia cea mare avea o singură fereastră ade- vărată, spre răsărit, ascunsă adesea sub aripile unor ştergare brodate-n burangic înrourat cu mărgele din scoică, pe care dom’ Ezarhu le păstra din vremuri străvechi. Pe duşumeaua din largi scânduri de fag înecate-n răşină sângerie, era doar un preş din cânepă des ţesută, dar lăsată-n culoarea ei de la Dumnezeu – un preş adevărat, nu pictat, după cum se va vedea. Iar, în colţul din dreapta uşii, meşterii bătuseră patru pari din carpen strunjit, drept în duşumea, pe care iute îi podiseră cu-o platformă din scânduri şlefuite şi- acoperite olteneşte, cu-o saltea îndesată burduf cu paie de orz şi cu plante aromate de câmp. Ieşise astfel un larg pat răsfăţat şi-mparfumat, asemeni celor prin care Şaherezada pe vremuri, îşi spusese cele o mie şi una de po- veşti adunate cu urechea şi încântarea, de pe jumătate din faţa pământului.

-Uite, eu tot nu pot să-nţeleg, zicea câteodată bătrânul, de ce vor ăştia să ne supună şi să ne înghesuie cu şpanga-n coaste, într-o lume mai bună, când mie şi asta, a noastră, mi se pare îndeajuns de bună şi de potrivită pentru de-alde noi, ăştia, de la roza poveştilor.

Apoi, dichisind şi zugrăvind veşnic nemulţumit, maistoru Andu Dicean îm- brăcase pereţii în argilă de Ceşmeşi Dere şi-i tencuise în spumă de var stins cu mâna lui, în albia din grădină, asistând personal ca nisipul să fie cernut şi afânat ca sămânţa de mac. După care se răsucise exigent în mijlocul camerei imaculate şi şoptise îngândurat:

-Cam pustiu! Cam sărac, vasăzică, pentru ceea ce voiam noi să fie!

De aceea, lăsase vorbă să nu mai intre nimeni în odaia proaspăt smălţuită-n spumă de var şi se întorsese a doua zi cu uneltele sale de pictat: boluri din aramă sau aluminiu, ceşcuţe, oale şi ulcele de lut, pentru tincturi, coloranţi şi minerale pisate, ca să nu mai vorbim de mulţimea de beţişoare, pensule, cuţitaşe şi creioane în toate culorile. După care înnădise-n odaie o canapea înaltă, pe care rânduise toate astea, printre bolurile cu alaun, zeamă acră şi apă de var, căci, suflecat până-n umeri se apucase imediat de pictat direct pe pereţii care erau acum mai şlefuiţi şi mai colilii, decât ghiocul de scoică. Astfel, pe peretele din stânga, a dat la iveală o scară foarte largă, din lemn de cireş, acoperită cu covoare buclate în cercuri şi romburi multicolore, care se răsuceau uimitor înspre un cat nevăzut, de deasupra, în vreme ce alături, au apărut două largi draperii din brocart rubiniu ce-ascundeau o uşă dublă din lemn de lăută, care ar fi dat, pesemne, într-o odaie cu mult mai mare şi mult mai bogată, dacă dincolo de perete nu s-ar fi ridicat neclintit cel mai înalt salcâm secular din ţinutul Abrosit. Pentru ca, în cele din urmă, să înfăţişeze, pe peretele din faţă, o bogată bibliotecă cu rafturi din nuc arămiu şi cu câteva sute de cărţi admirabil legate în piele cărămizie, dar cu ape de nuci coapte şi de argilă perlată ca bobocul de lumânărică împărătească.

Foarte frumos, căci pe cotoare, titlurile fuseseră caligrafic încondeiate cu litere aurii din petale de rapiţă topite-n acreală de zarzăre şi-n vitrion otrăvit: Biblion, Ghilgameş, Odiseea, Vergilius, Dante, Faust, Harap Alb, Monte Cristo, Dionis, Getica, Alcoran, Curtea-Veche şi încă multe altele pe care mulţi ani la rând, noapte de noapte, bunicul mi le povestise şi mie, ca şi cum le-ar fi citit cu ochii mijiţi, direct prin coperte: Iar când s-a desmeticit el din somn, şi-a dat seama că era doar un gândac urâcios cu picioruşe subţiri şi cu gheare…, ca de-o pildă, aşa, pe care n-am mai putut să o mai uit, pe urmă, tot aşa după cum n-am mai uitat niciodată de marea balenă albă şi rea sau de isprăvile lui Alixandru la Babilon, Esop, Nastratin şi Quijote.

În vreme ce, pe peretele dinspre nord, ieşise palmă cu palmă, de sub pensule, o fereastră din cristal boreal, prin care se vedeau numai în gravură, desigur, pânzele veşnic gofrate ale lagunei Sinoe şi tăpşanul rotund ca un şold de sirenă, de pe celălalt mal, unde se risipeau fantomatic ruinele cariate şi afumate-ale Cetăţii elene, de-odinioară, cu altarele sale însângerate de maci şi cu coloanele sale rău pârjolite şi înfăşate-n frunzele cerceluşei de stâncă. De aceea, când meşterii au ieşit din casă, clipind cam des, ca şi cum ar fi ieşit de pe lumea cealaltă, Andu a zis:

-Apăi, dacă şi peste învăţătorul ăsta or să dea buzna-ntr-o zi, dracii-ăştia împieliţaţi pe celălalt mal, după cum lesne-ar fi de bănuit, atunci de la cărţile astea o să i se cam tragă, să ştiţi!

Presimţind şi el, ca şi noi, coarda-aceea ca o lamă de sabie, care vibra mult prea întinsă-în văzduh, printre stele potrivnice; chiar dacă nouă ni se părea pe atunci că pe noi, pe mine şi pe tata Ezarhu adică, ne-acoperiseră izbăvitor oarecum mlaştina, stufărişul şi vântoasele nisipoase ale grindurilor, în vreme ce zilele ni se păreau de-acum, doar nişte dungi de lumini şi de umbre care treceau oarecum sacadat, peste gardurile din lespezi şi nuiele grăbit înşirate la vaduri mereu mişcătoare, pe care vânturile le mutau când la deal, când la vale, cu mereu alte înfăţişări trecătoare, ca să nu mai reamintesc deocamdată că limba aceea nisipie de grind, măsurat colectivizată şi ea la comandă se-afunda vreo cinci luni pe an, pe sub ape, deoarece haraliile por- nite pe neaşteptate, din nord împingeau uneori apele învârtoşate din laguna Sinoe, acoperind totul, de la Ghiaurchioi, la Doloşman, presupunându-se, probabil, că pe noi ne şterseseră până şi-alde Mamona din catastifurile lor umblătoare, din moment ce satul cel mai apropiat se pierduse şi el într-o do- lină lent scufundată, în cocoaşa lenticulară a podişului care cobora-n şisturi vinete, dinspre Casimcea, iar între noi şi satul acela, proliferase un labirint inexpugnabil de stufărişuri şi păpurişuri perene, strâns înnodate între perdele de arbuşti înghimpaţi, fără drumuri vizibile, căci potecile toate, chiar şi cele pentru vidre sau pentru şobolanii de baltă se scufundaseră sub mlăştinişuri parşive, înecate şi ele pe rând, sub camuflajul pluşat, pe care lintiţa, solzişoara şi mătasa broaştelor îl ţeseau necontenit, pe deasupra. Aşa că noaptea stam la poveşti, iar ziua, ţesând ave şi vârşe prin bălţi, ascultam motoarele înfuriate ale tancurilor ruseşti şi nesfârşitele lor manevre de pe Capul Midia, la care se adăugau chirăiala, plânsul şi blestemele cu care se-înfăptuia colectiviza- rea sau colectarea cotelor de toate alea, odată cu lungile şiruri de brigadieri voluntar-obligatorii, care plecau cot la cot, în haraiman de blesteme, înspre marile şantiere sclavagiste, despre care s-a mai vorbit pe-aici, mi se pare.

Chiar dacă într-un miez de noapte, aşa, după ce-mi povestise una dintre cărţile încondeiate pe perete, Maestrul şi Margareta, cred, bătrânul a rămas deodată alb, rezemat între pernele sale şi cu ochii-n tavan: „Stau câteodată şi mă gândesc oarecum sfâşiat pe dinlăuntru, că în vreme ce noi ne-ndulcim, ca Şahriar ăla al Persiei, cu cele mai frumoase şi înţelepte poveşti ale lumii, dincolo de încâlceala şi de mlăştinişul acesta începe prăpădul, clănţăneala şi tembelismul devastator al noilor politurci de la răsărit, martorii lui Mamona, măi băiete, că mai bine nici n-oi putea să le zic. Adică mă gândesc şi mă mir şi eu, ca mielu-n frigare, cum de nu s-a găsit încă vreo jigodie de-asta bălţată care să ne dea de gol şi să-i trimită îngalonaţi, pe capul nostru, cu juvăţu-ntr-o mână şi cu cărticica de propagandă-n cealaltă.

-Da, dar ei zic că, dacă le-or ieşi toate planurile, atunci Împărăţia Mi- nunilor se va pogorî aievea, aici, pe pământ, iar eu mă gândesc tot mai des la ce vom face noi, când surlele, tobele şi salvele de tun vor anunţa mâine, poimâine, victoria totală şi definitivă a Comunismului triumfător!?

-Păi, cel mai bine şi cel mai sănătos ar fi să dăm foc la tot ce-i pe-aici, ca să ne ştergem urmele şi să fugim în puterea nopţii, dincolo, pe Dolojman sau pe Goloviţa, ca să ne săpăm găuri în mal, ca şerpii şi ca vidrele bălţilor, pentru că o lume perfectă, a bunăstării totale şi a dreptei judecăţi ar impune obligatoriu şi nişte conducători chibzuiţi, raţionali şi prevăzători, ceea ce ar presupune că prima măsură evidentă şi indiscutabilă, care li se va impune de la sine, încă din prima zi, va fi eliminarea năprasnică şi categorică a tuturor martorilor care au văzut sau au simţit pe pieile lor cum de s-a ajuns, în cele din urmă, la Paradisul acesta-partinic, dar nemilos clădit cu sânge, sudoare şi lacrimi, direct peste tălpile iadului. Ori te gândeşti cumva, că ticăloşii-ăştia netrebnici îşi vor pune deodată, cenuşă-n cap şi vor umbla spăşiţi din poartă în poartă, ca să-şi ceară iertare-n genunchi şi să-şi mărturisească păcatele!?

-Adică, mata bănuieşti că vor umbla din casă în casă, cu satârul şi cu sabia, ca la Uciderea pruncilor!?

Dar ia hai mai bine să ne-ntoarcem pe partea cealaltă şi să aşteptăm cu zăvoarele trase şi cu pătura-n geam, Viitoru-ăla luminos, care musai că va da buzna şi peste noi, când va fi să ne fie!

Iar de sosit, a sosit cam tot după cum s-a-nfăptuit – adică, noaptea ca hoţii, într-o joi dinspre marţi, când ieşind din bârlog cam ca ursul din iarnă, tata Ezarhu a găsit chiar în poartă, sub gard, două căpestre din frânghii şi două pietroaie-înstelate de şist, aruncate-învălmăşit, din mers, după cum se părea: „Haidaaa, ne-a venit ceasul şi nouă! Mai pune-o curea la nădragi şi ipingeaua pe umeri, nepoate şi hai să ne luăm câlcâiele-n spate spre-ncotro om vedea cel mai bine cu ochii!”.

Aşa că îndesasem câteva lucruşoare-n două feţe de pernă, pusesem foc casei şi coborâsem degrabă, pe sub coada bălţii, pe grind, unde prinsesem doi cai de pripas şi-o tăiasem în goană spre nord, dar cu soarele-n dreapta, pe mare, căci era încă dimineaţa, devreme. Astfel încât doar cu puţin mai înainte de sfinţitul în flăcări al soarelui, ne-am apropiat umăr la umăr, de ultimul lanţ de nisip, de sub Steaua de Nord care trebuie să fi plutit şi ea dincolo de hotar, pe undeva peste marginea afumată a zilei, pe unde nici măcar orizontul nu mai cobora printre apele morţilor, după cum din veac în veac, s-ar fi cuvenit:

„Opaaa, taci că am nimerit-o!”, a răsuflat bătrânul, sărind în scoicărie şi lăsând calul liber pe cărările verzi dintre bălţi.

Aşa că am trecut amândoi în genunchi peste ultimul prag de nisip înghe- suit de vânt în parapetul de lozioară pitică. Iar dincolo, ca nişte hieroglife-n pustiu, ne-aşteptau gata înnodate-n inelele lor înnodate două pietroaie colţate şi două funii nou-nouţe din rafie împletită-n şapte:

-Prea multă înverşunare diabolică şi stăruinţă-n rele s-au pus în toate acestea, ca să se termine altfel, a spus învăţătorul, râzând numai pe jumătate, ca să nu plângă de tot. Mai ales că eu, unul, văzând că nu ni se-ntâmplă nimic foarte rău, crezusem că, spre marele nostru noroc, până şi Dardaot cel din baltă, cu toată drăcimea lui neogoită, cu tot, începuseră să cam uite de noi! După cum, tot ca din întâmplare, aşa, mi-am adus aminte mai alaltăieri, despre satul acela unde enoriaşii au închis biserica şi-au gonit preotul, pentru că, preacucernic fiind, nu-i prea lăsa să se bucure-n voie de toate nelegiuirile lor.

– Paşol na turbinka şi hai siktir, ciorti! Cum, adică, să mai suporţi o aşa predică de duminică!?