#74-75 decembrie 2022,  Balcanistică,  METATEXT

NISTOR BARDU – Despre aromânii din Macedonia de nord ‒ zona Bitolia

1.1 Introducere

După cum atestă diverse surse, preluate de Anastasie Hâciu în lucrarea sa, Aromânii. Comerț, industrie, arte, expansiune, civilizație (1936), și conform memoriei colective, pe care am cunoscut-o în cercetările noastre din lunile mai și octombrie, din anul 2018, orașul Bitolia de azi, din Republica Macedo- nia de Nord, a fost, până în anul 1912, un mare centru economic și cultural. Trăiau aici peste 70 000 de oameni de diverse naționalități: aromâni, slavi, turci, albanezi, evrei etc. (Hâciu 1936: 191). Fiind și reședință a vilaetului Monastir, nume dat de turci Bitoliei, și așezat pe celebra Via Egnatia, acest mare centru urban al vremii a atras mereu grupuri de oameni din regiunea respectivă și de mai departe, unde situația lor era mai precară sau mai nesigură. Cei mai mulți dintre ei erau aromâni. Aromânii au populat în mare măsură orașul, precum și satele din jur, Moloviște și Gopeși, care ajunseseră în timp adevărate orașe, Târnova, Magarova, Nijopole, și acestea arătând ca niște așezări urbane. După Războaiele Balcanice din 1912-1913 însă, regiunea a revenit Serbiei. Administrația sârbă și o garnizoană militară s-au instalat curând în oraș, iar după încheierea Primului Război Mondial, în pe- rioada interbelică, Bitolia a devenit un oraș oarecare. În perioada comunistă însă, de până la dezmembrarea Iugoslaviei, Bitolia ajunsese din nou un oraș important din mai multe puncte de vedere: economic, cultural, medical etc.

1.2 Comerțul și meșteșugurile din Bitolia și împrejurimi

Cum se explică această prezență numeroasă a aromânilor din Bitolia și din regiunea respectivă din jur, de la începutul secolului al XX-lea, consem- nată în documente de diverși călători?

În perioada de înflorire de până în 1912, dintre toate grupurile etnice care constituiau populația acestui oraș, aromânii erau cei mai numeroși, ajungând la 25 000-26 000 de suflete. Ei ocupau centrul orașului și carti- erele cele mai curate și mai îngrijite (Ibidem: 192, 193). Două treimi dintre ei, ne spune Anastasie Hâciu (Ibidem: 192) veniseră în Bitolia din regiunea moscopoleană, din localitățile Moscopole1, Șipsca, Niculița, Linotopi, Nicea, Bitcuchi, Greava, Lunca, Fusca, precum și din Gramostea, Resen, Ohrida, Pisuderi, Clisura, Nevesca. Cei mai avuți s-au așezat în Bitolia, alții, în satele din jur, unde au dezvoltat, pe lângă creșterea animalelor, mici industrii și, mai cu seamă, au susținut negoțul de toate felurile. Numeroase caravane se deplasau în toate direcțiile unde existau vaduri comerciale în plină activitate. De fapt, principalele ocupații ale celor două cincimi de aromâni din populația Bitoliei erau comerțul și meșteșugurile legate de acesta. Cărvănarii erau prezenți în fiecare sâmbătă la Düres, de unde aduceau mărfurile venite pe Marea Adriatică. Alții se duceau la Salonic și aduceau mărfuri de acolo. Se adunau la Bitolia cărvănari fărșeroți din Pleasa, cărvănari grămosteni din Crușova și Livădz, din Moloviște și Gopeși. Traficul de mărfuri se desfășura în deplină siguranță.

În anul 1900, în marele bazar din Bitolia, numit Bezesten (în turca de azi bezistan „market”, cf. RTIS-RTED, s.v.) centrul angro unde se pecetluiau marile afaceri, era un singur turc, un albanez aromânizat și un bulgar. Toți ceilalți erau aromâni. În afară de Bezesten, alături de evrei, turci și bulgari, marile artere comerciale erau deservite, de asemenea, de aromâni. Cei mai de seamă comercianți aromâni din oraș erau: Nicarușii (care veneau din Moscopole), frații Cliu și frații Babi, care se ocupau de coloniale, frații Muja, cu comerțul de bumbac, etc. Acești mari negustori lucrau cu case de comerț din Viena, Budapesta, cu Damasc și alte centre din Asia Mică, din Egipt (Hâciu loc. cit.).

Principala stradă a Bitoliei de atunci era Șiroc Socac (Strada Largă), rămasă până astăzi „cea mai elegantă și mai modernă”. În vremea aceea, 80% din locuitorii acestei străzi erau aromâni. Imaginile de azi nu sunt de- parte de cele de atunci: strada se întinde printre clădirile cu arhitectura lor de odinioară renovată, devenite acum magazine impresionante, hoteluri, localuri de petrecere, farmacii, ateliere fotografice, cofetării, brutării. Toate acestea, altădată, se aflau în proprietatea aromânilor (Ibidem: 194).

O altă stradă, Curu Ceșme (Cișmeaua seacă), era strada hanurilor și a ho- telurilor, ai căror proprietari erau aproape sută la sută aromâni. Acolo trăgeau caravanele pline cu mărfuri și tot de acolo se încărcau mărfurile din localitate care erau purtate în multiple direcții. Iată câteva nume de proprietari și de hanuri: Tașcu Bujdar, han hotel „Roma”; Nachi Paligora, han pentru negustorii și caravanele din Tirana și Elbasan; Cocu Satravan Han; hanul Coleniari, hanul Rize, Mitu Ticu și Dim; hanul Nachi Zisi etc. etc. (ibidem: 197-198).

Cazangi Socac (Strada cazangiilor) era strada unde se fabricau clopote, mari și mici (Ibidem: 196). Se prelucra și fierul, care era meșteșugit de aro- mâni mai ales pentru utilizări decorative (loc. cit.). Cuiumgi Socac era strada atelierelor în care neîntrecuți giuvaergii, adevărați artiști ai vremii într-ale cizelării metalelor scumpe, confecționau, între alte obiecte, bijuterii din aur și argint de o mare frumusețe (Ibidem: 199).

Pe lângă mișcarea negustorească, dominatoare a vieții economice a Bi- toliei și a așezărilor din jur (Magarova, Târnova, Nijopole, Moloviște, Crușova etc.), industrii și manufacturi de tot felul aprovizionau cu produsele de profil acest comerț extrem de viu. Funcționau în oraș și în localitățile dimprejur blănării, tăbăcării, croitorii, țesătorii de abale, fabrici de postavuri, de șiac și de găitane. Femeile lucrau acasă „cei mai buni ciorapi, șiac, chilim, velință, sarici, flanele, etc. precum și pânze de in și de bumbac”; ele se mai ocupau și cu cultura viermilor de mătase. Astfel, prăvăliile din Vlah Cearși (Cartierul Vlahilor) erau pline de aceste mărfuri, care își găseau repede cumpărători2. Nu lipseau atelierele de croitorie, de bărbați și de femei, în care, de aseme- nea, „excelau” aromâni precum Costi Cașuiani, V. Bușa, Leascu Prenda, T. Țirviri, Spiru Teodor Ciuli etc. (Ibidem: 195-196). Piața făinurilor era tot în mâna aromânilor, dar morile și fabricile aparțineau beilor turci (Ibidem: 197).

Pe lângă aceste mărfuri atât de felurite, în orașul capitală de vilaet, Bi- tolia, existau și preocupări mai subtile, și acestea aparținând aromânilor. De exemplu, Leonte, Kermeli și celebrii frați Manakia, erau respectații fotografi ai Bitoliei. Pe lângă atelierul de lucru, cei doi frați, Milton și Ianachi Manakia, dețineau și un cinematograf propriu (Ibidem 1898-1899).

Profesiunile liberale erau practicate de asemenea de aromâni. Farmaciștii, medicii, cu „diplome de București”, stomatologii erau, aproape toți, aromâni (cf. Ibidem: 200).

La o asemenea intensă viață economică era obligatorie prezența unor firme bancare, care n-au lipsit din Bitolia. În denumirile lui Atanasie Hâciu, acestea se numeau case de bancă. Pe lângă evreii Calef și Baruh și albanezul Chiriac (creștin), aromânii alcătuiau partea cea mai mare în afacerile financiare. Iată câțiva dintre ei: Vanciu Miloși, frații Xiftan Neșcu, Cucanace, Fila, Mandi Săraflu, Cioca, Costi Papazoglu, frații Lala etc. De aprovizionarea armatelor turce se ocupa firma Juli, și aceasta deținută de aromâni (Ibidem: 199).

1.3 Învățământul

Deosebita înflorire economică a Bitoliei a condus și la o dezvoltare a instituțiilor religioase și de învățământ. Toate etniile aveau bisericile și școlile lor, chiar dacă, în unele situații, nu existau suficiente temeiuri pentru înființarea și funcționarea acestora. Asfel, în oraș funcționau biserici ortodoxe, catolice, anglicane, moschei, sinagogi. Dintre toate acestea, biserica Sf. Dumitru a aromânilor grecomani din Bitolia, era excepțională. Era înzestrată cu picturi și sculpturi în lemn de mare artă3. Pe lângă serviciul divin, biserica aceasta servea și ca instituție de credit, deponenții fiind enoriașii. Biserica însă avea și propriile ei averi și era în stare să împrumute pe negustorii mai nevoiași, pentru a-și desfășura afacerile. Aromânii care împărtășeau românismul aveau o altă biserică, un paraclis, de fapt, „frumos înzestrat”, care a funcționat și în perioada interbelică și după aceea (Ibidem: 201-202).

Aromânii, grecii, bulgarii, sârbii, turcii, evreii, sârbii, călugării lazariști au avut propriile lor școli, „primare și secundare de tot felul”. Toate erau susținute de etniile respective. Școlile grecești erau de fapt școli ale aromânilor greco- mani din oraș. Aceștia recunoșteau că sunt aromâni, dar țineau de biserica și cultura greacă, ascultau de prelații greci și respingeau ideea românității lor originare. În bisericile și școlile lor, se slujea și se învăța în limba greacă. Din 1880 însă, cu ajutorul Statului Român, care, din anul 1864 a început să aibă grijă de românii balcanici, în privința educării lor în școală și în biserică, în propria limbă – limba română sau chiar în dialectul aromân4 ̶ , a luat ființă la Bitolia primul liceu românesc din Balcani. Anastasie Hâciu considera această instituție de învățământ drept „Înalta academie din Balcani […], grandioasă prin noutatea și impunătoarea […] cultură ce a răspândit-o vreme de aproape patru decenii”. Era susținut financiar de România, în cea mai mare parte, și mai puțin de aromânii cu dare de mână, care împărtășeau credința că și ei sunt români (Ibidem: 201). Clădirea liceului, care în prezent nu mai aparține comunității aromâne, impresionează și azi prin arhitectura ei deosebită. Nume- roase generații de tineri aromâni, veniți din mai toare regiunile din Peninsula Balcanică – din Macedonia, din Epir, din Albania etc. (Iota 2012: 79-117), s-au format la acest glorios lăcaș de învățământ.

Pe lângă liceu, aromânii dețineau la Bitolia și o școală normală profesională de fete și mai multe școli de băieți și mixte: Școala primară centrală de băieți, înființată în 1878; Școala primară mixtă din Bitolia nr. 2, din cartierul Rocica (mahalaua Roșca); Școala primară mixtă din mahalaua Arnăut, înființată în 1905 (cf. Cordescu 1906: 46-50; vezi și Hâciu, op. cit: 20, nota 1).

1.4 situația din perioada interbelică și din perioada comunistă

Războaiele balcanice din 1912-1913 au condus la împărțirea Macedo- niei între Grecia, Serbia și Bulgaria. Partea revenită Serbiei a cuprins și pe aromânii din zona Bitoliei. În perioada interbelică, aromânii din Iugoslavia, adepți ai românismului sau ai grecismului au fost asmuțiți unii împotriva al- tora, conform celebrei formule Divide et impera. În aceste condiții, unii dintre aromânii care se considerau români au luat drumul României. Au ajuns în țară, unde au fost așezați mai întâi în Cadrilater și apoi, în satul Beidaut, din județul Tulcea. Pentru că veneau din Serbia, și-au dat numele de sârbeń. Din Dobrogea, câteva familii s-au stabilit în comunele Afumați și Voluntari, din apropierea Bucureștiului (cf. Saramandu 2003: 23-24).

Aromânii rămași în Iugoslavia au avut de suportat discriminările naționaliste ale noilor stăpâni ai teritoriilor care până atunci au aparținut Turciei Europene. După Al II-lea Război Mondial, după cum ne-au „povestit” aromânii din Bitolia și din alte localități din fosta Republică Macedonia, componentă a Iugoslaviei, au avut de suferit discriminări și deportări din partea autorităților. Cu timpul însă, aceste suferințe ale aromânilor au luat sfârșit și ei au putut să intre în rând cu populația majoritară, în privința locurilor de muncă și a unei desfășurări normale a vieții cotidiene. Existența lor a decurs destul de bine până la des- trămarea Iugoslaviei Federative. În anul 1968, edilii Bitoliei au hotărât să construiască un hotel modern pe locul în care se afla și biserica aromânilor,

„Sfinții Împărați Constantin și Elena”, din cartierul Vláșca Mahalá. Atunci, celebrul medic chirurg al orașului și al întregii Federații Iugoslave, în același timp, și un luptător ardent pentru drepturile aromânilor, Constantin Nicea, el însuși aromân, a făcut numeroase demersuri și a obținut de la autorități, în cele din urmă, decizia de a nu se demola biserica aromânească (a aromâni- lor ce se considerau români) până când nu primesc în schimb o altă clădire corespunzătoare, care să funcționeze ca un lăcaș de cult ortodox. După ce a fost obținută clădirea respectivă, a început construcția numitului hotel Epinal, care funcționează și azi. La Bitolia, din păcate, biserica aromânească „Sfinții Împărați Constantin și Elena” adună azi puțini enoriași la liturghiile duminicale. Doar la marile sărbători aromânii sunt prezenți în număr mare. Alături de ei, participă și slavi macedoneni, mai ales dacă fac parte din familii mixte ma- cedono-aromâne. Slujba se ține în limba macedoneană. Doar unele cântări se aud și în aromână!

După dezmembrarea Iugoslaviei, Republica Macedonia independentă, nou apărută în Europa, a avut față de aromâni o politică de îndepărtare a lor din zonele în care erau majoritari sau în grupuri compacte. Până nu de mult, dacă alături de macedonenii slavi se aflau în Bitolia și mulți aromâni, antrenați în industriile destul de numeroase ale orașului, în ultimii ani s-a observat un adevărat exod al acestora către locuri mai prielnice, fără discriminări. Industriile performante, de faimă, din Bitolia, au dispărut sau au fost transferate în alte orașe din Macedonia, ceea ce i-a făcut pe mulți aromâni să-și caute de lucru în marile aglomerări urbane ale noii Republici Macedonia de Nord. Având în vedere și căsătoriile exogame, tot mai numeroase, aromânii au ajuns să se „verse” ireparabil în majoritatea etnică macedoneană. Unii s-au stabilit în Grecia sau în țările occidentale, alții, din ce în ce mai mulți în ultima vreme, au luat drumul Australiei și s-au așezat la Melbourne, unde există un adevărat cartier al aromânilor, numit Cogburn. Nu numai aromâni din Macedonia au ajuns acolo, ci și confrați de-ai lor din alte țări balcanice. Mai mult decât atât, în ultima vreme, situația proprietății aromânești a Bisericii „Sfinții Împărați Constantin și Elena” și a Cimitirului Românesc a devenit de-a dreptul incertă.

„În urmă cu doi ani, comunitatea aromână, care administra aceste proprietăți, a fost deposedată de această avuție patrimonială, situația creată urmând să se lămurească în justiție” (Bardu, Țîrcomnicu et alii, 2018: 40).

Aromânii din satele din jurul Bitoliei au plecat la oraș sau în străinătate, lăsând în urmă case părăsite sau în grija unor părinți în vârstă, care nu se pot adapta la un nou tip de trai decât cel pe care l-au cunoscut bine de-a lungul anilor și au rămas la vatră, așteptându-și acolo sfârșitul. Copiii lor, deveniți orășeni, vin să-i vadă în week-enduri, să-i mai ajute la treburi, și de sărbători. Așa stau lucrurile azi la Moloviște, la Târnova, Magarova, Nijopole. Dintre toate aceste sate de azi, vom aduce în discuție realitatea din Moloviște, al cărui grai îl vom prezenta în partea a doua a articolului nostru.

În ceea ce privește satul Gopeși, fost cândva (în 1889) un mic oraș, cu 2600 de locuitori, cu școală românească și cu spectacole de teatru, numără azi 40 de cắsuri (case), dintre care, vreo 30 sunt locuite doar în timpul verii, iar iarna, doar 2-3 case au în ele oameni, la sfârșit de săptămână. Aici am cunoscut pe Goran Papaianachi, președintele Asociației Gopeși – Hoara Noastră (Gopeși ̶ Satul Nostru) și pe soția sa, precum și pe Iancu și Nada Nicolai (Ibidem: 144). Cele două fete ale lor sunt stabilite în America. Din curtea acestora din urmă se deschide o panoramă tulburătoare, alcătuită din păduri dense de foioase de un verde crud amețitor, de munți înalți și de pante abrupte (Ibidem: 147). Biserica de aici, monumentală, mai mare și mai impresionantă decât aceea din Moloviște, necesită reparații urgente. Statul Macedonean de azi însă nu alocă fonduri pentru culte, iar gopeșeni cu dare de mână nu se prea găsesc pentru renovarea ei. Goran Papaianachi este profund afectat că gopeșenii săi, răspândiți în toate părțile din țară și din străinătate, nu se gândesc să contribuie la renovarea acestui simbol al gloriei de odinioară a Gopeșiului.

Locuit mai întâi de grămosteni, satul Nijopole de azi este populat în mare parte de fărșeroți și de foști moscopoleni, care au venit aici în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Fărșeroții s-ar fi așezat atunci și în Magarova și în Târnova (Hâciu 1936: 173). Azi generațiile mai tinere lucrează la oraș, copiii sunt duși la școală tot la oraș, școala din sat rămânând închisă din lipsă de elevi! Vera Ianuli (VI), fărșeroată din familia Muși, ne-a primit cu multă căldură și ne-a arătat obiecte de îmbrăcăminte, așternuturi, țesături tradiționale extrem de bine păstrate și foarte elocvente din punct de vedere etnografic.

La 8 kilometri de Bitolia este satul Târnova, aproape lipit de Magarova. Aici a înființat Dimitrie Atanasescu, în 1864, prima școală românească din Balcani. Conform lui Atanase Hâciu (1936: 174-176), în aceste două așezări se aflau, în anii de dezvoltare a regiunii, mulți negustori și meșteșugari. Datorită eve- nimentelor istorice din anii 1912-1918, aproape toți locuitorii au plecat înspre alte meleaguri: la Florina, în România, la Turnu Severin, Zimnicea, Calafat, Craiova, Giurgiu și chiar mai departe, la Sibiu și Orăștie etc. Dintre aromânii târnoveni, unii au ajuns comercianți în Dobrogea, la Constanța, Cernavodă, Silistra, Bazargic. În prezent, la Târnova ar exista 80 de familii de macedoneni, albanezi, aromâni, unii dintre ei fiind sărăcăceani.

Despre Magarova, care continuă prin așezare comuna Târnova, subiecții noștri ne-au informat că la sfârșitul secolului al XIX-lea trăiau aici 4800 de locuitori, „toți armâni”. Ioan Nenițescu (1895: 165) observa în vremea re- spectivă presiunea aromânilor grecomani asupra acelora care se defineau drept români. Școala românească din această localitate a continuat însă să funcționeze, în ciuda atitudinii dușmănoase a grecomanilor (cf. Cordescu 1906: 97). Monumentală și impresionantă și azi este biserica „Sfântul Dimitrie”, cea mai mare din zonă, după cea din Gopeși. Ca peste tot unde am făcut cercetări în această zonă, am remarcat monumentalitatea bisericilor, care exprimă, pe de o parte, progresul economic excepțional din această parte a Balcanilor, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar pe de alta, fervoarea credinței religioase a aromânilor, care mulțumeau astfel Divinității pentru bunăstarea lor.

Moloviște. Se află situată la 23 km de Bitolia, la înălțimea de 1087 m, într- un fel de căldare a munților. Din vale, strada principală pietruită a satului urcă spre biserică și mai departe, până la ieșirea din sat, tot pe un drum în pantă, care duce sus, la Mănăstirea Sf. Ana. De o parte și de alta, se află case vechi de piatră, cu etaj, acoperite cu țiglă. Plocile din ardezie, grele, de altădată, folosite pentru acoperiș, au fost date jos în ultimul timp și adunate pentru a fi revalorificate. Nu puține dintre aceste case sunt părăsite și cuprinse de ruină. Altele, mai în bună stare, sunt locuite în timpul verii de stăpânii răspândiți în orașe unde traiul e mai ușor. Gardurile de piatră sunt întărite precum zidurile caselor, cu brâie de lemn (băr di lemn di fag) și acoperite cu ploci. Chiar la stradă, o casă este prăbușită pe jumătate.

Satul ar avea la această dată (16 mai 2018) 60-70 de locuitori, după cum ne informează subiecții RPb și VM. Majoritatea sunt grămosteni (grămustenń), dar alături de ei sunt și fărșeroți și moscopoleni. Trăiesc din creșterea vacilor, a cailor, care pasc în pădurea de la capătul de sus al satului, cu clopote la gât, pentru a fi găsite spre seară. Țin, de asemenea, păsări de curte și porci (pόrță) (potrivit lui RPb și VM). Oi nu am văzut.

Ceea ce ne-a atras atenția la Moloviște, în mod deosebit, este graiul aromănesc vorbit aici, în care se disting elemente de dialect meglenoromân. Despre acest aspect, în jurul căruia s-au făcut considerații interesante de către lingviștii români, în anii interbelici, ne vom exprima în continuare.


Atanasov, 2002                 ̶  Petar Atanasov, Meglenoromâna astăzi, București, Editura Academiei Române.

Bardu, 2004                       ̶ Nistor Bardu, Observații asupra graiului aromânesc din localitatea Șipsca, în vol. Spațiul lingvistic și literar românesc din perspectiva integrării europene. Volum îngrijit de Dan Mănucă, Ofelia Ichim și Florin-Teodor Olaru, Iași, Editura Alfa, p. 185-193.

Bardu, Țîrcomnicu            ̶ Nistor Bardu, Emil Țîrcomnicu, Cătălin Alexa, Stoica Lascu, Ioana Iancu et alții 2018 „Lecturi vizuale”etnologice aromânii din Republica Macedonia. Regiunea Bitolia. Memorie, tradiție, grai, patrimoniu. București, Editura Etnologică.

Capidan, 1925     ̶  Th. Capidan, Meglenoromânii, I. Istoria și graiul lor, București.

Capidan, 1931     ̶  Th. Capidan, Fărșeroții. Studiu lingvistic asupra aromânilor din Albania, în „Dacoromania”, VI, 1929-1930, p.1-210.

Capidan, 1932     ̶  Th. Capidan. Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, București, Imprimeria Națională.

Caragiu 1975       ̶ Matilda Caragiu Marioțeanu, Compendiu de dialectologie română (nord și sud dunăreană) București, Editura Științifică și Enciclopedică.

Cordescu 1906    ̶  Mihail-Virgil Cordescu, Istoricul școalelor române din Turcia, Sofia și Turtucaia din Bulgaria, București, Tipografia Curții Regale, F. Göbl.

Densusianu 1961  ̶  Ovid Densusianu, Istoria limbii române, vol. I, II, București, Editura Științifică.

Djiuvara 1996      ̶  Neagu Djiuvara (coord.), Aromânii. Istorie. Limbă. Destin, București, Editura Fundației Culturale Române, București.

Hâciu 1936            ̶  Anastase N. Hâciu, Aromânii. Comerț, industrie, arte, expansiune, civilizație, Focșani.

Iota 2012             ̶  Iota Naum Iota, Din viața zbuciumată a aromânilor, București „Predania”.

Ivănescu 1980     ̶  G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iași, Editura Junimea. Nenițescu 1895   ̶  Ioan Nenițescu, Dela Românii din Turcia Europeană, București.

Papahagi 1930    ̶  T. Papahagi, Originea muloviștenilor și gopeșenilor în lumina unor texte. Extras din „Grai și suflet”, revista Institutului de Filologie și Folclor, București.

Peyfus 1994        ̶  Max Demeter Peyfus, Chestiunea aromânească.

Evoluția ei de la origini până la pacea de la București, București, Editura Enciclopedică.

Pușcariu 1976     ̶  Sextil Pușcariu, Limba română, I. Privire generală, București, Minerva.

Saramandu 1972   ̶ Nicolae Saramandu, Cercetări asupra aromânei vorbite în Dobrogea, Fonetica. Observații asupra sistemului fonologic, București, Editura Academiei Române.

Saramandu 2003   ̶  Nicolae Saramandu, Studii aromâne și meglenoromâne, Constanța, Editura Ex Ponto.

Zbuchea 1999      ̶ Gheorghe Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică (secolele XVIII-XX), București, Editura Biblioteca Bucureștilor.

Sigle

RTIS-RTED             ̶ Redhouse Türkçe Ingilizce Sözlük. Redhouse Turkish – English Dictionary, 1998.

Subiecți

CN            ̶  Constantin Nicea, 96 ani, medic chirurg, pensionar din Bitolia.

GP            ̶  Goran Papaianachi, 51 ani, originar din Gopeș; în prezent în Bitolia.

HC            ̶  Hristo Ceolac, 68 ani, pensionar; fărșerot, originar din Nijopole; în prezent, în Bitolia.

NM           ̶  Nicola Maciovski, 75 ani, agricultor; moloviștean.

RPa        ̶  Risto Paligora, 50 ani, muzeograf; originar din Moloviște; în prezent în Bitolia.

RPb       ̶  Risto Paligora, 62 ani, fermier; moloviștean.

SK              ‒  în Bitolia.

VI           ̶  Vera Ianuli (din familia Muși), 63 ani, din Nijopole.

VM         ̶  Violeta Maciovski, 67 ani, casnică; molovișteancă.

  1. Citându-l pe V. Berard, Atanasie Hâciu ( cit.: 193) precizează că aro- mânii din orașul Moscopole au venit la Bitolia înainte de distrugerea celebrei urbe aromânești din Albania. Aceeași idee este exprimată de Max Demeter Peyfus (1994: 24-25)), precum și de Neagu Giuvara (1996: 92), care arată că negustorii din Moscopole, nemaiavând unde a-și reinvesti acumulările de capital în orașul lor, au căutat alte posibilități pentru afaceri. În afara Austriei, aflată atunci într-o dezvoltare accelerată, unde au migrat mulți dintre ei, nu puțini au ajuns și la Bitolia, aflat atunci în plină înflorire economică.
  2. „Comunele Nijopole, Têrrnova și Magarova dau foarte mult postav lucrat de mâni armâneșci. Odată comunele acestea trei, împreună cu Samarina, Clisura și Perivole, furnisau întreaga armata turcă cu postav, care e de două feluri: «scutic» și «șaiac»” (Nenițescu 1895: 197).
  3. Și astăzi această biserică este în picioare și bine conservată (n.n. – NB).
  4. Vezi în acest sens capitolul „Ideologie națională și acțiune politică la înce- putul secolului XX” din Zbuchea 1999 : 68-126, în care sunt prezentate acțiunile aromânilor balcanici de a obține recunoașterea lor ca etnie românească cu drepturi depline de a avea învățământ în limba națională, organizare bisericească proprie și reprezentare proporțională, pe baze etnice, în diverse organisme locale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *