ANASTASIA DUMITRU – Comorile uitate ale Dobrogei

Antologia de folclor dobrogean, intitulată Comorile uitate ale Dobrogei (coordonator Aurelia Lăpuşan, Editura Next Book, Constanţa, 2020) este dovada preocupărilor Centrului Cultural Județean Constanța „Teodor Burada” pentru valorificarea comorilor imateriale ale Dobrogei. În prefaţă, se precizează că „Studierea acestui patrimoniu folcloric ne demonstrează perenitatea, consistența și trăsăturile esențiale ale folclorului dobrogean, cu rădăcini adânc înfipte în cel românesc, evidențiind unitatea de struc- tură și de formă.”1 Cercetătorii îl evocă pe Teodor Burada, autorul cărţii O căletorie în Dobrogea, realizată la doar patru luni de la revenirea Dobrogei acasă, rod al deplasărilor acestui mare etnograf român prin satele riverane Dunării. Cartea apărută în anul 1880 constituie primul document, scris, „de stare civilă al folclorului dobrogean”, mărturie că, după atâtea secole de înstrăinare, de sărăcie și de neputințe, Dobrogea lui Mircea cel Bătrân avea, în primăvara lui 1879, colinde, balade, obiceiuri străvechi care îi cer- tificau rădăcinile românești. În partea introductivă se aminteşte că Teodor Burada, cărturarul care a deschis drumul studierii folclorului muzical, își va îndrepta atenţia către muzica ţărănească, obiceiurile arhaice, precum: colindatul, steaua, vicleimul, plugușorul, păpușile, nunta, călușul, cântecul de leagăn și dansul acestui ţinut dintre mare şi Dunăre. Cel care descope- rise scaloianul face și studii de etnografie, realizând pentru prima dată o cercetare monografică a cărei metodologie îmbină metoda descriptivă cu cea comparativă. După două decenii de la cercetările lui Teodor Burada, Pompiliu Pârvescu (1883-1944), profesorul născut în Dobrogea, printre primii înregistrează și transcrie melodii de joc din satul natal. Cartea sa, Hora din Cartal, publicată în 1908, a fost premiată de Academia Română, ca o primă cercetare științifică în domeniul folclorului. Profesorul Pompiliu Pârvescu adună din Cartal, actuala localitate Vulturu, din judeţul Constan- ţa, 63 de melodii de joc ale căror transcrieri, realizate de profesorul C.M. Cordoneanu, le publică în 1908 în colecția Din viața poporului român, sub titlul Hora din Cartal.

Printre cei care au cules şi au valorificat folclorul este şi preotul Preda Ionescu din Constanța, care a realizat, între anii 1928-1938, o culegere complexă de strigături (culese la nunţi, în diferite sate și comune din Tulcea și Constanţa), colinde, balade etc. dobrogene, publicând, în anul 1939, o broșură tipărită cu tiraj restrâns. În 2013, Vasile Tudoran din Saraiu aduce la o editură constănțeană un manuscris al lui Gheorghe Tudoran, ce con- ţinea monografia comunei natale: fotografii, tradiţii, date etc., structurând cartea după tiparul impus de sociologul Dimitrie Gusti. Într-un capitol, rezervat memoriei oamenilor, este evocat Nicu Irimia Munteanu, un om al locului, care a trăit între anii 1920-2005 şi a scris cinci caiete cu diverse povești, colinde, portrete de oameni din sat, întâmplări moralizatoare. Dumitru Galavu a fost un alt folclorist devotat Dobrogei care a scris mai multe volume despre obi- ceiurile locului: Antologie de colinde dobrogene, Editura Ex Ponto, 2005; Din tradiţia populară a Dobrogei, Ed. Tomis, Constanţa, 2008; Tradiţia populară a Dobrogei – datini şi obiceiuri de iarnă, Editura Ex Ponto, 2011, unele ma- nuscrise fiind încredinţate Centrului Cultural Județean Constanța „Teodor T. Burada” spre tipărire.

Comorile uitate ale Dobrogei se deschid cu o sinteză a activităţii lui Teo- dor T. Burada, juristul, muzicologul, profesorul, compozitorul, pasionatul de istorie și arheologie, a fost întâiul folclorist al Dobrogei, care, prin O căletorie în Dobrogea, ne-a lăsat prima monografie a acestui spațiu. De asemenea, Burada e considerat chiar „descoperitorul bocetului românesc”, realizând zeci de studii folcloristice și etnografice pe diverse teme. Cel care a fost membru corespondent al Academiei Române mai este cunoscut drept ctitor al muzi- cologiei românești și fondator al folcloristicii clasice. Cercetătorii Centrului Cultural Județean Constanța, care îi poartă numele, au inserat în antologia apărută în 2020 secvenţe din monografia lui Teodor Burada. Cititorii actuali pot cunoaşte obiceiurile şi credinţele pe care le descoperise eruditul moldovean în Dobrogea, tradiţiile se trăgeau din origini româneşti şi erau „păstrate și de fraţii noștri din Dobrogea”. „Plugușorul, buhaiul, colinda religioasă cu florile dalbei și cea lumească cu Lerumi Doamne, sau și fără aceste cuvinte, păpușele, irozii, steaua, serbarea zilei de 1Maiu, obiceiurile de la înmormântări și de la nunţi, tăierea porcilor la Ignat, credința în descântece, farmece, vrăji, în povestirea cucuveicelor, în pocnetul icoanelor, în șerpii de casă, iele, năluci, miază-noapte, stafii, strigoi, tricolici, vârcolaci, smei, balauri, în deochi, că sfântul Ilie gonește dracii când tună, și multe alte care s-a păstrat de Români ori unde s-au aflat ei”,2 sunt tradiţii comune ce atestă continuitatea românilor în aceste ţinuturi înstrăinate de istoria nedreaptă. Teodor T. Burada descrie obiceiurile pehlivăniilor ca reminiscenţă a luptelor romane de gladiatori, lupte evocate şi în culegerea lui Vasile Alecsandri, Poesii poporale, din 1866, în „Păunașul codrilor”: „Ei de brâie s-apucau/ Şi la luptă se luau”. Sunt descrise şi alte datini ca acelea de la nuntă sau de la înmormântare. „Este obiceiul ca la înmormântările flăcăilor și a fetelor să se ducă înaintea mortului un copac de lemn de prun sau și de altceva, împodobit cu ștergare, cu busuioc, cu hârtie albă, cu canură (lână) roșie; el se pune pe mormânt. La romani, acest arbore era de chiparos (cupressus) ca semn de moarte și era sfinţit lui Pluton, zeul infernului…”3 Temele şi motivele din Pluguşor şi din colinde, păpăluga şi scaloinul etc. sunt alte mărturii care probează unitatea şi continuitatea românilor în arealul istoric.

A doua personalitate inclusă în antologie este Pompiliu Pârvescu, cel care a utilizat fonograful ca mijloc rapid și eficient de înregistrare a melodiilor şi a publicat, în 1908, Hora din Cartal, urmată, în anul 1913, de culegerea lui Bela Bartok „Cântece populare românești din comitatul Bihor”. Apoi, în 1927, va lua fiinţă Arhiva Fonogramică de pe lângă Ministerul Cultelor și Artelor, aflată sub conducerea lui George Breazul, Tiberiu Brediceanu și Sabin Dră- goi, pentru ca la scurt timp să se înfiinţeze, sub conducerea lui Constantin Brăiloiu, Arhiva Fonogramică a Societăţii Compozitorilor Români. „Folosind întreaga experienţă acumulată de înaintașii și contemporanii săi, având și o legătură strânsă cu școala sociologică de la București înfiinţată de către Dimitrie Gusti, Constantin Brăiloiu va strânge un impresionant număr de culegeri de teren, reușind în același timp să pună bazele unei metodologii de cercetare, culegere și arhivare a materialului cules, precum și a unei noi ramuri știinţifice denumită la început folcloristica muzicală, termen ce va fi înlocuit, în anul 1950, pe plan mondial cu cel de etnomuzicologie (după lucra- rea cu același nume redactată de olandezul Jaap Kunst)”.4 Hora din Cartal, care cuprinde dansurile dintr-o parte a Dobrogei și aproape toată literatura folclorică ce s-a creat în jurul horelor, a fost reeditată în ediție anastatică de Centrul Cultural Județean Constanța „Teodor Burada”. Pompiliu Pârvescu a conştientizat importanţa culegerii folclorului. „Înainte ca organismele interesate de păstrarea valorilor culturii umanității, printre cele mai active fiind UNESCO, care au declanșat programe și proiecte la care s-au angajat numeroase țări, răspândite pe toate continentele, Pompiliu Pârvescu, cu mijloacele modeste ale timpului, convins că trebuie recuperat patrimoniul imaterial al națiunii sale, pornea să adune risipitele piese folclorice din fiecare localitate în care l-au purtat drumurile vieții noastre”,5 remarcă autorii antologiei Comorile uitate ale Dobrogei. Sunt inserate recenzii apărute în presa vremii pentru lucrarea Hora din Cartal, descântecele şi câteva fotografii sugestive pentru a ilustra bucuria dobrogenilor prinşi în horă.

Preotul Preda Ionescu mărturisea că, din dorinţa de a se face cunoscută provincia Dobrogea, s-a străduit să-i cerceteze „latura de artă folclorică”, în acest scop dă la iveală, în anul 1939, la Editura Luceafărul, broșură intitulată „Balade dobrogene”, 100 de exemplare, pentru a fi distribuite gratuit preoţilor și învăţătorilor din Dobrogea (judeţele Constanţa și Tulcea), pentru a-i antrena în cercetarea și culegerea materialului de folclor. Planul nu a putut fi dus la îndeplinire din cauza izbucnirii războiului, dar nici broșurile tipărite nu s-au bucurat de prea multă atenţie, după cum aflăm de la autorul broşurii. În antologia din 2020 sunt inserate baladele: Corbea, Soarele și luna, precum şi textele populare: Foaie verde bob mărunt, Frunzuliţă solzi de pește, Foa- ie verde matostat, Colind de preot, Colind de tineri căsătoriţi şi Caloianul. Balada Soarele și luna prezintă tema căsătoriei interzise dintre frate şi soră:

„‒ Soare, soare,/ Frăţioare,/ Numai cât ai cuvântat/ În grele păcate-ai intrat./ Unde frate s-a văzut/ Şi frate s-a pomenit/ Să ia frate pe surioară/ Ca să fie-n lume jale./ Eu pe tine te-oi lua/ Când frate tu mi-oi făcea/ O scară mare de fier/ Cu cuiele de oţel/ S-ajungă la ’naltul cer.”6 Soarele face scara şi ajunge până la Dumnezeu cu ea. Dumnezeu nu îl binecuvântează, dar îl trimite să cadă în genunchi, „la portiţa raiului”, şi să-i ceară încuviinţarea lui Adam. Ajuns la rai, Adam îl conduce în iad şi apoi spre rai: „‒ Văzui iadul întunecos/ Prea urât și mocirlos./ Şi viermii neadormiţi/ Pe toţi cei nelegiuiţi”. Soarele, întrebat ce alege, răspunde că îi place raiul, dar pentru a-şi împlini iubirea, ar opta pentru iad. Astrul zilei merge la aleasa lui, Ileana Sâmziana, care îi cere să-i facă un pod mare peste Mare „şi la capul podului./ La răscrucea drumului/ O mică bisericuţă/ Şi la turn c-o cruciuliţă”. Ea îi mai cere să-i aducă patruzeci de preoţi sfinţi şi cincizeci de grămătici „Ca ei frate să citească/ Cu toţi să pravoslovească/ Cununia noastră-ntreagă/ Să ne fie cât mai dragă”.7 Soarele i-a îndeplinit dorinţele: „Un pod mare a făcut/ Şi pe soră c-o lua/ La biserică pleca./ La pod când îmi ajungea,/ Picior pe pod când punea,/ Podul se cutremura/ Parcă Dumnezeu nu vrea.” Mirele îi roagă pe preoţi să-i citească de cununie, însă mireasa nu a primit cununa, ci s-a aruncat în mare, iar Dum- nezeu a prefăcut-o pe sora soarelui în lună: „Şi pe pod când se urca/ Ea din gură așa grăia:/ ‒ Decât eu soţia lui/ Surioara Soarelui/ Hrană racilor să fiu/ Vie nu voi să mă știu./ Şi în mare că-mi sărea/ Dumnezeu nu mi-o lăsa,/ În lună mi-o prefăcea/ Şi pe cer că mi-o lipea./ Ş-atunci luna îi grăia:/ ‒ Soare, soare,/ Frăţioare,/ Să dea Bunul Dumnezeu/ Să facă pe gândul meu/ Când tu-i fi la apus/ Eu să fiu la răsărit./ Tu îi fi la răsărit/ Şi eu să fiu la apus,/ De văzut ne-om mai vedea/ De-ntâlnit nu ne-om putea,/ Iar când noi ne-om întâlni/ Lumea că s-o prăpădi.”8 Cântecul Foaie verde matostat este tot despre tema nuntirii dramatice, a înstrăinării unei fete căsătorite departe: „Decât mă mai logodeam/ Mai bine, maică, muream/ Am spus maichii c-o duc bine./ Binele care-l duc eu/ Ştie numai Dumnezeu/ Şi cu sufleţelul meu…” (text cules de la informatorul Vasile Iordache). De asemenea, antologia conţine mai multe colinde care atestă varietatea ceremonialului sărbătorilor de iarnă. Colindul de preot începe prin a evoca toposul dobrogean: „Prunduleţul Mării Negre/ Ler oi Doamne ler/ Şi mai aproape de stele/ Este-o dalbă lebejoară,/ Dar nu-i dalbă lebejoară,/ Ci-i o sfântă mănăstire/ Cu vestminte și potire,/ Cu nouă uși și altare…”9 Sunt amintite şi alte motive precum: toaca, bătută de trei ori şi clopotul de nouă ori „Ca să audă lumea toată/ Dintr-o parte și din altă/ Să vină la sfânta rugă,/ În biserică s-audă,/ Să se-nchine, să se roage,/ Să le ierte din păcate…” Colindul de tineri căsătoriţi se aseamănă cu cele incluse în volumul Colindatul în ceată bărbătească în lista UNESCO publicat de către Academia de Ştiinţe a Moldovei, Ministerul Culturii al Republicii Moldova, Comisia Naţională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, în 2003. Informatorul din Hârşova spune: „La aceste curţi, l-aceste domnii,/ Ler oi Doamne ler/ La aceste dalbe visterii,/ Ce-a născut/ Doamne-a cres- cut,/ Crescutu-mi-a de doi meri,/ Crescutu-mi-a și doi peri,/ Doi meri-nalţi și minunaţi,/ La tulpină depărtaţi,/ La vârfșor-amestecaţi.” Aceleaşi motive sunt prezente şi în colindele basarabene, de exemplu La doi meri, la doi prăsazi (De gazdă. De tineri însurăţei), inf. Mariana Untilă, din Chişinău.10 În antolo- gia dobrogeană este inserat şi Caloianul, cântat a treia joi după Paști, zisă Joia Paparudei, când se fac de tinerele fete două chipuri de om, de ambele sexe, din lut, împodobindu-le cu cojile de ouă roșii de la Paști și cele trei joi de după Paști și le duc până la marginea cimitirului și le îngroapă. Apoi merg la un izvor sau la o fântână și se udă; după aceasta, la o săptămână, merg de le dezgroapă și le dau pe o apă curgătoare. Textul cântat este acesta:

„Caloiene, Ene,/ Drob de coconele,/ Mama te cătară/ Prin pădurea rară/ Cu inima-amară./ Mama te cătară/ Prin pădurea deasă/ Cu inima arsă./ Deschi- de portiţele/ Să curgă ploiţele,/ Că de când n-a mai plouat/ Tot pământul s-a uscat/ Şi lumea s-a întristat.”11

Comorile uitate ale Dobrogei continuă cu mărturiile lui Nicu Irimia Mun- teanu, născut în 1920 în comuna Mihai Bravu, unde părinţii se refugiaseră. De la șapte ani mergea cu flăcăii la colindat și mulţi ani a fost șef de ceată de colindători. Avea o memorie ieșită din comun, știa toate colindele auzite de la cei mari. Pe multe le-a transcris după mai bine de 50 de ani. Iubitor al tradiţiilor, a umblat prin satele dobrogene și prin cele din stânga Dunării să adune folclor și datini, constatând asemănări și identităţi. A trimis manuscrise în diverse locuri, dar nu a primit niciodată răspuns de nicăieri. Așa s-au pierdut multe din evocările lui. Datorită antologiei publicate în 2020 de către cercetătorii Centrului Cultural Județean Constanța „Teodor Burada” au fost salvate mai multe creaţii folclorice: Colindul mare de zi, Colindul de fată mare, Negureaua, Colind de flăcău (ciutalina), două variante ale Colindului de preot (I), Colind de casă, Colind de copil de leagăn, Ostrovelul (colind de copil mic), Zbor ce zbor pe lângă cer. Nicu Irimia Munteanu mai culege datini și obiceiuri de Anul Nou, Plugușorul (I), învăţat de la veteranii vechi din Dobrogea, cântece de cătănie, Caloianul, Povestea lui Moș Stan Purice, amintiri din Primul Război Mondial şi balada Haiducii din Saraiu. Colindul mare de zi, potrivit datinii, se colindă numai ziua în casa gospodarului, stând pe scaune în jurul mesei. Colindul de fată mare (care joacă la horă) este tot colind de ziuă. Se cântă în după-amiaza celei de-a doua zile a Crăciunului, în casa părinţilor fetei. Fata colindată trebuie să ofere grupului de flăcăi un colac făcut de ea din făină bună de grâu. Dacă în acea parte a satului este și iubitul ei, fata oferă colacul direct lui. Dacă iubitul fetei este din cealaltă parte a satului, el o va ruga să nu facă colac și să nu se ceară a fi colindată de zi. Fata poate să accepte sau nu. Negureaua se cânta mai rar pentru că este un colind foarte lung, greu de cântat, puţinii flăcăi care îl ştiau îl cântau în frig, până răgușeau. Se cânta la geam în noaptea Ajunului, pentru băieţii mai mari sau pentru flăcăi. Nicu Munteanu povestește în legătură cu acest colind că spre sfârșitul anului 1944, când venise de pe front, puţini tineri cântau corect şi complet Negureaua.

Ar fi utilă o analiză comparativă a colindelor dobrogene cuprinse în această antologie cu alte colinde pentru a observa diversitatea şi bogăţia creaţiilor folclorice româneşti, toate demonstrând dorinţa căutării sacrului în timpul sărbătorilor calendaristice. Bradul, mărul, părul, florile dalbe ale pomului vieţii, lumânările etc. sunt simboluri ale trecerii şi ale sacrului. Oamenii sunt numiţi domni, „boieri mari”, în zile de sărbătoare ei capătă un statut aparte. Nu era uitat niciun membru al comunităţii, toţi erau colindaţi de la mic, „făt-logofăt” până la mare, de aceea era colind de copil mic sau de gazdă, în timpul sacru, omul avea atribuţii divine, era numit domn. Impresionează mai ales versurile:

„Zbor ce zbor pe lângă cer, ler-loi Doamne/ Zbor un cârd de porumbei/ Şi nu-i cârd de porumbei, ler-loi Doamne/ Şi-i sobor de mari boieri/ Înaintea soboru- lui, ler-loi Doamne/ E-un păun cu coada verde/ Şi nu-i păun cu coada verde, ler-loi Doamne/ Şi-i un voinic mândru călare/ Pe-un cal negru bidiviu, ler-loi Doamne…”12 Colindul aduce armonia dintre cer şi pământ, dintre oameni, bucuria naşterii Domnului şterge graniţele urii şi face poduri, toţi oamenii se închină lui Dumnezeu, îi aduc slavă cerului.

Aflăm că în ajunul Anului Nou și al Sfântului Vasile, ziua, pe la orele 14-15, începeau copiii să meargă cu „Prichi” (probabil că numele vine de la prichin- dei?). Fiind ziuă, mergeau copiii începând de pe la doi ani până la 6-7 ani. Peste această vârstă era rușine să umbli cu „Prichi-prichi”. Fiind mici, copiii colindau numai pe lumină și erau însoţiţi de către un frate sau de o soră mai mare, sau chiar de unul din părinţi, pentru a-i păzi de câini și de copiii mai mari, care puteau să le facă vreun rău. Nicu Irimia Munteanu precizează care sunt aceste versuri: „Prichi, prichi’n revărsat/ Nici cocoșii n-au cântat,/ Nici noi n’am întârziat./ Câte flori sunt pe pământ/ Toate merg la jurământ,/ Numai floarea- soarelui/ Şade’n poarta raiului/ Şi’l păzește pe Crăciun/ Ca pe un trandafir bun./ Raiule, gradină dulce,/ De la tine nu m’aș duce/ De mirosul florilor,/ De glasul păsărilor./ La anul și la mulţi ani!”13 Tot în ajunul Anului Nou, după ce se retrăgeau prichindeii, ieșeau cetele de flăcăi cu plugul tras de boi (patru sau șase la număr), care intrau în curţile gospodarilor mai înstăriţi și trăgeau o brazdă sau două, să aibă spor în noul an agricol. În timp ce un flăcău ţinea plugul de coarne cu o mână și cu cealaltă arunca boabe de grâu de toamnă, alţi doi ţineau boii de funie, altul trăsnea din bici și, în sfârșit, altul spunea Plugușorul și suna din clopot. La sfârșit, gazda ciocnea un pahar cu vin cu urătorii și le dădea bani. Pe înserate, membrii cetei se retrăgeau la casele lor.

Nicu Irimia Munteanu este atent la jocurile copiilor. La fel ca Nichita Smochină care a scris despre jocurile copiilor români din Transnistria, Nicu Munteanu prezintă Jocurile pentru copii și tineri, Perghelul, Petrecul, precum şi mai multe jocuri: cu mingea în respingere, cu mingea în bătaie, cu mingea la pândă, Poarca etc. Aceste jocuri sunt utile mai ales că ludicul electronic a cucerit viaţa copiilor contemporani care au uitat multe jocuri. Nicu Irimia Munteanu culege şi un cântec de cătănie, moment al despărţirii flăcăului de sat: „Foaie verde și-o negară,/ Bate vânt de primăvară,/ Toate plugurile ară,/ Numai plugușorul meu/ Mi l-a-nțepenit Dumnezeu./ Nu ară, nici nu coboară,/ Şade-n brazda de-astă vară,/ Că-s luat la oaste de către țară./ Mama mă așteaptă pe prispă afară./ Ară, tu, măicuță dragă,/ Ară tu cum vei putea/ Pân- la libertatea mea”.14

Un alt obicei este cel al Caloianului, interpretat de Paștele Blajinilor, de grupuri de fete. Aflăm că puteau participa și fete mai mici, ca să înveţe obice- iul. „Caloianul era o figurină cu chip de om, lungă de circa 30 cm, făcută din pământ și apă, la care se adăuga puţină cenușă de lemn tare și sare, să se cimenteze. Fetele îl acopereau cu coji de ouă vopsite și cu flori. Când era gata, era așezat pe o plasă din papură și dus la derea (pârâu). Femeile, băieţii sau bătrânii aveau voie să vadă Caloianul doar după ce era scos din curte. Fetele începeau atunci să cânte bocetul Caloianului: „Caloiţă, Iţă, pui de cuconiţă,/ Te căutară mă-ta/ Prin pădurea rară/ Cu inima amară/ Prin pădurea deasă/ Cu inima arsă/ Caloiţă, Caloian/ Puișor de dician/ Suie’n cer/ Şi deschide porţile/ Să vină ploile/ Să curgă șiroaiele/ Să crească bucatele’n ţarnă/ Să se veselească oamenii’n toamnă.”15 Cei prezenţi se uitau după Caloian până ce nu se mai vedea, apoi se întorceau acasă, unde fetele pregăteau plăcinta creaţă dobrogeană, cu brânză proaspătă de vacă, cu lapte și ouă.

Nicu Irimia Munteanu se referă şi la moș Stan Purice, născut pe la anul 1856, care a devenit dascăl la biserică şi citea și traducea bine chirilica. Din povestea moşului aflăm despre transhumanţă. „Până la vârsta de 18 ani, tata mă repartiza în fiecare primăvară și vară la cârdul de mioare. Mai târziu, am devenit mânzărar la cârdul de mânzări (oi mulgătoare). În fiecare primăvară puneam tărhatul pe măgar, un car tras de doi cai, încărcat cu legume, mălai, bolovani de sare pentru mioare, să ne ajungă câteva luni de zile. Plecam primăvara, când începea să mijească niţel iarba. Plecam pe distanţe lungi, căutând locurile mai ferite de frig, după păstorit clandestin. Nu plăteam niciun ban, că eram tot în treacăt și ajungeam până în Munţii Pindului… După ce ne pregăteam de plecare, o luam cu turma de mioare pe partea dreaptă a Dunării, prin Tichilești, Topalu, Cernavodă. Pe Valea Carasului stăteam întotdeauna câteva zile, că găseam iarbă bună și la adăpost. După aceea, treceam prin apropiere de Medgidia, pe la Movila Săpată, către lacul Mârleanu, Dealul și Valea Mârleanu, unde mai stam două sau trei zile, că găseam iarbă și prin văgăunile de acolo. Apoi ne lăsam pe Drumul Caravanelor sau Drumul Ca- relor sau al Mocanilor, pe care-l luam ziua drept călăuză. Pe timpul nopţii, ne depărtam de la drum 5-6 km și mai bine, după păscut clandestin cu toată turma de mioare. Unde găseam iarbă bună și multă, stăteam câteva zile și tot așa făceam până în Munţii Pindului. După ce rămâneam acolo 10-15 zile, luam drumul înapoi, dar pe altă cale, pe malul Mării Negre. Făceam în așa fel să fim acasă toamna de Sfântul Dumitru, sfârșitul anului păstoresc. Atunci se făcea răvășitul oilor și spartul stânilor, se băgau berbecii în oi pentru mârlit.”16 Moș Stan Purice reface drumul transhumanţei, al trecerii pe malul drept al Dunării, până dincolo de Silistra, unde erau diciani (dicieni) și mai puţin ru- mâni de baștină (români vechi). Pe malul Mării Negre, pe la Gura Dobrogei, Cogealac erau numai dicieni. Ei aveau școli românești și biserici în unele sate mai mari. Bătrânul spune că numele de dicean provine de la daci, adevă- raţii moștenitori ai dacilor, care nu şi-au părăsit niciodată satele și pământul strămoșesc. „Suntem trăitori în Dobrogea din timpurile cele mai vechi. Rumânii de baștină (români vechi) sunt tot diceani de-ai noștri, dar ei s-au amestecat cu râmii din vechime, cu romanii. Noi le-am făcut și un blestem: «Rumânilor de baștină, blestem mare să aveţi în casă, că v-aţi părăsit vatra strămoșească și v-aţi amestecat cu râmii din vechime». Porecla la noi este moștenită de la strămoșii noștri geto-daci, așa cum și voi aveţi tot felul de porecle: mocani ţuţuieni, bârsănari, săceleni, buzozieni, poenari, sibieni sau mocani trocari și, mai cu seamă, porecle personale pe care le aveţi fiecare mocan, cioban, păstor sau pecurar, baci, scutar, că nu vă mai poate găsi nimeni decât după porecle.”17 Stan Purice povesteşte că la apropierea războiului ruso-turc, era trimis în baltă, de cu primăvara, cu cârdul de oi sterpe, toţi tinerii români de prin satele dobrogene au stat ascunși, românii şi-au ascuns şi averea până a trecut urgia. Au rămas pe la casele lor numai bătrânii. Când au venit turcii să adune la oaste tineretul și vitele pentru armată, nu au găsit nimic. Tinerii au fugit din calea istoriei, au apucat pe urmele metaistoriei, apoi au ieşit din ascunzători cu toţii, „cu oile și cu celelalte vite, din baltă și de prin alte părţi pe unde eram ascunși.” „Întorși la casele noastre, ne-am așezat pe muncă. Dar liniștea n-a durat mult, că altă urgie s-a abătut asupra noastră. Rușii, pe care i-am scos din încurcătură la Plevna și Griviţa, drept răsplată, ne-au luat trei judeţe din sudul Basarabiei: Bolgrad, Cahul și Izmail, încorporându-le în Imperiul ţarist. În retragerea ei prin România, armata rusă, conform „tradiţiei străvechi”, a adunat totul din cale: oi, vaci, cai, bucate și, în unele locuri, chiar ţoale de prin case. Noi am împânzit din nou ascunzișurile cu vitele prin baltă. După ce s-a retras armata rusă, ne-am reîntors la casele noastre și ne-am așezat liniștit pe treabă, până a venit prăpădul Primului Război Mondial. În Dobrogea dinaintea Războiului de Independenţă, cu toate că erau turci, tătari, greci, bulgari, găgăuzi, germani, la târg, la cumpărări și vânzări sau la alte nevoi, se vorbea în limba română, deși eram sub ocupaţie turcească”.

Ultima parte a antologiei este dedicată creaţiei lui Dumitru Galavu, născut în localitatea macedoneană Veria, din nordul Greciei, la 28 februarie 1926, familia lui a venit în Caliacra, comuna Gargalîc, satul Elibei, apoi s-a stabilit în Techirghiol. Folcloristul şi compozitorul Galagu a cules și a publicat folclor românesc, macedo-român, grecesc și turco-tătar din Dobrogea. A colindat satele și a cercetat creaţia populară locală. A cules, în circa două decenii de activitate, peste 5.000 de piese folclorice: doine, balade, colinde, strigături de Anul Nou, teatru popular, diverse obiceiuri, basme, melodii pentru jocuri instrumentale, cântece de copii, descântece. A avut și creaţii componistice proprii, din păcate, rămase necunoscute. În timpul vieţii, i-au fost editate, pe plan local, doar trei lucrări: 100 de melodii de jocuri din Dobrogea în 1969, Pe deal la Niculiţel, 1973, și Tradiţia populară a Dobrogei, folclor poetic, antolo- gie a cântecului popular din Dobrogea, 1974. Când a murit, în 27 decembrie 1993, nu a reușit să publice întregul material folcloric cules în timpul vieţii. Mai târziu, Editura Ex Ponto i-a publicat integrala operei folclorice. În antologia Tradiţia populară a Dobrogei a inserat numeroase culegeri din Techirghiol avându-i ca informatori pe membri ai familiei sale: Galavu Nicolae și Galavu Gheorghe, dar și pe Stela Topală, Gheorghe Topală. „A susţinut prin aceste texte de frumoasă oralitate calitatea creaţiei populare, consistenţa colindelor, a baladelor și cimiliturilor care au dat personalitate culturală unei civilizaţii străvechi a locului. Atena Feraru, nepoata profesorului Galavu, care ne-a oferit aceste date, scrise cu sensibilitate și orgolioasă apartenenţă, îl descria ca pe un om plin de curiozitate și neastâmpăr, dornic să afle sensurile existenței umane, ale spiritului prin tradiţie, cultură și știinţă”18, scriu cercetătorii antolo- giei Comorile... Din creaţiile acestui erudit sunt incluse în antologia Centrului Burada câteva: Încurcătura, o snoavă culeasă de folclorist, Colindă, Ostrovel de mare, Dinaintea cestor curţi, Zboară, zboară pe lângă cer, Negureaua, Portar mare, Doi meri nalţi și minunaţi şi Prichi, prichi. Colinda evocă viaţa unei tinere armâne, orfana care păştea oile la malul mării îşi găseşte ursitul, un alt orfan cu care se va căsători: „Tu, orfană, eu orfanu,/ Amândoi ne-om lua/ Şi-om trăi alăturea,/ Cât zile-om avea.” Timpul sărbătorilor este unul sacru, al bucuriei, al comuniunii oamenilor cu îngerii.

Comorile uitate ale Dobrogei sunt cercetări utile atât specialiştilor, cât şi publicului larg interesat de cunoaşterea patrimoniului folcloric. Pentru că bibliografia folclorului Dobrogei nu este la fel de bogată în comparație cu a celorlalte provincii, tipărirea acestei antologii este binevenită. Volumul conţine documente importante de folclor care vor intra nu numai în arhiva Centrului cultural din Constanţa, ci şi în arhiva spirituală a întregii ţări, fiind probe ale tezaurului folcloric păstrat în decursul timpului, în spațiul dintre Dunăre și mare.

---

1. Comorile uitate ale Dobrogei, Editura Next Book, Constanţa, 2020, p. I.
2. Ibidem, p. 6.
3. Ibidem, 7.
4. Emilia Comișel, Constantin Brăiloiu (1893-1958), Editura Academiei Româ- ne,1996, p. 46, apud Comorile uitate ale Dobrogei, p. 28.
5. Ibidem, p. 31.
6. Ibidem, p. 56.
7. Ibidem, p. 58.

8. Balada este culeasă de la informatorul Iordache Trandafir, de 48 ani, neștuitor de carte, com. Dăieni, fostul jud. Tulcea-raionul Hârșova, Comorile…, 60.
9. Ibidem, p. 65.
10. Colindatul în ceată bărbătească în lista UNESCO, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, p. 100.
11. 11. Informator Dumitra Ionescu de 25 ani, știutoare de carte, com. Sâmbăta Nouă, fost jud. Tulcea, raionul Hârșova, Comorile…, 69
12. Ibidem, p. 89.
13. Nicu Irimia Munteanu, Caiet 1, p. 12, Comorile…, p. 96.
14. Nicu Irimia Munteanu, Caiet 2, p. 46, Comorile…, p. 98.
15. Ibidem, p. 102.
16. Ibidem, p. 103.
17. Ibidem, p. 104.
18. Ibidem, p. 126.