LUCIAN GRUIA – Lazaretul demagogilor (Adrian Nicola) – Reveria lirică (Maria Calciu)

Adrian Nicola – Lazaretul demagogilor

În Cuvânt înainte –autorul ne spune că volumul Lazaretul demagogilor (Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2021) este al doilea roman dintr-o trilorgie şi urmează după romanul Prizonierul. Volumul al treilea este în curs de elaborare. Trebuie să prezentăm succint şi câteva aspecte din primul volum, Prizonierul. Personajul principal al trilogiei este ţăranul Iorgu Tănăsache, din Segarcea, care a fost prizonier timp de zece ani de zile, în timpul celui de-al doilea război mondial şi după aceea, în Uniunea Sovietică. Era căsătorit cu Victorina şi aveau doi copii, Nicu şi Ana. Iorgu este declarat mort pe front şi ca atare Victorina îi inmormântează hainele (după obicei) şi după câţiva ani se mărită cu Petrache Barabulea, foarte insistent în a-i face curte. Noul cuplu, avea deja un copil, pe Mihai, când, spre surpriza tuturor, Iorgu se întoarce acasă. Dar aici ce să facă? Pleacă să-şi rezolve problemele cu actele de identitate la Criova şi Segarcea şi în ultima localitate o cunoaşte pe Mitrana, cu care se căsătoreşte şi se stabilesc într-o localitate mică de câmpie in care Spiros (bunicul Mitranei) începuse să construiască o casă. Locul avea să se numească, după numele mic al eroului, Caraiorgu.

Pe lângă aceste personaje, din romanul Prizonierul, mai sunt preluate în Lazaretul demagogilor şi următoarele: Cora şi Tudorel (copii cuplului Iorgu şi Mitrana), Coralia Ghiţescu, naşa de botez a copiilor menţionaţi, avocatul Alexandru Blănaru, căruia îi este atribuită scrierea Lazaretului demagogilor, după ce a găsit în lada de zestre a casei bătrâneşti, de la ţară, benzile de casetofon cu înregistrările discuţiilor dintre tatăl său, ziaristul Jean Blănaru, şi Iorgu Tănăsache.

Acum putem comenta romanul Lazaretul demagogilor.

Trilogia constituie o saga a familiilor lui Iorgu Tănăsache din care vom ur- mări cum se împletesc trei teme principale: vieţile lui: Mihai, Iorgu şi Alexandru Blănaru. Adrian Nicola posedă calitatea de a amâna mereu deznodămintele, pentru a incita cititorii. Noi vom despleti aceste fire, pentru a simplifica lucrurile.

• Viaţa lui Mihai, fiul Victorinei şi al lui Barabulea

După ce Barabulea este arestat pentru crimă, Mihai (copil) este adoptat de Iorgu şi de aceeea va primi numele de Mihai Tănăsache. A urmat liceul profesional şi apoi a lucrat la o mare uzină din Craiova, în timp ce făcea se- ralul. La un moment dat i se propune să devină pedagog la şcoala uzinei şi acceptă. Viaţa de internat se desfăşoară, cu bune şi cu rele Mihai încercând să pătrundă în sufletele elevilor spre a le înţelege comportimentul, pe când ceilalţi pedagogi erau distanţi şi aplicau numai pedepsele.

Deşi nu era de serviciu, Mihai îl salvează pe elevul Ilie Pupăză care voia să se arunce pe geamul internatului, întrucât părinţii săi îi vânduseră capra la care ţinea foarte mult. Cum reuşeşte Mihai să îl salveze pe Ile, cititorii vor aflsa singuri lecturând paginile acestei cărţi incitante.

Mihai este privit ca un erou în internat, dar unii pedagoci îl invidiază. Se- curitatea află de relaţia lui Mihai cu doctoriţa internatului, Farina şi îl racolează drept colaborator.

Mihai îl cunoaşte la cârciumă pe Take poetul care era sărit de pe fix sau numai mima şi care improviza versuri curajoase împotriva conducătorilor co- munişti. Miliţia îl lăsa în pace considerându-l nebun. Când Mihai îl întâlneşete pe Take şi vrea să ştie ce gândeşte acesta cu adevărat, poetul ocazonal îi spune că l-a trimis Securitatea.

Mihai e chemat la securitate şi surprinzător, este eliberat din calitatea de informator.

Cu elevii de la internat se mai întâmplă multe peripeţii: o căruţă răneşte uşor doi elevi care se deplasau încolonaţi prin oraş, iar în toaleta internatului elevul Eftincă Matei este violat, autorii fiind prinşi mai târziu. Făptaşii declară că l-au atacat pe Eftincă, întrucât au foat plătiţi de acarul Gheorghe Măldă- reanu. Mihai îl caută şi-l găseşte pe acarul Ghiţă pentru a afla motivul. Acesta spune că l-a rugat cumnatul său Brabete, de la primăria din Segarcea, apoi fuge afară din cameră şi e lovit mortal de o locomotivă.

Mihai îl vizitează pe tatăl său natural Barabulea la închisoare unde să- vârşea pedeapsa pentu o crimă şi primeşte un pachet de la acesta pentru Iorgu. Pachetul conţinea mulţi bani şi o foarte scurtă scrisorică pentru Iorgu Prizonieru.

Tatăl Lutmilei (iubita lui Mihai), colonelul e securitate Gică Rotescu, vrea să-l întâlnească pe viitorul său ginere. Mihai îl invită la birtul „Mielul turbat.” Rotescu îi spune că cineva din conducerea PCR, Tov. Gheorghe, mare vânător, voia casa lui Iorgu de la Caraiorgu şi Mihai putea deveni victimă colaterală. Noroc că la Plenară Tov. Gheorghe, bolnav, e scos la pensie. Cum se va în- cheia frumoasa poveste de dragoste dintre Mihai şi Lutmila, vom afla desigur din volumul al treilea al trilogiei.

• Viaţa lui Iorgu preclit Prizonieru

Iorgu, împreună cu Mitrana şi cu avocatul Blănaru pleacă la naşa Coralia Ghiţulescu şi la Tudorel. Călătoria la Dăbuleni se face cu căruţa trasă de caii lui Iorgu.

Urmează trei poveşti dramatice, în ramă.

Pe drumul spre naşa Coralia, Iorgu povesteşte despre iarna colosală care i-a blocat în casă, cu animalele în grajd, cu mâncare drămuită. Zăpada era cât casa, Mitrana era gravidă şi pierde sarcina. Topeau zăpada pentru apă de băut pentru ei şi animale. Până la urmă supravieţuiesc.

Urmează povestea măritişului Victorinei cu Petrache Barabulea şi po- vestea creşterii lui Mihaiţă de către Nicu, băiatul mai mare provenit din prima căsătorie. Victorina nu moare până nu vine Iorgu să o vadă.

La întoarcerea din Dăbuleni, sunt iarăşi opriţi de Miliţie. În camera în care sunt invitaţi să aştepte, un ziar local titra două articole legate de fami- lia Tănăsache: Mihai Tănăsache – „accident grav produs de un căruţaş” şi „Tudor Tănăsache, un tânăr licean, cercetat împreună cu prietenii lui pentru contrabandă şi trecerea frauduloasă a frontierei”.

O altă poveste în ramă este povestită Mitranei de către Coralia Ghiţulescu. Povestitoarea mărturiseşte cum a ajuns să fie deportată din cauza depoziţiei soţului ei, care voia să scape de ea întrucât trăia cu servitoarea. Acuzaţia consta în faptul că având Coralia o prietenă sârboaică, soţul ei inventase că erau titoiste. Iorgu Tănăsache o readuce după un timp din surghiun.

Iorgu îl cunoaşte la o vânătoare lângă Caraiogu pe Tov Gheorghe, mare membru al PCR.

Tudorel fuge de sub excortă. Este acuzat că a trecut Dunărea înot în Bul- garia şi s-a întors cu o brăţară pentru iubita sa, pentru care a dat în schimb seminţe de legume.

Iorgu îl duce pe Tudorel la Segarcea să se predea. Avocatul Alexandru Blănaru vine şi el să-l apere. Dar cazul fusese transferat la Craiova. Aici însă Tudor nu este eliberat, avocatul Blănaru fiind tras pe sfoară.

Iorgu, Mitrana, Cora şi Alexandru vin cu maşina lui Alexandru Blănaru la Caraiorgu chiar când ardeau acareturile casei lui Iorgu: şira de paie, păierul, pătulul, grajdul vitelor şi bordeiul lui moş Spiru transformt în magazie de lem- ne. Doar saivanul cu capre şi oi rămase neatins. Noroc că vântul îşi schimbă direcţia şi casa e salvată. Dar cine să fi pus focul? Dumitru, sluga lui Iorgu şi cumnat cu acarul Ghiţă sau oamnii lui Tov Gheorghe?

Tudorel este eliberat şi vine la Caraiorgu.

Iorgu vine la Tov. Gheorghe să-i aducă peşte afumat şi-l întâlneşte întâm- plător în spatele clădirii impozante a Comitetului Central, pus într-un cărucior cu rotile. Tov Gheorghe recunoaşte că voia casa de la Caraiorgu, cât despre peşti, îi zice lui Iorgu să-i arunce în foc că el ţine regim.

Volumul se încheie cu moartea Mitranei.

• Viaţa avocatului Alexandru Blănaru

Avocatul Blănaru, care o meditase pe Cora ca să intre la Filologie, se îndrăgosteşte de fosta sa elevă.

Când Mihai e convocat la securitate, el îl sfătuieşte să nu semneze nimic, ceea ce nu se întâmplă. Avocatul încearcă să-l salveze şi pe elevul Tudor, după ce acesta fuge de sub excortă dar lucrurile se rezolvă până la urmă pe cale legală.

Alexandru Blănaru şi Cora se duc la Caraiorgu şi-i găsesc pe Iorgu şi pe Mitrana dormind un somn adânc iar pe jos plin de cioburi.

Mitrana suferise o comoţie cerebrală, nu foarte gravă, soseşte acasă Tudorel, Alexandru Blănaru o cere pe Cora de nevastă şi aceasta acceptă.

Cora nu vrea să se mute la el, nu e grăbită să ajungă la Oficiul Stării Civile. Care va fi viitorul acestui cuplu, vom afla în volumul următor.

*

Adrian Nicola, în romanul Lazaretul demagogilor, se dovedeşte un autor care ştie să inventeze şi să conducă cu mână sigură, o mulţime de personaje. Dovedeşte o fantezie puternică, în crearea unor fapte şi evenimente vero- simile. După cum afirmă autorul în Cuvântul înainte, romanul este o ficţiune. Datorită acestor caracteristici, romanul Lazaretul demagogilor este modern.

Pe parcursul desfăşurării epicii, autorul se dovedeşte un bun portretist. Iată portretul Corei: „Trupul înalt şi zvelt avea măreţia şi mişcările lui tata Iorgu, cum îi spunea el, părul deschis la culoare îi cădea frumos pe lângă obrajii uşor bronzaţi de soare şi se odihnea pe umeri, înconjurând un gât prelung, ca al unei lebede.”

De ce titlul Lazaretul demagogilor? În Glosarul de la sfârşitul cărţii, autorul ne spune că „lazaret” înseamnă un spital izolat în care se internează bolnavi de boli contagioase. Demagogii îi întâlnim pretutindeni, de la pedagogi, la miliţieni, jurişti, securişti şi chiar politicieni (Tov. Gheorghe). Astfel, lazaretul se cam întinde pretutindeni.

Ce se va întâmpla cu personajele din Lazaretul demagogilor vom afla, desigur, în volumul următor, care, sunt convins, va fi scris cu acelaşi talent ca şi primele două ale trilogiei.

Maria Calciu – Reveria lirică

Motto: „Nimeni nu poate totuși vreodată

să oprească un vis vegheat de mine de mult

prea multe ori visat să fie iar oriunde și oricând întreg”

(Maria Calciu – Maree spre nicăieri)

Maria Calciu a debutat în anul 1992 cu placheta Cântecele anotimpului copt (Imprimeria „Română” Craiova), cu o poezie ancorată încă în cotidian, aşa cum stă bine unei tinere. Stilul propriu începe să se contureze destul de pregnant din volumul următor, Nenumite (Ed. SemnE, 2007) care repre- zintă desprinderea treptată de contingent şi eliberarea de sub influenţa lui Nichita Stănescu. Urmează Insula Iubirii (Ed. SemnE, 2009) şi Ninsoare de migdali (Ed. Ed. SemnE, 2009) ‒ volume care-i reliefează profilul şi mai ales Fata care vede prin haos (Ed. SemnE, 2010), volum cu adevărat reprezentativ (tradus şi în limba italiană).

A publicat până în prezent 19 volume de versuri şi o antologie în 4 volume, intitulată Certificatul de viaţă. Vom comenta volumul Ierni de hârtie (Ed. eLiteratura, 2021).

O poezie se poate scrie fie pornind de la o idee pe care o dezvolţi artizanal conform normelor estetice, fie trăind o stare de reverie continuă, când poezia curge de la sine. Maria Calciu scrie într-o reverie continuă apelând uneori la dicteul automat: „Statuile de apă/ au lunecat din ele/ între ele/ subţire şi înaltă/ statui/ harpa/ ce soarbe şi înnoadă silabele/ frânturi de litre/ arsuri/ desprinse şi poate din cuvinte/ rostite sau răstite/ oricum/ la întâmplare” (Curgere).

Şi iată reveria: „Mă adăpostisem în cubul cu marginile rupte/ căruia nici măcar cu îi mai simţeam mirosul/ însă a fost aproape şi m-am ascuns în el/ acolo şi atunci/ când pe sub miezul nopţii/ curgea cumva spiralic/ împleticit şi orb/ cu tălpile de sânge/ un fel e vânt fluid” (Vânt fluid).

Şi încă şi mai clar: „Şi poate de aceea/ ca şi cum fiecare i-ar fi vorbit în taină/ cuiva străin/ ce se trezea în ele/ Sunetele/ se rostogoleau fără un sens anume/ cât mai îndepărtate unele de altele/ cocori de apă/ mingi creponate/ ierni de hârtie” (Ierni de hârtie).

Într-o cercetare generală, trecând peste mici diferenţe, poezia Mariei Calciu se prezintă surprpinzător de unitară, datorită poieticii uzitate şi a simbolurilor care se regăsesc în toate cărţile, simboluri care marchează obsesiile venite din inconştient/subconştient şi care conferă specificitate stilului. Acestea sunt: scara, drumurile, orizontul, umbrele, nopţile, ploile, palmele, tălpile, ochii, porţile, ferestrele şi altele. Din corpul omenesc, autoarea reţine: palmele şi tălpile, apoi ochii, adică este un fel de frumoasă fără corp, sugerând aplicaţia spre reverie dematerializantă, eliminând carnalul şi senzualitatea. Clipa, în această dragoste spiritualizată, se împlineşte când e gândită în doi.

Reveria şi scara

Imaginile lirice pregnante, în poezia Mariei Calciu, urcă pe o scară interi- oară, explicitată în volumul Fata care vede prin haos, (Ed. SemnE, 2010), text pus în scenă cu recitări pe muzica lui Arvo Part, din care cităm: „Alaltăieri/ am urcat treptele unei scări interioare/ şi am simţit cum fiecare treaptă devenea/ oblon deschis către mine/ (…)/ urc în vis/ frumoasă/ în trupul meu de acum/ două rânduri de scări/ (…)/ Unele de la intrare / largi/ (…)/ Altele de interior mai înguste/ Conducându-mă spre o uşă deschisă larg/ către/ venirea mea”.

Drumul

Alt simbol important în lirica autoarei îl constituie drumul, care apare deja în volumul Nenumite (Ed. SemnE, 2007). Drumurile reprezintă căutarea de sine, spre centrul fiinţei, încă nedescoperit: „Drumurile/ felinare de ceară/ atârnate parcă de răni/ curgeau cumva de-a valma/ spre ce-mi părea să fie halou răsfrânt/ recurs din amintirea unui apus rămas” (Apusul nedorit apus).

Umbra

Pentru fiecare om, lumea proprie se trăieşte în orizontul personal. Pe drumurile parcurse în reverie, apare umbra, încă din volumul Nenumite. Ca în concepţia platoniciană, umbrele populează lumea efemeră: „Ieri/ dis de dimineaţă/ cineva/ care se îmbrăcase cu o umbră deasă/ furată cred în grabă/ din gândul gângav/ şerpuit/ al altcuiva care mergea/ cu pas de înapoi/ dar îşi spunea că merge cu pas de înainte” (Gândul gângav).

Umbra, la Maria Calciu este independentă de trup: „Şi doar atunci când toaca bate în dungă/ rar/ prelungă/ a uitare/ O clipă din răscrucea cu praguri de ţărână/ creşte un fel de poartă/ un zid întredeschis/ prin care trec în grabă/ cumva pentru a spune cuiva la revedere/ câte oprt umbre negre/ altele mereu (Între răscruci de clipe).

Deşi toate obiectele şi fenomenele posedă umbre, chiar şi strigoii (Aşchie de lavă), acestea se comportă independent de corp.

Şi dacă tot ne-am apropiat de Platon, tot prin el vom descoperi esenţa universului imaginat de poetă în reveriile/poeziile sale. Observând că lucru- rile dense sunt eliminate (cu rare excepţii) ajungem la dialogul Fedon în care Platon ne spune că există universuri superioare în care ceea ce este pentru noi pământul, acolo este apa, ceea ce este aerul pentru noi, acolo este eterul, ceea ce pentru noi este eterul, acolo este gândul. Cam acesta din urmă este universul în care se desfăşoară reveriile lirice ale Mariei Calciu.

Iubirea spiritualizată

În Insula Iubirii (Ed. SemnE, 2009), dragostea apare spiritualizată, necor- porală, nesenzuală, îndeobşte o iubire neîmplinită. Şi iată replica în Ierni de hârtie: „Ţi-am spus că plec/ lăsându-ţi însă talpa la fel de încălţată/ cu frunze de asfalt/ pentru a-mi fi uşor să te aud/ spunându-ţi/ că îţi doreşti să fi putut să fii/ întorsul pas desculţ rămas lângă silabe” (Pas desculţ rămas lângă silabe).

Porţile, ferestrele

Acestea reprezintă simboluri de trecere a lumilor, aşa cum rezultă şi din exemplul următor: „Valuri devenite anotimpuri/ pot creşte şi ajunge/ prin sem- nul porţii unei seri închise/ până acolo unde/ nu e lăsat să treacă spre crucile din umbre/ niciun plâns/ ce n-a ştiut vreodată/ nu poate/ ori a uitat demult să plângă pentru altul” (Valuri devenite anotimpuri).

Concluzii

Maria Calciu scrie o poezie sensibilă, de reverie profundă, uneori asociată cu un onirism ludic.

Din inconştient/subconştient răsar o mulţime de simboluri care dau strălucire poeziilor.

Important este faptul că Maria Calciu şi-a creat un stil propriu, inconfundabil, original, în care simbolurile creează nucleele pentru o viziune specifică asupra lumii.