GHEORGHE VIDICAN
Singurătatea poemului
în interiorul ecoului un răsărit de soare spart
din creangă ţâşnesc muguri de singurătate foşnetul tău de rochii o linie de
orizont
aproape atingere scârţâitul ciuturii
setea curge prin lacrimă un râu
într-un copac soarele se face ghem îi arde înflorirea
noi prin nichita cu umbrele în vârful degetelor
păşim fructul oprit o primăvară a buzelor
ostile atingeri de mâini
pribegite de scâncitul şoaptei
prin trecători violenţe verbale pline de ochi
desprindem de marginea dimineţii răsăritul
sărutul o capcană în lacrima lui nichita
suferă de frig şoapta în razele lunii
un pierde vară a devenit general al speranţei
am căzut în noi pradă bestialităţii domestice
ne torturăm umbra
urmele paşilor fug de noi
jumătate ochi jumătate pasăre sărutul iernează în uscăciunea şoaptei
nichita e preocupat de utilitatea tristeţii
noi suntem noi în noi scriem poeme
se taie tăcerea în felii
se tace pe rând
fiecare în farfuria lui
ne scriem cu degetul orbului pe trup privirea
între buzele noastre un scrâşnet de mărturisiri
sărutul plin de respiraţia noastră
mă întorc în tine ca un ochi plin de litere braille
devin singurătatea poemului
nichita sare gardul în ochiul tău impudic recită din noduri şi semne
ecoul e o plăcere trecătoare a fricii
zbor de păsări
prin ochi teama de noi
singurătatea poemului o capcană a clepsidrei
tu păşeşti prin mine ca un arc electric
îmi spinteci privirea cu lumina ta
frumuseţea mi-o strecori prin sânge sărutul devine râu
oamenii se plimbă prin singurătatea poemului la braţ cu tăcerile lor
frigul deasupra ochiului înflorit
în jurul nostru o construcţie lirică a fricii
dispărem din noi în umbrele noastre
închidem deschidem un abecedar
sărutul singurătatea poemului cu miros de sânge
înainte de a privi degetul orbului îi pipăim ochii
se mişcă verdele în stropul de rouă
tu te mişti prin neantul meu
eu prin singurătatea poemului tău
alcătuim pasărea phoenix în ochiul lui nichita cenuşa arde sărutul
Femeia fără adăpost
pe bancă în parc o femeie fără adăpost
își împarte zâmbetul în felii
niște apeluri telefonice îi tulbură împărțeala
se hrănește cu mirosul cafelei
un bâlbâit timid îi atârnă de colțul gurii
mirosul de iarbă cosită
îi acoperă ca un plasture dorințele
naște prin cezariană poemul uitării
lăuză presară cuvinte pe marginea apei
își mută greutățile vieții de pe un picior pe altul
la toate se adaugă niște tăceri posomorâte
ehei oftează ea
dragostea trece prin garderobă și stomac
pe bancă îi strălucesc amintirile copilăriei
în jurul lor se învârtesc chipuri
cu priviri încruntate
i se reproșează că au fost omiși din poemul uitării
pe celălalt țărm locuitorii celuilalt oraș
își locuiesc amintirile
pe o bancă în parc femeia fără adăpost
a adormit
traficul nesfârșit de iubire îi înflorește pleoapele
poemul uitării e recitat de un saltimbanc la cafeneaua din colț
pe o tarabă se vând felii din zâmbetul femeii fără adăpost
Două grădini
o grădină locuiește într-o altă grădină
își împrumută una alteia înflorirea
ordonez apa de la robinet
să curgă prin picurare
risipa e o voce spartă a îngâmfării
în spatele casei
ploi calde de vară
se desfac de pleoape
se rostogolesc în mirosul florii de salcâm
o herghelie de cai ne umple nările
intrăm în gălăgia copiilor
cu un porumb fiert în mână
o dată pe săptămână
ne spălăm picioarele în lacrima mamei
în spatele nostru bunicul
sărută poala tinereții
la han ochii mânjiți de buzele chelneriței
se rostogolesc în pâraie de vin
coapte șoaptele ne ating ridurile
la fântână scârțâie ciutura dorințelor
capricioase două grădini locuiesc una în alta
ochii le cresc până le acoperă privirea
trufiile tinereții
se topește drumul sub tălpi
precum frunza în gura omizii
dintr-o dorință nebună de subjugare
își topește disperarea marginile
în ochiul călăului
bisturiul e ispită
și ispita devine rugăciune în gura foamei
suferința e o trufă
o servim la micul dejun
ne fug de sub picioare urmele
e bătută în piroane liniștea
să-și înțeleagă rostul în lume
unde te duci
de unde vii mă întreabă iritată uitarea
pana de curent de la capătul tunelului
ne face să orbecăim prin destin
ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu himerele timpului
trufia e precum trufiile tinereții
cu pantofii nelustruiți
se fac cioburi visele fecundității
Grădina cu voci
coji de nerăbdare
hrănesc prosperitatea iluziei
mâinile desenează gravitația pământului
ca pe pânză de păianjen
din oase ne cresc degete
ard ca niște lumânări
pe pereți umbre-penumbre la plesneală
fantome înghesuite în saci de plastic
am învățat să vând castane
îmi ascund privirea printre oameni
să nu-mi descopere șiretlicul
vocile trecătorilor sunt sădite în ghivece
o grădină de voci
pe marginea prăpastiei
le luminez cu un lampion
s-au desființat locuințele de serviciu
adormim pe peronul unei gări dezafectate
de pereții aspri ai zidurilor
se atârnă câte o uitare
scârțâitul ușii
adaugă la grădina de voci
partea ei de carențe
ne așează în ele ca pe un piedestal
ghivecele se aburesc
respirația fantomelor a dat bir cu fugiți
din grădina cu voci
Joc
ninge prin spărtură cu un vis ciudat
cu miros de carne ninge peste șoapte
subțiat de gânduri ninge la pătrat
ninge cu tăcere și cu mere coapte
din batista clipei ninge în alt sat
iar din ceruri ninge vin pe funii roase
șoaptele tăcerii ninge demodat
viermii veșniciei au ajuns la oase
se usucă gerul pe un gard pustiu
plânge înflorirea în ninsori uitate
ninge în spărtura clipei e târziu
poartă frigul nopții haine demodate
gropile din gânduri au miros ciudat
subțiată-i șoapta ninge la pătrat