Manifestările din cadrul Centenarului Vintilă Horia desfăşurate în 2015 la Craiova, la Universitatea din Alba Iulia, dar şi la Universitatea Complutense din Madrid (dar nu şi la Universitatea din Bucureşti, sublinia regretatul profesor Mircea Anghelescu) au deschis un întreg orizont în percepţia publică asupra literaturii lui Vintilă Horia. O schimbare notabilă a produs-o şi seria de autor Vintilă Horia lansată, cu mare succes de de Silvia Colfescu la Editura Vremea. Profilul scriitorului căpăta o strălucire aparte, nu numai graţie notorietăţii eclatante ca fiind singurul român ce a binemeritat premiul Goncourt, ci şi prin reala valoare literară şi spirituală a scrisului său.

În amintita serie de autor, o atenţie deosebită avea să atragă antologia poetică Culorile tăcerii (Vintilă Horia, ed. Vremea, 2018) apariţie importantă şi din perspectiva de document esenţial pentru o autentică (şi completă) istorie a literaturii române. Apariţia s-a datorăt prof. univ. dr. Mihaela Albu, una dintre personalităţile de prim-rang între cercetătorii care s-au dedicat studierii literaturii şi publicisticii exilului românesc. Acurateţea şi rigoarea academică sunt cât se poate de vizibile şi în cazul de faţă, acestea devenind o caracteristică pentru (putem spune chiar) avalanşa de apariţii editoriale valoroase semnate de ea în ultima vreme. De altfel multe au şi fost deja  premiate.

Antologia se deschide cu un cuvânt înainte, sugestiv intitulat Coincidentia oppositorum şi reuneşte, între coperţile sale, cele şase volume de poezie publicate de Vintilă Horia de-a lungul întregii sale vieţi, trei în ţară (Procesiuni – 1936, Cetatea cu duhuri ‒ 1939, Cartea omului singur – 1941) şi alte trei în exil (A murit un sfânt – 1952, Jurnal de copilărie – 1958 şi Viitor petrecut – 1976).

Din perspectiva istoriei literare, valoarea aparte a acestei alcătuiri se vădeşte şi din aceea că autoarea, introducându-ne în peisagistica specială a dimensiunilor lirice datorate acestui poet, s-a străduit să ofere celor interesaţi şi o deschidere către poziţionările unei estetici configurate cu o anume rigoare şi, mai ales, cu o profunzime în care poezia, filosofia, istoria, dar şi teologia, şi mai ales cunoaşterea se regăsesc în unitatea aurorală a unui sincretism ce îl aminteşte pe cel antic. Gânditorul care scria că romanul nu poate fi înţeles altfel decât ca un instrument de cunoaştere (chiar cel mai amplu!), impunea şi în poezie (deopotrivă în judecarea propriilor creaţii) acest foarte personal şi dificil deziderat. Semnificativ devine astfel fragmentul intitulat Postfaţă la un deceniu personal precum şi reflecţiile asupra rosturilor poeziei în actualitatea timpului său. Aşa se face că în anexe au fost incluse textele unui Cuvânt înainte scris de Vintilă Horia la Antologia poeţilor români în exil (Colecţia Meşterul Manole, Buenos Aires, 1950), precum şi o Introducere la Poesia românească nouă ca deschidere la antologia editată de poet în Colecţia Meşterul Manole (Publicaciones de la Asociación Hispano-Rumana, Salamanca, 1956). Sunt adaosuri destinate să pună în lumină luciditatea, rigoarea, spiritul polemic şi profunzimea cu care analistul Vintilă Horia tratează fenomenul poetic. Astfel, în literatura română, el consideră că numai odată cu Blaga şi Barbu s-a reluat tradiţia eminesciană a poeziei înţeleasă ca instrument de cunoaştere. Întemeierile pe un asemenea principiu pot da contur şi sensului contrar: cel al non-poeziei. Prin el se ilustrează realitatea poeziei (?!) din Rusia şi România post-belică, comentatorul accentuând că aceasta din urmă, în acel moment, „nu mai serveşte pentru a cunoaşte, deci pentru a permite o normală evoluţie a spiritului către un adevăr/…/ ci pentru a opri pe loc, pentru a îngheţa faustic o perioadă pe care o anumită grupare politică o confundă cu infinitul, o consideră definitivă.”

Dar, într-un plan mai general, poezia ca instrument de cunoaştere devine un argumentum ad verecundiam ilustrativ pentru unitatea întregii opere horie- ne, subliniind completitudinea acestei unităţi. Indiferent de forma adoptată de Vintilă Horia, pasiunea şi vocaţia pentru Cunoaştere impregnează totalitatea formelor pe care le-au cunoscut exprimările lui. Faptul că Vintilă Horia apare, pentru Alexandru Ciorănescu, drept cel mai important dintre scriitorii români din exil, că – în respectiva viziune – opera lui „a fost un șoc, și pentru cititori, și pentru critici” ar fi de înţeles dacă am fi în măsură să ne apropiem cât de cât de realitatea, altfel spus diversitatea, dimensiunile şi întinderea reală a scrie- rilor lui – din nefericire, încă, inaccesibile cititorilor români în integralitatea lor.

Dar, să subliniem, este vorba despre o Cunoaştere ce se interoghează pe sine asupra propriilor deveniri. Şi în poemele lui vom remarca subtilele sale procese de auto-reflecţie, de analize ce se transformă în arheologii ale diferitelor etape parcurse către înţelegere. Ideea de Cunoaştere îl urmăreşte aproape obsesiv marcând impresionanta diversitate a demersurilor sale. Astfel, în Introducccion a la literatura del siglo XX acel amplu studiu se deschide cu un capitol semnificativ: La literatura como téhnica de conocimiento… şi două subcapitole pe măsură sunt ilustrative încă din titulatura lor: Una epistemologia de las epistemologias? ca şi La téhnica del conocimiento y la novela.

Desigur, toate acestea, reamintindu-ne o afirmaţie a lui Mikel Dufrenne (poezia e o cunoaştere care nu dă nicio putere) vom înţelege că inefabila pradă a poemelor lui Vintilă Horia rămâne într-un de-ne-atins – ca aerul şi lumina – ori într-un de-ne-povestit, cum numai în muzică se poate întâlni. Iar poemele lui, ca şi unele eseuri (un exemplu e Crucea) au inocenţa celor care nu explică, pentru care viaţa este totodată un mister şi o claritate totală. Specificitatea poemelor horiene constă în faptul că ea „nu este o manieră de a cânta, ci o manieră specială de a gândi”, devenind un a priori, în sensul pe care Mikel Dufrenne îl acordă poesiei ca „inteligibilitate imediată” incontestabilă „glorie a apariţiei sensibile” (v. Poeticul, Ed. Univers, 1971, Bucureşti, p.7).

Ca şi la Horia Stamatu, celălalt mare poet al exilului, poemele din Culorile tăcerii ascund în ele marea presimţire a transcendenţei aşa cum o gândise Rudolf Otto: un cu totul altul absolut (das ganz Anderes): „Trece lopătând greu/ Stolul ales/ Către miazăziua lui Dumnezeu/ Unde din rădăcini nu se mișcă nicio arătare./ Cum satul, cu biserică, cu pâine, cu sare,/ Îngenunche în înserare,/ Cum cina, semnul crucii, apa’n fântână/ N’au nici gust nici rostire’n română./ …/ E bine cum a fost să ne fie./ Laudă omului pentru limba din vie./ Pentru aproape, departe, laudă Ție” (În vie, în vol. Viitor petrecut).

Evident, Vintilă Horia scrie sub fascinaţia proto-istoriilor Poeticului, acolo unde acesta era supus acelei stări cu totul speciale care e rugăciunea. Iar mărturia este limpede: „Am învățat să mă rog pretutindeni,/ Pe stradă, în scris, în somn,/Unde o cât de măruntă ieșire /Pare a duce spre tine./În zgomot, în tăcere, în aducere-aminte” (Exegeză, în vol. Viitor petrecut). E dimensiunea privilegiată de care amintea abatele Brémond gândind originea poeziei în rugăciune, ca un itinerarium mentis in Deum, ca ascensiune către misterul hipernoetic din supraesenţa Fiinţei.

Dar să ne oprim puţin şi asupra titlului antologiei, deosebit de inspirată şi semnificativă alegere a Mihaelei Albu: Culorile tăcerii. Poemul cu acest titlu apare în ciclul al III-lea, Austral din volumul A murit un sfânt. Privitor la respectiva sintagmă, autorul ne spune: „Culorile tăcerii ies în calea/ Păsto- rilor de singurătăţi”. Ceva mai departe, Culorile sunt văzute (!) „ca un semn de viaţă al morţii înconjurătoare”. Poezia se vădeşte ca o aducere a lumii în limbaj, ridicare în inteligibil a tot ceea ce (cum spunea Heidegger) îl întâm- pină (begegnet) pe om şi răspuns adecvat la toate aceste întâmpinări (dem Begegnenden entgegnen). Se explică astfel şi forţa acelui tip de energie cu care este ea încărcată. Ca şi strania ei capacitate de a se situa mereu sub semnul a ceea ce S. Kierkegaard numea aedificatio, tinzând, prin urmare, să construiască, să determine în orizontul fiinţei noastre realizarea unui raport spiritual decisiv.

Poemele lui Vintilă Horia devin un jurnal al iubirii faţă de lume şi faţă de Dumnezeu: „Ce e viu și nou în astre/ Este Nazaret și număr,/ Pitagoric prins pe’un umăr/ Marca rosturilor noastre./ Ce e vechi din bazaltine/ Întunerecuri purcede,/ Revoluții patrupede/ Pentru spaime bizantine./ Grotă sau bordei de paie /Locu-i pretutindenesc, Înghețări în jur domnesc /Concentrate pe văpaie” (Locul cu Iisus, în vol. Viitor petrecut).

Nimic livresc, ci numai trimiteri pasionale către luminile credinţei, ale cul- turii, filosofiei, ale muzicii, ale cunoaşterii sau ştiinţei. Iată un sonet intitulat Teleologie: „Cu nume adâncit în inițiale, Ondulatoriu v, din Planck cetire,/ Corpuscularul b în devenire/ Pulsând în spațiu ruperi în semnale, /…/ Păienjenești cu noimă osebită /Mă leg să intru în vârtejul criptic /Și deci, fidel ieșirii din ispită./Nici devenind, nici închețat în quantic,/ Împreunat cunoașterii, rodită/ Idee-mi fac de crez apocaliptc.”

Vibraţie aparte a sensibilităţii sale, asemenea prezenţei lui Jung ori a lui Planck într-un sonet, îi vom mai descoperi în antologie pe Nietzsche, Kierkegaard, Rilke, Hölderlin, Blaga, Bach, Wagner, Reger. Îi vom regăsi şi în memorii şi în erudita sa eseistică, precum şi în romane unde apar Platon, El Greco, Juan della Cruz, toate emanând – filosofic vorbind – o orientare specific existenţială. A fost curentul ce a dominat şi a impus în Europa ideea cunoaşterii fiinţei umane, acuzând metafizica tradiţională de uitarea fiinţei (Seinvergesenheit). Gândirea europeană se radicaliza şi, prin exigenţele impuse de către un Nietzsche sau Dilthey, aducea în centrul atenţiei umanul. Vintilă Horia, el însuşi un Cavaler al resemnării pleda pentru o nouă naştere spirituală şi morală a individului pe care se întemeia aşa numita Existenzphi- losophie prin Kierkegaard, Karl Jaspers, Martin Heidegger sau Gabriel Marcel.

Ataşamentul faţă de această filosofie se mărturiseşte explicit şi în poeme. Iată-l pe cel intitulat Langelinie şi subtitrat Comentariu la Jurnalul unui seducă- tor, scriere datorată lui Sören Aabye Kierkegaard. În text apare şi numele celei care tulburase, îndurerându-l, sufletul marelui filosof, Regine Olsen: „..Regine Olsen, ai iubit/ Nu trup uitat, ci gând cioplit,/ Die Existenzphilosophie / Peste a avea ți-a scris a fi./…/ Întoarsă-n moarte sau în nord/ Te-ai prins cu Söoren Kierkegaard/ Post scriptum la un alt a fi / Realitet Categorie”.

Cunoaşterea, evident, ţine de tragic iar „tragicul, aşa cum o afirma şi existenţialistul Heidegger (din care citează adesea) este de aflat acolo unde domină spiritul, într-atât de mult încât tragedia supremă se petrece pe tărâmul cunoaşterii şi în sfera celui care cunoaşte” (Heidegger, Martin, 2014, Despre eterna întoarcere a aceluiaşi, Humanitas, Bucureşti).

Poemele cuprinse în această antologie sunt deschideri către o nouă filosofie, o nouă estetică şi, inevitabil, o nouă etică. În numele acesteia din urmă Vintilă Horia se adresează contemporaneităţii reluând la fel de tragica interogaţie a lui Hölderlin: „La ce bun poeți pentru vremi de cădere/ Când din steaguri cad putrede culorile’nfrângerii?” (La ce bun poeți).

Poemele din Culorile tăcerii reintră în actualitatea noastră literară într-un timp în care tulburările indigenţei, puţinătatea şi mizeria spirituală, timpul sărac al gândurilor despre care, cândva ne vorbise Hölderlin, persistă în fiecare din noi şi în cei din jur.

Supraviețuirea unui roman împotriva vremurilor –

Blocada de Pavel Chihaia

S-ar putea spune că prin titlul romanului său, Blocada, Pavel Chihaia îşi desluşise, oarecum premonitoriu, imaginea – cumplit de nedreaptă – a propriului destin de prozator, destin care, din nefericire, nu avea să fie numai al său, ci şi al unei generaţii întregi, generaţia pe care am putea-o numi (cu o expresie pusă în circulaţie de Gertrude Stein) generaţia pierdută. Seismul – pe care violentul articol – intitulat Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei, semnat de Sorin Toma la începutul anului 1948 – declanşase sinistra peri- oadă a proletcultismului, perioada ce avea să-i spulbere, pentru mult timp şi nu numai din literatură, pe Pavel Chihaia cu tot cu Blocada lui, dar şi pe mulţi alţi autori cu cărţile lor cu tot. Între aceştia trebuie să-i amintim pe un Mihail Villara (pseudonimul literar al lui Mihail Fărcăşanu) cu Frunzele nu mai sunt aceleaşi; pe Dinu Pillat cu Moartea cotidiană; se vor adăuga Sorana Gurian cu Zilele nu se întorc niciodată, Oscar Lemnaru cu Omul şi umbra, sau chiar Petru Dumitriu cu Preludiu la Electra şi Euridice care apăruseră la Editura Fundaţiilor Regale.

Dar, într-un inventar al marilor pierderi şi perdanţi pe termen lung şi foarte lung (în únele cazuri chiar definitive dacă ne gândim la Constant Tonegaru, prietenul din adolescenţă al lui Pavel Chihaia) nu va putea lipsi excepţionala carte – Ferestre zidite a lui Alexandru Vona, după cum nu ar trebui să uităm vinovata şi impardonabila tăcere prin care s-a încercat neantizarea destinului de mare romancier al lui Lucian Blaga.

Dintr-o epistolie a lui Pavel Chihaia către Ion Negoiţescu aflăm amănuntele „întâmplărilor” semnificative ce au marcat debutul său de romancier. Blocada, potrivit mărturiilor sale, fusese scris în patru redactări succesive între 1945 şi 1946, într-o vreme când autorul era impiegat la Direcţia Generală a Teatrelor. În februarie 1947, Petru Comarnescu i-a redactat o prefaţă (care în fapt nu a apărut decât în ediția din 1991), iar cartea a fost predată lui Aristide Blank la Editura Cultura Naţională, unde a fost imediat trimisă la tipărit, chiar după romanul lui Mihai Villara, Frunzele nu mai sunt aceleaşi. Astfel, apariţia Blo- cadei a avut loc de Crăciunul din 1947. În legătură cu modul în care a fost primit romanul, autorul relatează în amintita scrisoare: „La începutul anului 1948 – când a avut loc înfeudarea sovietică definitivă a României – au apărut despre Blocada câteva cronici puţin convingătoare şi două atacuri marxizante, ale lui B. Elvin şi Al.I. Ştefănescu, care reproşau lipsa de combativitate a cărţii, precum şi absenţa ideologiei în serviciul căreia se aflau cei doi critici. Cei de la editură mi-au comunicat apoi că Blocada fusese retrasă din librării şi topită, împreună cu alte lucrări considerate indezirabile de către nomenclatura comunistă” (v. Anexa la ediția de la Ed. Dacia din 1991, p. 349).

Habent sua fata libelli spunea un antic adagiu latin. Iar, în adevărul profund al acestei rostiri, se va întrezări întotdeauna un sclipăt de speranţă pentru toţi autorii şi cărţile de autentică valoare cărora vremelniciile le-au pus sau le vor mai pune oprelişti aberante. O ştim din istoriile noastre recente, unde, nu odată, timpurile, o anume contemporaneitate ostilă sau împrejurările neprielnice de care, cel mai adesea nu am fost lipsiţi, au încercat, prin deloc inocente luări de poziţie, să arunce în uitare (şi nu numai!) şi oameni şi cărţi. Dar iată că, după o lungă jumătate de veac, atât Blocada, cât şi autorul ei reintră – şi chiar cu o strălucire aparte – în actualitatea literaturii române. Cei de azi, nu fără o anume uimire, îl redescoperă şi, citindu-l, se alătură părerii lui Dan Ciachir cel care, fără ezitare, avea să spună că este „o carte cât o operă”.

Întins pe aproape 500 de pagini, romanul, scris la o vârstă aproape neverosimilă (23-24 de ani) pentru un autor, stârnise entuziasmul lui Petru Comarnescu. Dar, aproape instantaneu, avea să intre şi în colimatoarele criticii marxiste care, cu o remarcabilă rapiditate, vor determina retragerea şi topirea cărţii. Şi totuşi, în efemera şi fulguranta „intrare-ieşire” din scena literară, romanul a lăsat în urmă o impresie de-ne-şters.

La aproape şapte decenii de la apariţie, Blocada impresionează, întâi de tóate, prin deplina maturitate a scriiturii. Atrag atenţia suflul epic de amplă respiraţie al prozatorului care se vădește absolut frapant; apoi siguranţa frazei, scriitura de autentic artist, stilul cu ample volute narative, în fine, per- sonajele conturate cu o siguranţă uimitoare pentru un tânăr care ambiţiona să-şi înceapă cariera cu unul dintre cele mai dificile genuri literare. Petru Comarnescu, primul său comentator, nu ezitase să se pronunţe spunând că „Lucrarea aceasta vesteşte un destin literar neobişnuit şi aduce romanului românesc o cuprindere şi o adâncire de care rareori a avut parte, în cei 25 de ani de structurare semnificativă”. Şi iată, vedem astăzi, că nici adversitatea acelor timpuri de cumplită toxicitate – şi pentru oameni şi pentru cultură –, nici trecerea timpului nu au putut diminua reala calitate literară a acestei cărţi.

La o primă impresie, despre Blocada se poate spune fără ezitare şi că este romanul unui anume loc, al unor anume timpuri şi al unor oameni asupra cărora scriitorul s-a aplecat cu o vizibilă tentă pasională, încercând totodată să deschidă un orizont către misterioasa şi inefabila amprentă a tuturor acestora. Chiar dacă unii comentatori au considerat că aici s-ar putea opera o apropiere de exotismul din cărţile semnate de un Panait Istrati, de Europolis-ul lui Jean Bart sau de acel Un port la răsărit al lui Radu Tudoran, accentul spiritual pus de autor în tot ceea ce încearcă să ne spună este de o natură cu totul diferită. El scrie sub vraja de irezistibilă magie a întinderilor fără capăt din stepele acelui tărâm din răsărituri, a întunecimilor din pământuri, dar şi a luminozităţilor solare dintre cerurile şi ţărmurile ţinuturilor pontice. Sunt peisajele despre care mărturisea mai târziu că l-au „înzestrat cu o anumită privire asupra lumii”. Şi tot ele au „constituit o permanenţă de-a lungul întregii vieţi” (v. Pavel Chihaia, Hotarul de nisip, Ed. Paideia, 2007, p.277). Aşa se face că aflăm aici o scriitură de factură aproape monografică, unde ţinuturile din preajma Tomisului capătă contururi de mare forţă expresivă: „Părea că soarele e mai roşu şi mai îndepărtat./…/Pe aceste întinderi aride, nu cădea cu lunile o picătură de ploaie şi numai la mari depărtări, se vedeau oameni plecaţi peste burdufuri, trăgându-şi chinuiţi apa din izvoarele adânci şi sără- căcioase./…/aşteptau sub căruţe domolirea pârjolului pentru a cosi la lumina lunii./…/cirezi nesfârşite de bivoli şi cai, adăstând parcă şi ele în răcoarea asfinţitului./…/ Nopţile pontice, ceţurile grele din luna noiembrie, adierile pline de taină ale porturilor Mediteranei, apoi ruínele cunoscute, marmorele, zidurile de apărare care arătau veşnic locuitorilor îndârjirea de a rămâne pe petecul acela de ţărm./…/ Aici nimic nu te făcea să crezi că omul s-a oprit vreodată în loc, dejugând carele, sau că ar putea lăsa o urmă a trecerii sale./…/ Vântul se răsucea în voie, domnea absolut, înfricoşând privirile din această poartă a marei stepe răsăritene, între Asia şi Mediterana”.

În deja amintita scrisoare către Ion Negoiţescu, autorul mărturisea: „Am scris romanul doar dintr-o înflăcărată admiraţie a Dobrogei şi a locurilor unde mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa”.

Trebuie să mai spunem că trimiterile la evenimentele unui anume timp istoric (anii ’40, conflictul din Abisinia sau barajul Bosforului de către turci) sunt tratate cu un premeditat aer de degajare; de unde şi vizibila inconsis- tenţă a datelor: puţine şi abia schiţate. Însă, poate tocmai de aceea, în acest vacuum de informaţii generale, evident calculat, întâmplările propriu-zise ale naraţiunii capătă o fluiditate fluctuantă şi stranietatea care survine dintru acestea trimite la inefabilul de basm al unui „a fost odată ca niciodată”; şi, ca urmare, imprimă naraţiunii ceva din „sfumato-ul” tablourilor renascentiste, unde imaginaţia se ramifică şi rătăceşte mereu prin holmuri depărtate cu un pronunţat aer fantast.

Din punct de vedere compoziţional, rostul – sugerat indirect – al timpului pare menit să servească mai degrabă unor configurări de atmosferă, devenită element mai mult de coloratură. Astfel ea va susţine, într-o manieră de acom- paniament plin de sugestii, atât volutele narative, cât şi credibilitatea deloc banalelor figuri ale personajelor pe care le creionează. De fapt – şi privitor la acestea din urmă, cât şi din perspectivele în care se produc desfăşurările tramei – se poate vorbi despre o foarte vizibilă tentă levantină, nici ea cu totul întâmplătoare. Şi asta se deduce din faptul că povestaşul ţine să ne avertizeze – şi nu o singură dată – că, iată, aici ne aflăm la Porţile Orientului.

Să-l redescoperim pe Pavel Chihaia… Acesta era titlul comentariului cu care Ion Negoiţescu se apropia de romanul Blocada. Şi, chiar de la prímele rânduri, oferea cititorilor portretul vestimentar al persanului Hvaja al Wasiti, zaraful pe care romancierul îl construise – spune el – „nerealist, deşi stilistic verosímil”, apelând la imaginea unei gravuri de Rembrandt. De fapt, şi pentru alte personaje, chiar şi pentru eroul principal, Hemcea, scriitorul apelase la gravurile, picturile şi chiar autoportretele marelui olandez. „În Blocada, spune cu subtilă înţelegere a naturii demersurilor literare Ion Negoiţescu, anacro- nismul nu trebuie considerat o împietate faţă de realitatea istorică, nici ca o sfidare a realului în sens oniric sau fantastic./…/ Chihaia e chiar fascinat de realitate, de farmecele şi posibilităţile ei, de unde propensiunea sa artistică spre pitoresc – până la extrem. Dobrogea lui nu este nici invenţie literară, nici mitologică, în ea amestecându-se doar vocaţia fabulatorie cu experienţa personală./…/ Asemenea Ciumei lui Camus (apărută concomitent cu Blocada), ca şi altor romane tipice pentru noua literatură a veacului nostru, Blocada este o parabolă” (v. Anexă la Blocada, Dacia, 1991, p. 353).

Evident, destinul literar neobişnuit pe care Petru Comarnescu i-l prevestise în urmă cu atâtea decenii lui Pavel Chihaia, s-a împlinit, chiar dacă mult mai târziu!