#74-75 decembrie 2022,  METATEXT,  Tulcea literar-culturală

GHEORGHE ȘEITAN – Despre suflet, cu gândul la vulturi, căprioare și lupi (Valeria Hogea)

La data când apărea romanul de debut al Valeriei Hogea, „Vulturul cu soarele în ochi” (Ed. Ex Ponto, 2020), autoarea nu era chiar o necunoscută pentru cercurile literare tulcene. De profesie inginer agronom, Valeria Hogea scria la acel timp versuri inspirate din mediul meseriei sale, o poezie cu trimiteri la romantismul clasic, alcătuită cu meșteșug, un talent risipit prin diverse reviste locale: „Pădurea mea cu ochi de soare,/ Cu glas de cântec îngânat,/ M-aștepți și cred că ți se pare,/ De-atâta timp că te-am uitat.” (fragment din „Cântec de iubire”, poezie publicată în rev. „Steaua Dobrogei”, nr.4/2019, p.115). Referindu-se la laboratorul său de creație, Valeria Hogea a mărturisit, cu ocazia lansării romanului, că nu ne aflăm în fața unei opere spontane, cartea fiind scrisă încă din 2017, dar că i-au trebuit câțiva ani buni de gestație pentru a vedea lumina tiparului, descifrând natura unui scriitor autoexigent. Cu o prefață  semnată  de  prof.  Floarea  Calenic,  intitulată  interogativ-exclamativ „Sub semnul destinului?!”, romanul (264 p.) beneficiază, pe coperta a patra, și de o prezentare generoasă a scriitorului Ovidiu Dunăreanu din care cităm: „Inspirat din realitățile românești actuale, romanul Valeriei Hogea ‒ Vulturul cu soarele în ochi ‒ este o admirabilă și subtilă radiografie a unor categorii sociale precise, cum sunt: cea a oamenilor de afaceri, a lumii medicale, a ziariștilor și nu în ultimul rând, cea a românilor care vor să emigreze ilegal în alte țări europene, în căutarea «pământului făgăduinței». Folosind o scriitură curată, precisă, directă și alertă, care incită la lectură, autoarea conturează o suită de întâmplări relevante, unele aspre, încărcate de dramatism, altele pline de farmec și cu o undă de romantism; dar în mod deosebit, o galerie memorabilă de portrete fizice și morale, cum numai un prozator de talent o poate face.”

Epica romanului amintit se desfășoară pe trei planuri emblematice pentru a urmări destinele a trei personaje, fiecare dintre ele trecând printr-o dramă de natură afectiv-sentimentală ori social-economică. Primul dintre aceste paliere narative pe care l-am putea intitula Smaranda de la întuneric, spre lumină, se dezvoltă în jurul unui personaj feminin sensibil, o jurnalistă redactor-șef la un ziar provincial, preocupată mai tot timpul, nu atât de marile campanii de presă și de articolele de răsunet, cât mai ales să țină ziarul pe linie de plutire, obiectiv scuzabil într-o societate de tranziție cu un viitor imprevizibil, dacă ținem cont că evenimentele se deruează în România primilor ani de după ceea ce s-a întâmplat în 1989. Smaranda se dovedește un manager eficient al corabiei publicistice „Atitudinea” (numele ziarului) și s-ar părea că toate îi merg din plin până în momentul când primește o cruntă lovitură din partea soțului adulterin, arhitectul Dimitri, bărbat de succes și frumos, plus alte calități, mai puțin fidelitatea conjugală. Traumatizată psihic, Smaranda devine vulnerabilă, suferă un grav accident în urma căruia devine amnezică și trece printr-o operație de modificare facială, pentru ca într-un final să primească o nouă identitate: devine Roua (noul său nume) și asistenta medicului chirurg care a operat-o. Finalul ne lasă să credem că doctorul Salim Kartal nu este doar cel care i-a dat o nouă identitate ci și persoana alături de care poate merge mai departe.

Al doilea fir narativ l-am putea intitula Femeia căprioară printre o lume de lupi, având-o în centrul evenimentelor pe tânăra și frumoasa doctoriță psihiatru Malena, „o fată cultă, frumoasă, cu darul meseriei, respectată și curtată de bărbații din jur”. Hărțuită de colegul său Panait (o pramatie) și îndrăgostită nebunește de stomatolog Adamescu, pentru care Malena este doar un instrument de a-și atinge scopurile sale meschine. Deși așa-zisul iubit nu recunoaște copilul, ea îl păstrează și duce sarcina. Când este demascat la ziar ca stomatologul-escroc (găurea dinții pacienților pentru a avea ce plomba), se sinucide. Malena își pune ordine în viață, crește copilul și acceptă să-i fie soție unui fost pacient.

Al treilea plan urmărit l-am putea intitula Pământul făgăduinței, având ca personaj central pe fratele Smarandei, Sever, prototipul emigrantului, unul dintre muncitorii români care au plecat peste hoate să-și caute un rost. Încearcă mai întâi în Grecia, apoi reușește în Franța, prilej pentru autoare de a zugrăvi o lume pestriță, populată cu traficanți, treceri de frontiere frauduloase, arestări, mizerie, dar și răsplata dreaptă a unei munci tenace. Trece printr-o căsnicie nereușită, dar destinul îi scoate în cale o femeie (Gabriela) potrivită pentru a o lua de la capăt în plan familial.

Cele trei planuri se întretaie pe parcurs, personajele se intersectează și se despart pentru a se reîntâlni din nou, conform unei tehnici narative care ne amintesc de prozele tolstoiene, respectând, bineînțeles, proporțiile. Pe ansamblul său, „Vulturul cu soarele în ochi” este un roman al iubirilor pierdute, al dramelor sufletești, concomitent cu urmărirea destinelor acestor personaje aflate la un moment dat în derivă pe plan afectiv-sentimental.

Câte ceva despre titlu. În mai multe ocazii, Smaranda îl numește pe Dimitri „vulturul cu soarele în ochi”, o metaforă pentru bărbatul pentru care manifestă o dragoste totală. Când Dimitri își devoalează adevăratele sentimente, el devine în ochii ei doar „o curcă plouată”. Însă romanul mai are o trimitere la respectiva pasăre cu alt înțeles, la p.255: „Se spune că atunci când vulturul ajunge la vârsta de patruzeci de ani, ghearele lui sunt atât de lungi și de încovoiate încât nu mai pot să prindă hrana, iar ciocul devine atât de lung și încovoiat încât nu mai poate să mănânce. Penele devin dese și grele, încetinindu-i zborul. Atunci el merge la cuibul său de pe stâncă și începe să lovească cu ciocul în piatră până îi cade ciocul. După ce îi crește un cioc nou, cu acesta își smulge ghearele. După ce îi cresc alte gheare, își smulge penele de pe piept și aripi, pentru a le rări și a nu-i mai îngreuna sborul. Astfel după cinci luni de durere, înfometare și suferință, cu un cioc nou, gheare noi și un penaj nou, vulturul mai poate trăi mai bine de treizeci de ani”. Conform cu autoarea, aceasta este o parabolă la faptul că „Uneori, pentru a ne continua viața, este necesar să trecem prin suferințe, îndoieli, dureri, angoase”. Debutul editorial ca prozatoare al scriitoarei tulcene, Valeria Hogea, constituie, fără îndoială, un real câștig pentru peisajul literar din orașul-municipiu de la porțile deltei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *