#74-75 decembrie 2022,  Comentarii,  METATEXT

ADI SECARĂ – „A fost odată…” nu moare niciodată! (Irene Postolache)

Irene Postolache, Un iepuraș cât o lingură de mare, Ed. Junimea, Iași, 2022

La o aruncătură de băț sau de nuielușă magică de casa unde Cezar Petrescu s-a gândit la… și a scris despre Cocârț și bomba atomică, Pif – Paf – Puf, Omul de zăpadă, Iliuță copilul, Neghiniță, Năluca, undeva, într-un colț mirific al Buștenilor („Fram, ursul polar” a fost scris înainte ca autorul romanului „Întunecare”, poate capodopera sa, să se fi mutat mai la nord de Sinaia, la umbra Caraimanului), există o scriitoare cum puține mai sunt în zilele noastre (a cărei viață este ea însăși o poveste), care a ales să-și dedice opera celor mici, într-o manieră cu totul și cu totul fermecătoare. Imaginația Irenei Postolache (despre dumneaei este vorba, o „vrăjitoare bună a cuvintelor”, scriitoare consacrată, marele premiu la Concursul Național „Ion Creangă” ‒ secțiunea literatură pentru copii ‒ decernat relativ recent de Muzeul Național al Literaturii Române din Iași, fiind de ajuns pentru a ne da seama despre un fenomen care, nu-i așa, trebuia să înceapă cu… A fost odată ca niciodată!) fiind cu totul și cu totul debordantă, cooperarea cu micuții cititori (printre ei un năstrușnic și năzdrăvan Andrei, gata să inventeze nu numai povești cu roboți, dar chiar făcând primii pași în proiectarea lor!) la scrierea textelor fiind deja proverbială, Irene Postolache schimbând nu rareori cursul evenimentelor sau chiar finalurile după discuțiile cu micuții care se simt ca-n… povești în micul parc de distracții din curtea casei din Bușteni.

Două cărți apărute în acest an confirmă șarmul, talentul, finețea psihologică a scriitoarei (atentă și la substraturi sociale ale realității, printre rânduri înțelegându-se că mai trimite mesaje și către adulți!). Este vorba de „Cine-i hoțul?”, o carte de teatru pentru copii (subintitulată „Șase povești vesele”, Ed. Creator, Brașov, 2022) și de „Un iepuraș cât o lingură de mare”, Ed. Junimea, Iași, 2022, aceasta din urmă provocând încă de la titlu cititorul și eventualul analist literar, ingeniozitatea ludică a Irenei Postolache strecurând „iepurașul” ca într-un joc electronic de tip Quest, fiind necesară o deosebită atenție pentru a nu-l pierde, deoarece… nu există, mai exact, nicio poveste cu acest titlu! Apropo de mesaje „pentru cei mari”, iepurașul este de găsit într-un basm cu tentă ecologică (sic, nu-i dezvăluim numele!), ca un fel de răvaș într-o plăcintă literară demnă de mesele copioase ale lui Moș Crăciun, cu multă scorțișoară, coacăze roșii, afine și un borcan mare de miere ca la Ursul din „Trei cetăți”, cel mai amplu text din carte, o combinație swiftiană de Gulliver cu un fel de hobbit tolkienian neaoș, pre numele său Ion. Un Ion „harnic și isteț”, singur, care avea doar o veveriță, „pe nume Ița, pe care o crescuse de când era pui și o purta mereu cu dânsul, ascunsă în buzunar”! Răpit de un vultur, Ion ajunge prin trei cetăți cu oameni-cai, oameni-câini și oameni-capre (apropo de Yahoo!), angajându-se să dezlege blestemul ce schimbase destinul acelor așezări omenești!

Tehnic, cartea are șapte povești sau basme: „Catinca, cea mai frumoasă fată din sat”, „Băiețel”, „Împăratul care nu mai voia să fie împărat”, „Frunzele împărătesei”, „Coroana de aur”, menționatul „Trei cetăți” și „Banul cu noroc”, personajele fiind memorabile, chiar și în cazurile în care avem de-a face cu un fel de schiță, precum este în „Coroana de aur”, reinterpretare post-mo- dernistă succintă a motivului… pantofului de cleștar al Cenușăresei, de data aceasta coroana trebuind să se potrivească pe capul… Alesului! În cheie co- mică, Alesul este un… Luca (nicio aluzie la covrigii și produsele Luca!), care, „mergând prin curtea casei cu ochii la cer, s-a împiedicat și a căzut strașnic, julindu-și coatele și nasul”, el împiedicându-se de… buclucașa coroană. Acest Luca este un personaj amintind de Harms, dar și de Urmuz (găsind coroana, concluzionează că se poate crede că este chiar… Împărat!), frații Grimm și Ispirescu, bine asimilați, fiind astfel mereu rebrănduiți și împrospătați prin aluzii la alte vremuri, mai aproape de noi, sau chiar contemporane! Desigur, avem vrăjitoare, care mai de care mai reușite, după caz și scop, adică, mai înspăi- mântătoare sau mai de ajutor, un Frumos (care nu mai era chiar… Făt!) atins de un fel de sindrom Don Juan, animăluțe care sunt de ajutor și ele, dacă nu sunt, evident, personaje negative, o Împărăteasă antologică (din „Frunzele…”, care este și o reinterpretare super-iscusită a mitului lui Midas), mama tuturor zgârciților din întreaga literatură a lumii, de la Moș Goriot la Hagi Tudose, alți împărați (Magner, Căiastru, aceștia doi cam afaceriști, bonomul care nu mai voia să fie… cu funcție!), un hoț bătrân, un balaur, un Duh al pădurilor, un scaun… torționar, fete frumoase, ba chiar o Frăție (nu a Inelului!) a Mâței, o mâță care este un fel de motan încălțat, ajutând niște eroi (un fierar, un cizmar și un soldat), cu toate cele șase picioare ale sale…

„Catinca, cea mai frumoasă fată din sat” este și o meditație asupra… felului în care poți iubi și asupra repercusiunilor, „concluzia” mamei-vrăjitoare fiind clară: „Cine își va bate joc de o dragoste curată va fi pedepsit să trăiască cu cel mai urât om. Acesta să nu-i primească iubirea și să nu o înțeleagă. Așa să fie cât lumea și pământul!” (p.12).

Cel supus blestemului este Frumos, un fel de, cum spuneam, Don Gio- vanni, care este salvat de iubirea de frate, fratele său, prin spirit de sacrificiu și afecțiune reală, convingând-o pe vrăjitoare să fie mai conciliantă. Dar, precum ați citit, tot pedepsind, într-un fel!

„Fabula politică” este de întâlnit atât în „Împăratul care nu mai voia să fie împărat”, cât și în „Frunzele împărătesei”, unde se poate înțelege că nimic nu este simplu, aluziile la România contemporană fiind savuroase.

Iată două mici fragmente din „Împăratul…” și „Frunzele…”!

Primul: „Auzind că se caută împărat, lume de pe lume s-a adunat la palat. Tineri, bătrâni, orășeni și săteni de rând. (…) Au aflat de la bătrân ce sarcini trebuie să îndeplinească un împărat. Nu era lucru de glumă. Mai întâi, să știe să se lupte ca un viteaz cu sabia. Apoi, să învețe lupta dreaptă. Urmau lecțiile de călărie.(…) Viitorul împărat mai trebuie să învețe arta de a vorbi corect atât în limba lui, cât și a vecinilor, șapte la număr. Trebuie să cunoască hărțile celorlalte țări și unde le sunt așezate orașele. Dar mai presus de toate, va trebui să cunoască toate legile, dar toate legile după care este condusă împărăția, ca să știe să judece problemele oamenilor. (…)

– Cu așa multe condiții, tare mi-e teamă că nimeni nu o să mai vrea împărăția, a mormăit un croitor care era cam leneș de felul Credeam că doar stai pe tron, te plimbi prin alte țări și mergi în fiecare săptămână la vânătoare… (…)

Oamenii au plecat pe rând și nu a mai cerut nimeni să fie pus pe tron” (pp.27-28).

Al doilea: după ce se vând pădurile la afaceriști vecini, un alt împărat cere „să cumpere toate locurile de afaceri din împărăție. (…) Acum, tot ce îmbrăcau și tot ce mâncau oamenii din împărăție erau lucruri ale negustorilor străini, care aveau marfă multă și ieftină. Oamenii satului nu mai aveau loc să poată vinde ceva. Aveau și ei grâu frumos, mere aurii, câte și mai câte, dar nu le cumpăra nimeni… Așa că plecau, unul câte unul, să muncească în alte împărății…” (p.45).

Dincolo de aceste aspecte, cele șapte texte („șapte dintr-o lovitură!”) se termină în fel și chip cu bine, mai toate personajele „pozitive” trăind fericite până la adânci bătrâneți, ceea ce continuă să fie misiunea oricărui mesaj de carte cu povești!

Parafrazând, inspirat sau nu, o observație din textul „Băiețel” (Un fel de Hansel fără Gretel, sic! Charles Dickens ar zâmbi și el încântat aici, dar și nostalgic, din lumea umbrelor!), „Ce înseamnă o casă fără copil în ea? E ca un piept de om fără inimă înăuntru”, Irene Postolache demonstrează cu o eleganță de zână bună (tot a poveștilor-litere!) că o carte fără măcar un copil în ea este, parcă, de pe altă lume, una a tristeților dantești de neîmblânzit!

O mențiune și pentru ilustrațiile minunate ale Andei Toma și, în final, câteva rânduri de pe coperta a IV-a, semnate de poetul și jurnalistul Valentin Talpalaru, care a surprins atât de bine bucuria cu care Irene Postolache scrie pentru copii, o bucurie care nu poate fi decât a zeilor ori a sfinților recunoscuți pentru protecția arătată copiilor, care ne aduce aminte și de îndemnul Mântuitorului („Lăsați copiii să vină la Mine!”):

Un iepuraș cât o lingură de mare este încă o surpriză plăcută, care ri- dică ștacheta de vârstă a cititorului și deschide discret o ușă pe care se pot strecura și cei mari, pentru o serie de povești despre dragoste, prietenie, bunătate, încredere…”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *