OTTILIA ARDELEANU – Pe tine, ca să te iubesc… (Bogdan Pascal)
După ce în 2019 debutează în lumea literară cu volumul Cântec promis, Ed. Ex Ponto, Constanța, având cuvântul însoțitor al prozatoarei dobrogene Diana Dobrița Bîlea, Bogdan Pascal, revine după un an, în 2020 deci, cu volumul de poezie Fără timbru, publicat tot prin intermediul editurii constănțene, condusă de binecunoscutul prozator și director, domnul Ovidiu Dunăreanu, cel care alături de Lucian Gruia vine în întâmpinarea autorului cu câteva opinii critice pe coperta a patra a acestui volum.
Fără timbru, înainte de orice lectură, pare o scrisoare de destăinuire, trimisă lumii întregi pentru a-i descoperi conținutul, căci un poet nu are nimic a ascunde ochilor minții și inimilor celor care empatizează cu diversele sale cuvinte îmbrăcate frumos, ca de sărbătoare. Poezia însăși este o sărbătoare la care se alătură aceia care agreează dezinvoltura, răsfățul, actul dansant al versurilor, farmecul, mesajul cel de multe ori întors pe dos…
Poezia lui Bogdan Pascal respiră aerul realității, al vieții nu tocmai darnice în sentimente și bunăvoință, inspiră și expiră poezie atunci când „Viața mea, desculță muribund,/ înnebunește când din tălpi îți zboară ‒”. În accepțiunea autorului, cuvintele sunt chei care nu mai știu de ușile lor, fiindcă sunt sortite să deschidă guri, să dea afară ceea ce este de spus. Pe cât de delicat, pe atât de (auto)ironic, acest autor care se întreabă retoric dacă nu cumva viața dăruită omului este falsificată de purtătorii de Dumnezeu pe care îi consideră „dumnezei triști ai lacătelor/ de pe ușile de biserici, dumnezei care plodesc/ făptași în negru, scamatori cu voci subțiri și care/ scot merțane din cutia milei și care/ iubesc poporul…” Ca o iluzionare, totuși, consideră că sunt și dum- nezei „care n-au nicio pretenție”. Astfel, Dumnezeul poetic este considerat o paletă de alți dumnezei care fac, după mintea și interesele lor pământești, să beneficiem de un dumnezeu bun ori de unul ne-bun!
Bogdan Pascal este un poet al detaliului, bun observator al mediului, el nu filtrează, ci înghesuie lucru după lucru, obiect după obiect, chiar acțiune după acțiune, astfel încât să corespundă lipsei de spațiu, o altă realitate neiertă- toare. Cu alte cuvinte, poezia se poate scrie, la fel cum iubirea se poate trăi, în locuri strâmte, aglomerate, care încurcă, care transpiră, care micșorează chiar și spațiul de visare, oceanul, timpul: „Îți legeni piciorul în fotoliu,/ râzi, zici ceva, sorbi cafea, uneori fumezi,/… și… piciorul acela și… mâna aceea/ și frunza pe care o atingi,/ strada, râul,/ câinele Diego când vine să te salute,/ pisica Amanda,/ oceanul, visele…,/ timpul…”
Poezia pascaliană nu omite cam în nicio transpunere iubirea, chiar și la nivel de fleac, tonusul ilar, de umor fin, caracterizând una dintre multiplele sale valențe poetice: „Știi că mă dor ochii de atâta naivitate,/ atunci când vii, că ești singura ființă care/ mă vizitează/ și atunci când pleci ești singura ființă/ care se întoarce./… acele lucruri care nu sunt ceva/ vin din dragostea ta,/ dacă am fi chinezi, am juca încontinuu/ ping-pong cu ele, doar ca să ne prefacem/ că/ avem viteză./ De fapt suntem doi melci și tu/ ești unul dintre ei,/ poate celălalt.”
Iubirea este tratată în joacă, să poată fi ținută în frâu și eliberată din frâu totodată, este un demers care se învață din aproape în aproape, cu pași mărunți, o copilăreală, un fel de măiubește-număiubește, o „risipă de uitare”: „dar eu știu, că pe undeva/ reușesc să mă târăsc până la tine/ cu umerii împovărați de iubiri secunde./ Și îmi spun că tu/ ai să mi le smulgi, ca pe niște pene/ cu piele cu tot chiar, pentru că așa ești tu,/ milostivă și nu îmi ții în dinți,/ decât oasele sufletului și îmi vorbești/ în sictir: tot tu ești?”.
Dragostea nu are o definiție, și totuși, poetul îi găsește un sens, o inter- pretare personală, chiar o contribuție benefică în lumescul din ce în ce mai dezorientat: „Uneori îmi zic că asta e dragoste,/ lucruri mărunte care fac viața posibilă,/… puterea asta care vine din nimic/ și face lucruri întregi să se în- tâmple”; „O mie de pași de furnică/ fac un pas de uriaș-/ asta e iubirea:/ pașii noștri de furnică/ sunt și pași/ de uriași”.
Se simte pregnant, în poezia sa, formațiunea profesională filosofică. Astfel, Bogdan Pascal dă chip înțeles oricărei nebuloase, folosind limbajul adecvat, firesc, necăutat, fără niciun fel de emfază: „Dacă părinții nu ne-ar învăța cuvinte,/ ci direct idei ori nici măcar idei/ ci, mai limpede, moduri de a fi,/ cine ar mai voi să învețe și/ mai ales, ce?”.
Poeziile din acest volum sunt și de factură clasică, și în vers alb, diferite ca formă, unele mai scurte, de esențializare a mesajului, altele mai volumi- noase, poate din dorința de a lămuri per sempre cititorul, atingând parametri tematici exprimați limpede, indiferent de numărul de versuri ori întinderea pe orizontală, imbricate aleatoriu, fără a urma vreo strategie, dar tocmai din acest motiv se remarcă spontaneitatea dinăuntru.
Cuvântul cheie, scrisoare, deși nu obsesiv folosit, denotă rațiunea alegerii titlului volumului. Totodată, întărește relația poetului atât cu femeia iubită și căreia îi este dedicat volumul de față, cât și cu cititorul, oricare ar fi acesta, întărind comunicarea îndeaproape. Se pare că în logica poetului, femeia iubită este chiar poezia sa, în felul acesta găsindu-și menirea atât ca scriitor, cât și ca om, ca îndrăgostit.
Poezia lui Bogdan Pascal devine uneori eterică, pare să se citească pe vârful picioarelor, pare să vină din ancestral și să se continue la nivel stelar, dincolo de orice cuvinte, conexiunea cu ființa iubită străpungând real-irealul:
„Vocea ta întindea noaptea/ ca o melasă pe cer/ în timp ce îți descheiai râzând/ nasturii stelelor,/ simțeam nevoia să îți vorbesc/ în limbi străvechi”.
Poezia lui Bogdan Pascal are puterea realului. Poate ar trebui să împrumut din sintagmele relevante ale acestuia, dar, mă opresc aici, spre ademenirea cititorului, încheind astfel: „am să scriu numele tău pe dinafară”, Poezie!