ELENA ORBOCEA – Configurații ale peisajului dobrogean în pictura modernă și contemporană
Motto:
Dobrogea a fost, cred, cea mai bună şcoală pentru mine. Am rămas sufleteşte puternic legat de Dobrogea şi cred că nimeni n-a înţeles-o mai bine decât mine. (…) Toate motivele mele orientale îşi trag fiinţa din Dobrogea şi din amintirea anilor petrecuţi pe solul ei. Culoarea tablourilor mele e culoarea ternă a Dobrogei, a peisajului ei arid. Arta mea e reflexul şederii mele în Dobrogea… Elementul static din Dobrogea s-a potrivit de minune cu temperamentul meu. Peisajul şi omul acestui ţinut mă pătrund carnal, visceral, impregnându-mă cu toate trăirile lui vaste. *Iosif Iser, citat de Iulia Mesea, în Iosif Iser, Univers cromatic, Catalogul expoziției, Muzeul Național Cotroceni, București, 2011, p.6.
De-a lungul timpului, omul s-a înconjurat de artă ca de o a doua atmosferă, care i-a devenit la fel de vitală. Evoluţia creaţiei artistice s-a dovedit de o inimaginabilă diversitate. Tehnicile şi stilurile în artele plastice s-au înmulţit, ca şi graiurile. Au apărut atâtea forme noi, s-au inventat atâtea tehnici și tehnologii, iar controversele sunt atât de aprige, încât definiţia artei a devenit tot mai greu de realizat.
Peisajul, subiectul încă departe de a fi epuizat, a jucat un rol important în artă, atât în cea universală, cât și în cea românească. Este peisaj ceea ce se află în fața ochilor? Sau este ceea ce noi decupăm din acea zonă, cu văzul, fotografia, pictura. Peisajul ne oferă adesea forme pe cât de pure și reale, pe atât de abstracte și întâmplătoare. Dacă în istoria artei românești peisajul era prezentat „ca atare”, astăzi el este reinterpretat. Se găsesc noi forme de expresie plastică.
Dobrogea a reprezentat o adevărată școală a colorismului românesc, spațiu în care pictorii întâlneau un anume tip de lumină, ce nu se găsea nicăieri altundeva în țară, cu nesfârșite întinderi acvatice, dealuri de pământ de la ocrul cel mai luminos, la brun, constituind un veritabil univers cromatic. Pentru mulți dintre ei, contactul cu lumea dobrogeană a reprezentat o etapă de pătrundere în subtilitățile coloristice, adăugând un plus de expresivitate picturală, oferindu- le un prilej fericit pentru o mai adâncă pătrundere în tainele artei lor. Paleta cromatică s-a diversificat în timp, scoțând la iveală tonuri mai rafinate, capabile chiar să redea transparența suavă a atmosferei specifice locului.
Încă din perioada academismului, prin Theodor Aman, care poposea la Constanța cu un secol în urmă, până la cei contemporani, artiștii au fost seduși de culorile dobrogene, de coastele dealurilor, porturile de la mare și Dunăre, adevărate furnicare, de ulițele prăfuite ale satelor, de cherhanalele din Delta Dunării, de Sulina plină de mistere și de cheiurile Tulcei.
Pe durata verii, o pleiadă de pictori se îndreptau spre țărmul Dunării sau al mării, pentru a evoca frumusețea, fiecare în stilul său, purtând amprenta personalității distincte. Se poate spune despre spațiul dobrogean că a constituit pentru pictorii noștri un motiv de inspirație, comparabil cu sudul Franței, Coasta de Azur, cu Barbizonul sau malurile Senei.
Ca element statornic, au apărut peisajele cu acele case albe, acoperite de olane, ce veneau în contrast fermecător cu varul pereților în soare, străduțe fie tăcute, fie animate de puzderie de personaje cu iz oriental, cu șalvari, turbane sau fesuri roșii, agitându-se în bazare sau lenevind în cafenele.
Delta, un spectacol de dimensiuni monumentale, unde sunt întâlnite puzde- rie de canale, lacuri, insule plutitoare numite plauri și vaste păduri de stufăriș, ce ascund paradisul zburătoarelor, a constituit un loc ce a fascinat pictorii cu feeria culorilor. Pânzele lor au redat lumina purpurie a răsăritului, în contrast cu aburul moale al ceții, o atmosferă calmă, de trezire la viață. Nu mai puțin fermecătoare era ora în care soarele se găsea în plină explozie de lumină, ce domina coloniile de nuferi albi și galbeni, accente de porțelan pe luciul apei. La fel de solemne și preferate de pictori erau orele de taină ale înserărilor, peisaj unde se desfășura un întreg spectacol al liniștii sub cerul sângeriu.
Nu mai puțin folosite ca izvor de inspirație au fost spinările albe ale celor mai bătrâni munți din România, formați în timpul orogenezei hercinice. Munții Măcinului își schimbă necontenit culoarea în funcție de anotimp. Și pentru ca farmecul locurilor dobrogene să fie desăvârșit, pictorii găseau aici un creuzet de culturi și etnii. În peisaje apar personaje pitorești, cu înfățișări particulare, târgoveți de mărunțișuri așezați direct pe pământ, lipovence cu baticuri viu colorate, cu ochi albaștri.
Însă imaginea statornică o reprezintă peisajele de o monotonie exasperantă, cu vegetație pitică și ierburi sălbatice, ciulini dogoriți de soare, rostogoliți de vânt, pământul sărac și pietros sub puternica strălucire a soarelui.
Printre cei dintâi descoperitori ai mirificului ținut dobrogean au fost Theodor Aman, care ne-a lăsat câteva peisaje din portul Constanța, ce arată mai aparte decât lucrările sale, într-o manieră aproape impresionistă, el fiind preocupat de irizarea luminii și prospețimea culorilor, Nicolae Grigorescu ce ne lasă vestitul „Nud la malul mării”, Ștefan Luchian care s-a îndrăgostit de mare de la prima sa întâlnire. Însă cel care a revenit de fiecare dată de-a lungul a trei decenii, a fost Gheorghe Petrașcu, spunând că Marea Neagră este una dintre cele mai frumoase mări. De altfel, numeroasele sale tablouri cu această temă trădau statornica dragoste a pictorului pentru mare. Apăreau în ele colțuri de plaje, cu câte o siluetă feminină în depărtare, surprinsă sub umbrela de soare sau în repaos pe șezlong. Totul e pictat cu o textură consistentă, de tărâm selenar, cu o egală densitate cromatică, atent la rugozitățile rocilor. Pictorul are predilecție pentru albastrul grav al valurilor încremenite, aproape cu aspect de porțelan, pătate ici-colo de pâlpâiturile roșului. Totul pare învăluit într-o atmosferă de adâncă liniște, cerul este foarte jos, ora este incertă pentru că peisajul este scăldat într-o lumină misterioasă. Siluetele feminine sunt doar un pretext, un element de decor, un accent cromatic ce tinde să anime atmosfera de liniște subacvatică.
Nicolae Tonitza își găsea liniștea în atmosfera dobrogeană și făcea deseori lungi excursii cu pescarii pe mare, din dorința de a contempla de la distanță plajele aurii și stâncile calcaroase ale malurilor sau albastrul-verzuiul valurilor fremătătoare. Își apleca adesea privirea asupra bordeielor pitice și asupra ca- selor acoperite cu olană de un roșu stins. Minarete apăreau ca niște accente de alb, asemenea unor săgeți ridicate spre cer cu vârful în sus. Prăvăliile dă- răpănate cu precupeți toropiți de soarele incandescent al verii, rufe la uscat ce flutură în vânt sunt subiecte abordate de pictorul socotit drept unul din cei mai înzestrați în redarea spațiului dobrogean. Subiectele sunt duse la esență și sunt lipsite de dulcegării inutile, apar mai degrabă ca imagini concentrate, dense.
Iosif Iser era fascinat de casele scunde, parcă pe jumătate îngropate în colbul galben, solul arid, pietros și sterp. Figurile oamenilor locului l-au im- presionat profund. Paleta cromatică este redată dramatic, sobru și creează privitorului impresia de privire printre gene. Peisajele lui sunt animate cu per- sonaje pitorești, cu trăsături aspre, sculpturale, ce au o atitudine de o gravitate solemnă. Nota sa caracteristică este aceea de sobrietate și echilibru, aspecte marine ce leaga armonios coloristica de stabilitate a formelor.
La Ștefan Dimitrescu, umbrele copacilor sunt ispititoare, ce par să îndemne la sedentarism. Străzile au deschidere la mare. Cromatica e sobră, fără străluciri facile, cu planuri precis delimitate în construcții ferme. Predomină brunuri și ocruri ce amintesc de leos și de culoarea pâinii.
Vasile Popescu aparține „familiei” ce nu pictează pentru simplul fapt de a istorisi, ci pentru a dezvolta acea esențială înțelepciune a văzului. Oscilează între a fi un bun grafician și un rafinat colorist, ale cărui case apar ca niste sem- ne învelite cu acoperișuri ce pigmentează infinit repetabil peisajul de Dobroge uscată de vânt. Nu apar sofisticate consistențe de volum, dealurile în tonuri de ocru își taie sacadat volumele, așternându-se unul după altul. Diagonalele umbrelor devin și ele repetitive, tăiate de verdeață sau case dispuse vertical, pe câte trei-patru rânduri. Acolo, la malul mării, culorile lui Dimitrescu au căpătat un plus de intensitate, pe care nu le avusese în picturile anterioare.
Un alt artist care a pictat numeroase peisaje la malul mării, sugerând atmosfera într-o pastă translucidă este Francisc Șirato. Contururile se în- trepătrund, pasta devine fluidă, dizolvând preciziile desenului. La el, lumina iradiantă a soarelui dobrogean poetizează natura, pătrunde în culoare, con- ferindu-i transparență. Cromatica predominant sidefie, acuarelată, comunică privitorului feeria poeziei orientale. Tonurile subtile dau un aer nou, original, priveliștii dobrogene.
Fără a se chinui în căutări și experimente, Nicolae Dărăscu își alege un drum de o limpezime acvatică. Îi plăcea să navige cu un iaht propriu, unde și-a dezvoltat gustul pentru marin, dar alege să picteze și peisaje dunărene, aspecte urbane sau sătești. Claritatea ordonării planurilor și modulația, desfacerea pic- turală a culorilor într-o bogăție de nuanțe curate sunt puncte forte ale artei lui.
Lista pictorilor de valoare națională poate continua, la care se adaugă și pictorii locali, cum ar fi Enache Cardaș, pictor de biserici, primul artist dobro- gean atestat în documente, și fiul său Geo Cardaș, Stavru Tarasov ‒ profesor de desen și violonist, prieten de o viață cu Nicolae Tonitza, Ștefan Dumitrescu, Octav Băncilă, Marius Bunescu ‒, Gheorghe Sârbu, un pictor care a ținut le- gătura permanent cu meleagurile natale, fapt reflectat în lucrările sale, unde regăsim peisajul dunărean ca tematică principală, Vasile Pavlov, ce urmează Facultatea de Arte Frumoase cu profesorii Constantin Artachino, George Demetrescu Mirea. Să nu uităm nici de Lucian Grigorescu sau de Alexandru Ciucurencu, pictori ce au dat drumuri noi în arta românească.