ANGELO MITCHIEVICI – Roțile de hârtie ale poeziei (Eduard Rosentzveig)

Nu am mai citit de mult o poezie precum cea a lui Eduard Rosentzveig, Trenul cu roți de hârtie (Editura Ex Ponto, 2022) mustind de senzualitate și erudită în același timp, prezentă și adâncindu-se într-un trecut de anticariat cu obiecte disparate purtând fiecare patina altui timp și toate împreună a timpului. Sunt poeme de dragoste aproape manieriste, mă duc cu gândul la Șerban Foarță și alinturile sale lingvistice, la scamatoriile sale scânteietoare, la ludicul de contorsionist. Eduard Rosentzveig construiește fundaluri exo- tice atât de prețuite cândva de simboliști, și aș zice o regie fotografică unde obiectele sunt dispuse într-o dezordine savantă, într-o delăsare prelucrată, de efect: „alteori ne regăsim/în câte-o ceașcă de cafea/așezată în grabă/ direct pe claviatura pianului,/ tulburându-ne matinal/ Cu câte un dezacord diminuat.” (Ne desprindem). Există precum în poemul parnasian un elogiu adus obiectului-artefact, al obiectului decorativ și poemul prinde uneori decupajul unui interior al unei intimități desenate: „Solitudinea mă soarbe- n obiecte;/ fumul trabucului surprinde/ca-ntr-un tablou fovist cu hetaire/ conturul tău îmbrățișând o chitară” (Singuri online). Dacă privești poemul în ceea ce el are vizual poți reconstitui un tablou suprarealist mergând către o tot mai accentuată abstractizare, alteori ironia coboară metafizica în anecdotic și poemul dobândește iz de pamflet precum în „Zugravul Gheorghe și Înaltpreasfințitul”. De altfel, simți cum poemul este irigat uneori de ironie mai ales acolo unde trenul cu roți de hârtie al poemului devine tren al istoriei. O parte din aceste poeme au ceva din abstract-senzualul poeziei lui Adrian Maniu, ca de pildă „poemul dramatic” Salomeea, unde Maniu se joacă în stilul lui Laforgue cu motive biblice. Există aici un amestec indiscernabil de grotesc și parabolă, o plăcere pamfletară abia ținută-n frâu. Acesta este aproape o treime din volum după care poemul se schimbă și grafic, devine compact, se condensează ca la final autorul să revină la poemul în versuri, dispus pe verticală. Și tonul poeziei devine altul, lumile se schimbă, de la suprarealismul unor decoruri se trece către psihedelicul digital, the ghost in the shell, iar poezia dobândește „competențe digitale”. Într-un fel, temele, decorurile, istoria sunt pixelizate, redispuse în imagini într-un senzoriu, redistribuite de acesta ca de un aparat de proiecție. Poemul devine intelec- tual, narcisic, extravagant-baroc, dar dacă râcâi puțin pojghița strălucitoare dai de magma pamfletului: „Dar, mai presus de cultură, se iubea pe sine, reflectată din toate părțile de oglinzi academice, în timp ce mânca tocană. Doar stufatul de miel o mai lua uneori pe nepregătite, ca o veste proastă într-o zi de salariu; uite, chiar azi gustul de andivă insolată s-a prelins flasc din colțul gurii înspre ungherul levantin al camerei, într-un tulbure fir de salivă, la aflarea veștii că Nobelul pentru literatură nu trece pe aici” (Poemul mâinii stângi care și-a rupt aripa dreaptă). În același ton ironic este utilizat un discurs elitist, aproape un jargon intelectualoid, abscons și rebarbativ pentru ca pomul să fie rupt în două de intrarea în scenă a anecdoticului gol-goluț cu nurii săi precum în „Deconstruirea erosului prin elicitarea tandreții”. Tipul acesta de ermetism riscă uneori blocarea textului prin metatext, a poemului într-un eseu conceptual, fără a mai permite nicio deschidere. Totuși, aceste poeme sapiențiale au farmecul lor de poliedru compact și există aici o încercare de a transfera reflecția în poem, nu sub forma meditației cu iz metafizic ca la Blaga și nici a ermetismului pur barbilian, ci într-un mod aproape aforistic. Este ca și cum Eduard ar tenta limitele poeticului să vadă cât ține această infuzie de idee. Autorului acest fel de poeme îi reușesc când le deschide prin ironie, senzualitate, când le sparge carapacea. Sunt momente în aceste poeme când anecdoticul dobândește o căldură aparte, a unui biografism confesiv fără exaltare, a unei sincerități brutal-jucăușe precum în „Iarna la Sinagogă” sau „Majorat” sau „Iar pe tine nu?” episoade deliricizate ale unei vieți oarecare cu sevele și întâmplările ei.

Într-o serie de poeme Eduard aduce istoria mai aproape, poemul devine pamfletar, comentează ironic starea de fapt, face puțină politică într-un limbaj ștrengăresc, eufemizat sau arhaizat-regionalizat, ca în „Totuși, încremenirea”:

„O ninsoare a-nghițit kilowatul și becul din deal, neștirea devine o știre, botul pus la făcătură transformă veșnicia-n întrebare când te-mpunge la vaccin și de pe-obraz îți linge sare. Un fel de uitare de sine e și reciclarea amintirilor când sensul inițial este executat cu tot cu autenticitate, la fiece reluare, ca apa morii îmbuteliată cu tot cu autenticitate, la fiece reluare, ca apa morii îmbuteliată cu tot cu vîltoare; «aici a fost și altceva» va spune cel atent la golul roșu lăsat în răscruce. (…)” pe alocuri, această facondă se ridică la puterea existențialului, dobândește rarefierea metafizicului deși menține contactul cu cotidianul indundat de vernacular.

În orice caz, există în poemul lui Eduard Rosentzveig o energie bună și o căutare de noi expresivități, a cărărilor nebătătorite, a unui alt fel de a face poezie și de a explora plasticitatea limbajului.