ANDREEA BUȘE – Constanţa de acum un veac în memoriile unor marcante personalităţi culturale române ale epocii (II)

Călător pătimaş, savantul Nicolae Iorga a drumeţit adesea şi pe meleagurile pontice, impresiile sale fiind consemnate în volumul Drumuri şi oraşe din România, publicat în 1904. Un excelent memorialist, Iorga redă însemnă- rilor sale o imagine vie, de o remarcabilă plasticitate, prezentând cu mult rafinament literar şi istoric informaţii ce nu se rezumă în a prezenta doar o descriere fadă, neancorată în atmosfera epocii.

În 1903, când străbate întreaga Dobroge, pe drumul de fier spre Con- stanţa, se gândeşte că aceasta „va fi un târguşor turcesc, la care să se alipească rău portul nostru costisitor, sau feeria orientală pe care o cântă cronicarii mondeni ai ziarelor pentru lumea subţire ce-şi caută aici de sănătate şi petreceri două luni pe an”1. Ajuns în sfârşit în urbea tomitană, Iorga observă „lămpile de petrol şi globurile electrice atârnând din înălţimea pârghiilor lor ce arată şiruri drepte de clădiri, printre care înaintează o stradă bine pietruită. În stânga se desfac alte drumuri, tot drepte, tot bine pietruite şi curate. Când ai ajuns jos, te afli într-o piaţă cu prăvălii, cofetării, berării, cafenele luminate. Apoi, în dreapta, un drum pe lângă case de odihnă şi orânduială, într-un cartier de «lume bună». La capăt, Otelul Carol se desfăşoară larg şi înalt în fundul unei grădini. Din faţă, unde plutesc lumini nesigure, răsună – ca un zgomot de trăsuri fugărindu-se necontenit pe un pavagiu răsunător de piatră – Marea.

A doua zi, descopăr de pe fereastră o «Bancă Naţională» şi, din toate părţile, căsuţe, nouă şi vechi, acoperite cu olane trandafirii peste care vre- mea a trecut uneori tonuri negre. La ieşire întâlnesc iarăşi străzile pe care am venit, şi ele-mi zâmbesc prietenos în dimineaţa senină şi caldă. Descopăr palate ca ale Administraţiei domeniilor ţării. În piaţă, un Ovidiu de bronz, făcut pentru noi de un sculptor italian [Ettore Ferrari – n.a.], aminteşte pe versificatorul elegant care a vorbit de rău Sciţia barbară, cu gândul la pieţile luxoase şi la frumoasele femei ale Romei împărăteşti. Aici în piaţă e mişcare: lume stă înaintea cafenelei şi cofetăriei, lume europeană, pe când turci trec cu panere de precupeţi sau mână sacalele cu apă de la Anadalchioiu ori, iarăşi, conduc birje, care, de hatârul stagiunii băilor, seamănă cu cele din Bucureşti, având pe capră muscali uitaţi de vară şi turci cu fes”2.

Trăsura îl poartă pe Iorga până la capătul de atunci al aşezării şi îl în- toarce la mare, de unde „poţi privi oraşul în întregime. Cu biserica în frunte – o clădire în felul Doamnei Bălaşa din Bucureşti – el chiamă la sine de pe culmea pe care o încunună cu palatele, casele şi căsuţele lui, corăbiile lumii ce vin cu puterea aburului din strâmtorile fermecate ale Constantinopolei sau merg să caute înapoi Răsăritul, după ce au încărcat roada câmpiilor noastre şi ne-au adus pentru dânsa mărfurile Apusului născocitor şi Pentru a primi bine pe aceşti oaspeţi, România a dat portului său de mare ceia ce-i trebuie pentru a oferi siguranţă şi apărare. Două braţe de zăgaz prelungite până departe închid adăpostul corăbiilor; o limbă terminată printr-un far stă în calea vânturilor şi ocroteşte intrarea. Printr-un nou drum, tăiat adânc şi împietruit trainic, printr-un lung tunel ce se bolteşte supt ţerm şi se deschide în port, prin platforma care în curând va da loc îndestulător pentru mişcarea trenurilor în raza aceluiaşi port, circulaţia bogăţiilor poate funcţiona în voie între uscat şi apă. Milioanele cheltuite aici au întemeiat un viitor, din granitul acesta va răsări aceiaşi roadă ca din câmpiile cele mai mănoase.

Şi oraşul înţelege să fie vrednic de acest port, cucerit prin muncă înde- lungată şi prin mari jertfe, asupra mării. Micul bulevard de astăzi se va coborî până jos, unde un nou zid se înnalţă gonind apele din cuprinsul lui şi subt paza acestui zid, ce se va prelungi până la Otelul Carol şi poate, de aici la Anadalchioi cu minunata sa privelişte, vor alerga tramvaie la băi nouă, vor sorbi aierul de mare în dimineţile limpezi şi în dulci amurguri de vară, oaspeţi ai Constanţei înfloritoare, se vor învârti danţuri vesele la Casinul petrecerilor, – pe când lângă sunetul musicilor din salele sclipitoare, Marea va înnălţa, spumegând pe pietrele ce au gonit-o din cuceriri, ritmurile ei grave în noaptea neagră.

Şi frumosul port ce-şi aruncă zi de zi vechile zdrenţe orientale, îşi sparge obloanele putrezite şi-şi deschide larg fereştile, dărâmă zidurile de închisoare ce-l împrejmuiesc şi-şi seceră bălăriile îndărătnice…”3

La 28 aprilie 1910, istoricul Nicolae Iorga revine la Constanţa cu prilejul susţinerii unei conferinţe despre Învăţăturile Mării, organizată sub auspiciile Cercului Studenţesc Constănţean. În cadrul acestei reuniuni savantul elogiază procesul de modernizare al oraşului-port: „Cu farul ei cel nou răsărit departe în Mare, cu casinul de lux din care lumina şi sunetul musicelor se vor revărsa asupra apelor liniştite, cu gigantele silosuri, cetăţui ale vremii nouă, cu portul larg deschis corăbiilor lumii, Constanţa ne poate face mândri”4.

Scriitorul Ioan Adam, licenţiat în drept, este numit de către primarul Ion Bănescu secretar al Consiliului Comunal Constanţa cu începere de la 1 iunie 1905. Doi ani mai târziu, acesta publică monografia Constanţa pitorească, în care surprinde cu vioiciune de condei viaţa la Pontul Euxin de acum un veac. Remarcă mai întâi modernizarea oraşului unde „mai întâi te loveşte lupta în toate, dintre trecut şi prezent. Nicăieri nu s-ar putea vedea mai bine încercarea de suprapunere dintre două lumi. Ici vezi case vechi turceşti, mai mult improvizate în paiantă, cu balcoane zidite şi vopsite bizar cu galben sau cu alte culori închise – colo dos de magazii vechi de piatră, cu ferestrele zăbrelite şi orbite aproape de păienjeniş. De după împrejurimi de zid ruinate pe alocuri, se văd curţi virane cu grămezi de piatră trântită şi cu resturi de coloană şi blocuri antice. Printre toate aceste ruini şi case orientale, se ridică trufaş, oraşul cel renăscut, cu clădiri mari şi sprintene, cu lumină multă şi năzuinţă nouă”. Este izbit de „mirosul de bucătărie al străzii”, de mulţimea câinilor „care îţi aduc aminte de Constantinopol”, de tropotul ferecatelor căruţe tătăreşti care cară grânele spre vapoarele din port.

În acelaşi timp, scriitorul e fascinat de oraşul cu iz oriental ce-şi dezvăluie treptat farmecul: „Lumina aprinsă a soarelui, care pluteşte încropită peste Constanţa, se vede de departe străpunsă, ca de nişte suliţi gigantice, de tur- lele geamiilor răzleţe. Însemnările acestea mistice, care punctează orizontul ca nişte ghimpi enormi, te duc cu mintea departe în trecut, când credinţa aceasta străină ameninţa lumina creştinismului, ca o împunsătură de suliţă. Minaretele de piatră, sprintene şi rotunde, se înalţă subţiri şi albe de deasupra geamiilor greoaie şi joase. Sus se încing cu cerdacuri înguste şi se acopăr cu turle ţuguiate şi verzi ca nişte chivere. În vârfurile lor, deasupra de tot, se încearcă parcă să scântee semiluna în dogoarea arşiţei.”5.

Ioan Adam a frecventat şi vechiul cazino, cel de lemn, unde „s-au bucurat şi au petrecut la baluri multe rânduri de sezonişti, strânşi acolo din toate col- ţurile ţării şi din toate părţile lumii”, plimbându-se şi pe bulevardul Elisabeta care „se îndoaie în tot lungul mărei, ca un cerdac deschis, unde se primenesc şiruri de lume liberă şi fericită, care vorbeşte de toate şi se lasă covârşită de măreţia mărei. Unii rămân duşi pe marginea aleii şi caută în zare la apa miş- cată în unde mari… Dela pavilionul de sus al bulevardului, sboară aripi rupte de armonie din cântecele fanfarei militare, care concertează în plin aer. În tot amestecul acesta de muzică şi adieri de mare, domneşte chicotitul şi vorba împestriţată, ce se ridică din valurile de plimbători. Mulţimea se încrucişează şi se îndepărtează, în unde de uitare şi fericire”6. Continuând promenada, „ochiul nu se opreşte decât la vila Şuţu, care albeşte în bătaia soarelui, de pare cioplită în marmoră, care îşi ascunde detaliile de stil şi, fantastizată de mirajul depărtărei, ia înfăţişarea unui castel medieval, spânzurat de stânci, deasupra talazurilor. Marea necuprinsă se întinde la subsuorile Constanţei, de mai s-o desfacă dela ţărm, ca să-i rămâie ei, în placul valurilor”7. De o descriere de epocă beneficiază şi „fosta Primărie, în care s-a instalat în urmă Oficiul Poştal, o clădire frumoasă şi de gust, alcătuită dintr-un amestec curios de stiluri şi care-ţi dă impresiunea unui tronson de templu maur”.

Aspectul urbanistic al Constanţei a fost şi acesta un punct de interes în descrierile lui Ioan Adam care aminteşte de cele trei mari artere de comuni- caţie ce porneau spre nord, anume „străzile Mircea cel Mare [actualmente Mircea cel Bătrân – n.a], Carol I [azi bulevardul Tomis – n.a.] şi Traian. Cea din stânga [strada Traian – n.a.], după ce atingea clădirile lui Aleon [bancherul Jean Gérard Amédé Alléon – n.a.], un francez care se aciuiase aici odată cu venirea noastră (a stat vreo 15 ani), trecea printre fostul conac turcesc (ars în 1884) şi închisoarea centrală, un şir de clădiri şubrede şi igrasioase, ducea la gară şi se continua prin faţa construcţiilor englezeşti, care serveau de locuinţă şi birouri, apoi pe la spitalul militar (fost hotel englezesc), pentru a se prelungi până la vii, unde se oprea calea ferată din faţa parcului, prin care se cobora la băile de mare, cele mai vizitate pe atunci”8.

Vara, începea febra stagiunii băilor, iar în gara Constanţei era mare vân- zoleală. Ioan Adam consemnează în junalul său: „N-ai putea s-alegi bucuria din durere, în înghesuiala zgomotoasă a celor sosiţi. Ici râd şi strigă cei fericiţi, care vin la mare şi linişte ducând după ei trăsuri întregi de cufere şi geaman- tane, colo se strecoară dus de braţ de o femeie, un nevolnic podagros, palid şi abătut, timid ca o umbră. Se văd cucoane cochete şi domnişoare sprin- tene, încrucişând drumul cu femei nevoiaşe din popor şi orientali greoi. E o primenire pestriţă de porturi şi limbă, care face năduful de afară mai încărcat şi mai înecător”.

Lăsând în urmă o preţioasă descriere de epocă a Constanţei, scriitorul Ioan Adam moare în 1911 şi este înmormântat în oraşul care l-a fermecat vreme de şase ani.

În 1893, scriitorul Ion Marin Sadoveanu se năştea la Constanţa, unde tatăl său, Nicolae Marinescu Sadoveanu, era medic primar. A urmat gimnaziul Mircea cel Bătrân pe care l-a absolvit în 1908. Copilărind în oraşul pontic, memorialistica sa este foarte bogată în impresii despre oamenii şi locurile acelei vremi, fascinante pentru universul său sufletesc. A schiţat cu reală mă- iestrie literară atmosfera de la început de secol XX din urbea constănţeană, identificând aici o „romantică specială a orientului care a murit pe nesimţite la Constanţa. De foarte devreme, haremele cu muşarabiehurile lor s-au re- tras din inima oraşelor. Abia câteva fântâni şi câteva cântece în amurg, pe moschei, aminteau trecutul din care primii colonişti români au mai prins încă tot pitorescul”9. Parte integrantă din această atmosferă era reprezentată de birjari, „singurii care în valul acesta de mondenitate cosmopolită şi pretenţioasă puneau o notă originală Constanţei. Ei duceau lumea de la gară la Palace şi la Francez. Cu fesul pe ceafă, dând gură cailor şi răsucind bicele pentru a dovedi naiv muşteriilor că ei pun râvnă în a-i servi, birjarii ăştia îşi îndemnau caii în vale şi sunau ca tramvaiele dintr-un clopot ascuns sub capră. La des- tinaţie caii mărunţi, robuşti, cu coame şi cozi lungi, despletite, caii dobrogeni, scuturau din capetele lor prelungi foşnind dublele şi triplele şiraguri de mărgele albastre pe care le aveau înfăşurate în jurul gâtului”10.

Descriindu-şi copilăria în romanul autobiografic „Ion Sîntu”, Ion Marin Sadoveanu vorbeşte de „casa doctorului [tatăl său – n.a.], zveltă, înaltă, ridicată ca un foişor deasupra apelor, bine sprijinită pe un brâu de piatră în care intraseră şi blocuri de marmură cu inscripţii greceşti şi turceşti găsite în săpături, (…) cu terase, cu grădini, cu curţi interioare şi o consolidare spre mare pe care în câţiva ani numai s-au prins oţetarii şi salcâmii, era cea mai răsărită şi de toţi cunoscută în partea de jos, dinspre port, a oraşului Constanţa”11.

Câteva referiri la casa lui Ion Marin Sadoveanu a făcut şi Claudia Millian într-un volum de evocări dedicate soţului ei, poetul Ion Minulescu, rememorând în acelaşi timp Constanţa interbelică, unde cei doi scriitori poposeau în drumul lor de la Balcic spre capitală: „La Constanţa ne vedeam cu prietenii noştri mai tineri – Marietta şi Marin Sadoveanu. Casa lui era pe strada principală, în rând cu hotelul Palace. Intrai în curte, fără să fi bănuit că marea îşi arunca valurile la picioarele pergolei de la intrarea casei. Pe malul grădinii, spumele albe îşi sfâşiau delicatele lor dantele”12.

Ion Marin Sadoveanu descrie şi suita de evenimente care au schimbat viaţa somnolentă a micului târg oriental, odată cu iniţierea lucrărilor la noul port, astfel că „o întreagă marină de căpitani şi armatori improvizaţi dispare odată cu retragerea turcilor de pe coaste. Şi versul lui Anghel [este vorba despre poetul Dimitrie Anghel despre care vom vorbi câteva rânduri mai jos – n.a.]:  «Un steag turcesc înscrie pe cer o semilună» care, ca şi stampele franţuzeşti de la începutul veacului trecut, fie în faţa Brăilei, fie în faţa Constanţei, a încer- cat să prindă corabia Levantului, tinde să devie chihlimbarul în care doarme o viaţă ce a apus. (…) Şi dacă din aroma ei de altădată Constanţa poate a pierdut ceva, astăzi în schimb a căpătat greutate de fiinţă, o importanţă de organism românesc cu adevărat, ce s-a prins adânc în stâncile apusene ale Mării Negre”13.

Evocă şi istoria farului, cunoscut astăzi, în mod evident eronat, ca farul genovez, ridicat probabil pe ruinele construcţiei de odinioară a meşterilor italieni; funcţionarea sa este înregistrată până în anul 1913, când noul far Regel Carol I îi preia rolul: „Farul ce vechi prin umplutura noului bulevard ce a intrat în mare, a rămas pe uscat. E foarte probabil ca el să fie acel nemurit de poetul D. Anghel în poezia sa În port: «Când farul îşi aprinde lumina sub pleoape,/ Şi pare-n întuneric un Crist umblând pe ape». La epoca în care Anghel a cunoscut Constanţa, a cărei atmosferă şi aromă de port oriental a prins-o în poezia de mai sus, farul ardea încă, neexistând nici portul de azi, nici bulevardul, nici farul cel mare”14.

În viziunea lui Ion Marin Sadoveanu, „Constanţa este o fundă cu aripile inegale, înscrisă mai mult între coastele decât între străzile ei. Nodul central îl alcătuieşte acea piaţă Ovidiu ce se întinde în faţa Primăriei [actualul Muzeu de Istorie Naţională şi Arheologie – n.a.]. Spre miazăzi, merge peninsula clădită până la mare, la bulevard [Elisabeta – n.a.], din subţioara căruia se taie portul cu toate bazinele lui. Spre miazănoapte, oraşul îşi desface unghiul mărginit de străzile Traian şi Mircea şi urcă la deal pierzându-se în câmpie, după ce s-a tăiat regulat în pătratele dintre străzile perpendiculare…”15. În evocările sale este amintit şi Remus Opreanu, primul prefect al Constanţei, „edil de seamă, creatorul cartierului românesc şi strămutatorul instalaţiilor de băi de la sud, de la Vii, la nord, pe actuala plajă a Mamaei”16.

Referindu-ne la viaţa literară euxină de acum un veac, trebuie să amintim şi popasul constanţean al poeţilor menţionaţi deja mai sus, Ion Minulescu şi Dimitrie Anghel, sosiţi în oraşul pontic în 1906, ca slujbaşi publici în ad- ministraţia locală. La Constanţa, unde marea însăşi constituia un spaţiu liric, cei doi mari poeţi, având în comun nu numai talentul, ci şi sărăcia, au legat o frumoasă prietenie. Claudia Millian, soţia lui Ion Minulescu, îşi aminteşte: „Apropierea dintre ei se născuse din afinităţi poetice, din aceleaşi atitudini estetice şi din viaţa comună, pe care amândoi au dus-o la Constanţa, unde, la începutul tinereţii lui Minu, lucrau într-un serviciu public condus de un alt bun prieten – Iancu Păucescu. La Constanţa, singurătatea, marea, visele, cei doi poeţi şi le trăiau laolaltă, nu ca într-un exil dureros, de unde au plecat în lume Tristele, ci ca un popas binefăcător pentru poezie şi prietenie”17. Cei doi fac adesea plimbări pe ţărmul Pontului, în port, prin mahalaua cosmopolită a milenarului oraş, cu buzunarele goale şi cu gândurile aiurea, spre ţărmuri fantastice: „Noi stam locului – mărturisea Dimitrie Anghel – şi nu călătoream decât cu fantezia; rămâneam ţintuiţi pe marginea cheiului trist de unde se deschidea infinitul mării, ca doi albatroşi cu aripile tăiate”18.

Ambii erau fascinaţi de panorama insolită a portului Constanţa, cu sute de vase, unele cu pânze ca în vremurile de altădată. „Sosesc corăbiile / Vino, / Să le vedem cum intră-n port…” scria nostalgic Minulescu, iar Dimitrie Anghel încerca să reconstituie atmosfera schelei tomitane prin tuşe de o aleasă ex- presivitate: „Şi peste tot mişcarea cobolzilor pe schele;/ Se-nalţă mâini trudite spre cer, cu sarcini grele,/ Grăbesc pe punţi, şi-n urma acestor feţe pale,/ Un lung miros de smoală, de flori, de portocale,/ De ţări de mult văzute ca-n vis odinioară,/ Se-mprăştie-n tot portul şi stau până-deseară/ Când farul îşi aprinde lumina sub pleoape/ Şi pare-n întuneric un Crist umblând pe ape…”.

Ion Minulescu, despre care Tudor Vianu spunea că, prin lirica sa, a făcut să pătrundă în poezia românească inefabila tematică a mării, va rămâne un constant prieten al Thalassei. Petrece numeroase vacanţe pe litoral şi orga- nizează la Constanţa, împreună cu scriitorul Ion Marin Sadoveanu, şezători literare ale cenaclului „Poesis”. Fiica poetului, plasticiana Mioara Minulescu, mărturisea peste vreme: „La Constanţa ne opream pe promenada de la bu- levard şi părinţii mei priveau, în larg, vapoarele care intrau şi ieşeau din port în mugetul sirenelor care parcă-şi răspundeau una alteia (Porniră cele trei corăbii… / Spre care ţărm le-o duce vântul? / Ce porturi tainice / Ascunse cer- cetătoarelor priviri / Se vor vedea sosind mânate de dorul tristei pribegii…)”19.

Atât în tinereţea petrecută în urbea marină, cât şi la maturitatea voiajelor estivale, când drumul spre Balcic însemna popasul obligatoriu la Constanţa, Minulescu obişnuia să colinde străzile şi adeseori „întârzia în faţa statuii lui Ovidiu, aşezată în mijlocul pieţii, având în spate faţada primăriei [actuala clă- dire a Muzeului de Istorie – n.a.], al cărei stil românesc nu-l prea încânta. Ar fi vrut ca bronzul poetului exilat să se fi proiectat pe albastrul mării, pe unde traversau triremele Pontul Euxin în vremea nefericitului poet”20.

Printre cele mai de seamă personalităţi născute la Constanţa se numără şi scriitoarea Cella Serghi. Născută la 22 octombrie 1907, într-o familie de vechi dobrogeni, Cella Marcoff, cunoscută sub pseudonimul Cella Serghi după numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară, va rămâne ataşată toată viaţa de farmecul ţinutului natal, aşa cum de altfel mărturiseşte: „M-am născut la Constanţa, într-o casă de pe strada Mării [la doi paşi de vila numismatului Mihail Şuţu – n.a.], şi prezenţa mării a avut o influenţă deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărţirea de mare, din cauza refugiului, a fost un şoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen – în mare măsură autobiografică – e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărţiri. Chiar mai târziu, în faţa ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pa- sionat de descoperirile care se făceau la Constanţa cu prilejul săpăturilor şi mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluţe, figurine şi tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta şi le strângea. Tare aş fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră”21. Scriitoarea va continua să evoce marea, „o prezenţă vie şi o prezenţă de vis. Mişcarea ei necontenită, valurile care se izbeau cu disperare de stânci şi toate acele schimbări de culoare, de la verdele jadului la albastru de cobalt, nisipul, aur încins, dimineţile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul şi în centru statuia lui Ovidiu, iar la câţiva paşi, pe strada Traian, dugheana bunicului, ticsită de ulcele de lut ars, opaiţe, amfore, sticluţe irizate, figurine ciobite, descoperite în săpăturile străvechiului Tomis, totul era făcut să incinte, să neliniştească, să tulbure, să şlefuiască sufletul unui copil”22. Familia Marcoff locuieşte în Constanţa până în 1916, refugiindu-se în timpul războiului la Brăila, apoi la Bucureşti. Clasele primare începute la Constanţa sunt continuate în oraşele în care familia se stabileşte.

Ca semn al iubirii depline pentru oraşul în care s-a născut, Cella Serghi a ţinut să consfinţească legătura cu Muzeul de Artă Constanţa donând instituţiei lucrări care îi perpetuează numele: „În 1985-1986 Cella Serghi a făcut două donaţii muzeului nostru. Ea nu avea copii şi adunase lucrări cumpărate sau primite cadou de la prietenii ei artişti. Avea o casă plină ochi de sus până jos cu lucrări de artă. Am fost în mai multe rânduri la ea acasă şi am selectat împreună lucrările care sunt donate de scriitoare muzeului nostru. Pe urmă a şi venit în două rânduri aici la inaugurarea donaţiei şi era emoţionată pentru că era destul de în vârstă şi nu mai fusese de mult la Constanţa. S-a plimbat pe străduţele care îi aminteau de copilărie. Mi-a spus de acel mic magazin al bunicului”23, rememorează directorul Muzeului de Artă din Constanţa, Doina Păuleanu. Scriitoarea a donat şi Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa cărţi şi fotografii cu autograf. Din interviurile acordate, este bine ştiut că ea voia să rămână în istoria literară prin poza ei de tinereţe şi prin portretul făcut de Magdalena Rădulescu, „Portret Cella Serghi” – ulei pe pânză, pe care multă lume îl foloseşte şi îl reproduce ignorând numele pictoriţei, de parcă poza Cellei Serghi ar fi de la sine înţeles… un tablou! Lucrarea se află în colecţia permanentă a Muzeului de Artă Constanţa.

Prozatoarea Hortensia Papadat-Bengescu şi-a petrecut şi ea mai bine de un deceniu din viaţă, între 1921 şi 1932, la malul mării, unde soţul său, Nicolae Papadat, a fost numit consilier la Curtea de Apel Constanţa. Despre perioada euxină scriitoarea notează: „Am locuit ani mulţi şi buni în oraşul Constanţa. Aproape fiecare zi la un ceas al ei mă purta spre port, spre dig şi far, spre mare, ca spre un minunat oficiu. Apusul trecea incendiul lui prin nu- anţă unică”24. Despre perioada petrecută la Constanţa există puţine informaţii scrise. Acest lucru se datorează, în mare măsură, puţinelor relaţii de prietenie pe care prozatoarea le-a stabilit cu localnicii. Preocupată de activitatea literară, Hortensia Papadat-Bengescu a evitat viaţa mondenă a Constanţei de atunci,„maimuţărită după codurile occidentale” şi caracterizată „printr-o atmosferă de stupid formalism”, după cum ea însăşi afirma.

Se simte însă minunat în centrul Constanţei, îi place „piaţa largă [piaţa Ovidiu – n.a.], lespezită, luminoasă, plină de sgomot şi mişcare, strejuită dintr-o parte de Palatul Municipiului la intrarea căruia, expus vederii, stă un sarcofag roman, proaspăt dăruit intact de pământul latinităţii, iată nobilă statuă a lui Ovidiu. Pe vremuri, poet şi curtean disgraţiat, îndepărtat de civilizaţia Romei, gândul lui întristat a scandat vre-un blestem acestor locuri bătute de vânturi negre, locuite de oameni primitivi, străini.

Iată-l acum după o milenară călătorie în timp, reîntors – dar nu în exil – Guvernator solemn al aceloraşi maluri, descoperind frumuseţea măreaţă a aceluiaşi Cap stâncos, stăpân pe orizontul imperial al celei mai despotice, dar şi celei mai vii dintre Mări. Statua lui armonioasă în proporţii şi-a înmlădiat mişcarea, şi-a îndulcit chipul şi gândul, şi-a aplecat urechia la graiul familiar, consimte a sta în miezul viu al mulţimii, s-a împăcat cu destinul care l-a redat civilizaţiei latine. Poetul Ovidiu e satifăcut de mersul Istoriei”25. În 1925, Hor- tensia Papadat-Bengescu îi dedică chiar un text marelui exilat al Tomisului, intitulat Pentru Ovidiu: „… când la ceasul înserărei privim micul promontoriu pe care este aşezat oraşul Constanţa de pe vre-o înălţime – accea a sufle- tului contemplativ, sau a vre-unei terase de unde putem contempla departe – gestul cu care acest promontoriu înaintează spre adâncul Mărei pare un gest de melancolie către acest infinit, şi de reculegere. Tot aşa ne apare gestul de melancolie şi de reculegere cu care bronzul ilustrului oaspete al acestor ţărmuri priveşte undeva departe spre infinitul Mărei sau al problemelor Vieţei şi Eternităţei…”26.

Hortensia Papadat-Bengescu, locuitoare discretă a unei urbe aflată atunci în căutarea vocaţiei europene, avea să sintetizeze atmosfera Constanţei interbelice printr-o noţiune pragmatică, dar plină de rezonanţe poetice: cosmopolis. Scriitoarea descrie efortul civilizator al începuturilor, remarcând că „toţi primarii municipiului Constanţa succesiv au fost stăpâniţi de mândria rostului ce au, de pasiunea de a îmbodobi oraşul; toţi trag drumuri largi, fac să crească din piatră şi nisip palate şi grădini fragede. (…) Poate că doar aici, o parte a interesului, şi probabil cea care putea fi dăunătoare, e abstrasă de iubirea pentru oraşul Mării, de vecinătatea elementului suveran al apelor”27.

Deşi Constanţa, şi îndeosebi litoralul, reprezintă un tulburător spaţiu de cu- loare şi lumină, de o neobişnuită originalitate, plasticienii s-au arătat rezervaţi, timp de câteva decenii după 1878, în a-l cerceta. Principala piedică trebuie să fi fost accesul dificil către aceste meleaguri, având în vedere că, până la construirea podului de peste Dunăre (1895), o călătorie la Pontul Euxin era anevoioasă şi costisitoare. Totuşi, spre sfârşitul veacului al XIX-lea, mai precis în 1881, vin să picteze la Constanţa Nicolae Grigorescu, pe care l-am amintit în rândurile de mai sus în evocarea Cellei Delavrancea, şi Theodor Aman, cel de la care ne-a rămas imaginea tristă, stingheră a unui colţ al vechiului port Chiustenge, populat de câteva caice. Puţini sunt însă artiştii plastici care au lucrat o perioadă mai lungă la Constanţa, dar şi mai puţini sunt cei care au aşternut pe hârtie propriile impresii despre urbea marină.

Însă, chiar şi aşa, dacă vorbim despre artele plastice, nu putem să omitem a menţiona că la 6 februarie 1889 se năştea la Constanţa, pe strada Mircea cel Mare [astăzi Mircea cel Bătrân – n.a.] la numărul 2, celebrul colecţionar de artă Krikor Zambaccian. Mai târziu, acesta îşi rememora copilăria şi adolescenţa petrecute la malul mării şi începuturile pasiunii pentru artă şi culoare: „Limba de pământ, înaintată în mare, pe care s-a clădit pe vremuri cetatea Tomis, partea veche a Constanţei de astăzi, formează o peninsulă îngustă cu uliţe dese, ce iasă la orice răscruce să apară în fundal – marea.

Şi astfel, pretutindeni, marea, ce îşi impune suveranitatea ei nesfârşită, leagănă în sonorităţi viziunea tihnită a oraşului.

Liniştea oraşului e tot ce a rămas ca amintire a vieţii patriarhale de altă- dată, căci de la o vreme, civilizaţia şi cultura cuceresc şi răstoarnă, dărâmă şi clădesc, distrug şi creează; totul se transformă, nimic nu mai e ca altădată, alte obiceiuri astăzi, alte credinţe, alte orizonturi.

Bătrânii găseau în măreţia mării semnul veşniciei, al atotputerniciei şi, când se cufundau în admiraţia ei, se ridicau cu gândul la înălţimi ce înviorau spiritul şi linişteau sufletul, mai cu seamă când rămâneau singuri cu ea, în ora nesfâr- şitelor jocuri de nuanţe, ce urmează ultimelor reflexe ale însângeratului apus.

E ora tonurilor estompate, e ora jocurilor văluri diafane roz-violete, ce îmbracă şi dezbracă cerul, până ce întunericul îşi întinde braţele şi cuprinde întreg firmamentul.

Şi atunci vântul îşi domoleşte mânia, iar marea valurile. O linişte solemnă pe apă, pe cer şi pe pământ.

Omul rămâne în extaz, orbit de imensitate şi vrajă, îmi plec fruntea în adierea brizei, ochii scrutează depărtări, în zare joc de raze argintii, cerul spuzit de stele se pregăteşte să întâmpine luna, care se ridică rotundă şi goală ca sânul Venerei.

Pe aceste ţărmuri am văzut lumina zilei în anul 1889. Tatăl meu, originar din Cezareea Capadociei, era stabilit la Kiüstenge, denumirea turcească a Constanţei încă de pe vremea când amintirea stăpânirii otomane era proas- pătă. Era, pe vremea aceea, contabil al unei case care se îndeletnicea cu negoţul de fire şi ţesături, pe care le importa din Occident.

Adolescenţa mea este legată de dezvoltarea şi modernizarea portului, când mă bucuram văzând cu ochii mărirea şi lărgirea digurilor şi a cheiurilor, înălţarea zidurilor, înmulţirea instalaţiilor mecanice şi creşterea traficului cu vase de mare tonaj; dar aveam uneori şi nostalgia micului port din vremea copilăriei, cu digul şi cheiul său din bârne şi piloţi de lemn, la care acostau arhaice corăbii şi caice încărcate din belşug, plutind alene şi greoaie ca nişte pântece gravide…

Când mă apropiam de ele, răbufnea din hambare un miros plăcut de fructe şi esenţe de dafini şi răşine, ce împrăştiau puţin duhoarea sărată a mării, a algelor de pe mal şi a smoalei de pe cheiuri.

(…) Vara, în timpul sezonului, veneau la Constanţa expoziţii ambulante de pictură, organizate de negustorii încadratori, de la care am cumpărat două acuarele de Gore Mircescu, pentru douăzeci de lei, şi o marină de Florian, pentru cincizeci de lei. Acestea au fost primele lucrări originale pe care le-am achiziţionat, da nu eram mulţumit de ele, râvneam la mai mult, eram obsedat de picturile văzute la Palatul Artelor cu prilejul Expoziţiei Jubiliare din 1906, unde erau expuse, în marele hol, o mulţime de tablouri ale lui Grigorescu”28.

Printre personajele care întreţineau atmosfera mondenă şi orientală a Constanţei, Zambaccian îl evocă pe Gelal Bey, fiul unui paşă, „voinic, înalt, spătos, cu privire languroasă, purtând mustăţi în furculiţă, după moda Kaise- rului, făcând parte din lumea consulară a unui mare port cosmopolit; Gelal Bey care vorbea curent franţuzeşte, deveni răsfăţatul cucoanelor din elita bucureşteană, care veneau de sezon la Constanţa. Turcul cu fes roşu, galant, îndemânatec, pe deasupra şi frumos bărbat, era o curiozitate pentru aceste femei avide de senzaţii exotice.

Cine nu-şi aduce aminte de Constanţa de altădată, de vechiul Casino, cu terasă de lemn suspendată, de acele baluri şi Kermese, de seratele de la Hotel Carol, de trenul de plăcere ce ducea la vii, unde erau plaja şi băile înainte de amenajarea ţărmului de la Mamaia, în sfârşit cine nu a simţit fiorul contagios al vieţii de cochetărie şi petreceri ce se desfăşura atât de intim şi duios, în timpul verii în Constanţa de altădată! Parecă şi femeile erau mai frumoase atunci, deoarece amintirea lor mă umple de nostalgie”29.

Tot lui Krikor Zambaccian îi aparţine şi o descriere de epocă a Casei cu lei, o clădire emblematică pentru Constanţa, care făcea pe atunci primii paşi spre o arhitectură urbană, „o clădire mai arătoasă în exterior, cu patru coloa- ne înalte de piatră, deasupra căror păzeau falnici patru lei ciudata fantezie a arhitectului, care s-a gândit probabil să reamintească pe ţărmurile Pontului Euxin ceva din somptuozitatea palatelor negustorilor veneţieni de altădată”.

Primul pictor autentic stabilit la Constanţa a fost Dimitrie Hârlescu, unul dintre reprezentanţii expresionismului românesc, numit în 1897, maestru de desen şi caligrafie la Gimnaziul clasic din localitate (ulterior liceul Mircea cel Bătrân). El va contribui la formarea unui climat artistic local, organizând adunări de elevată ţinută cultural-artistică în atelierul său din strada Pescarilor numărul 11, la etajul unei case turceşti. Zambaccian îşi aminteşte că „profesorul de desen, pictorul Dimitrie Hârlescu, urmărea îndeaproape pe elevii cu dispoziţii speciale la desen, chemându-i în atelierul său, arătându-le copii după opere clasice, explicându-le lucruri pe înţelesul lor, uneori punându-i în faţa propriilor sale picturi. Astfel, sculptorul Ion Jalea a primit îndemnuri de la profesorul de desen al gimnaziului din Constanţa, iar pictorul Marius Bunescu, care era desenator în serviciul tehnic al construcţiei portului Constanţa, a plecat la Munchen la îndemnul lui Hârlescu”30. Perioada de zece ani, în care Dimitrie Hârlescu rămâne la Constanţa (1897-1907), este consacrată studiului şi, mai ales, efortului de investigare a figurii umane în portrete şi scene specifice activităţii portuare, care înfăţişau muncitori, docheri, hamali. În două etape, între 1901-1903 şi 1905-1906, pleacă la Munchen cu o bursă obţinută din partea municipalităţii constănţene. La malul mării, preţuirea valorii artistice a creaţiei lui Hârlescu reiese şi din „procesul verbal al sesiunii extraordinare a consiliului comunal din 28 iulie 1910, când se propune achiziţionarea unor tablouri din expoziţia sa deschisă atunci la Cazino”31, dar şi din decorarea saloanelor vaporului Traian cu tablouri ale artistului.

Pictorul Marius Bunescu, menţionat mai sus şi de Zambaccian ca discipol al lui Hârlescu, soseşte şi el la Constanţa în 1903, la doar 22 de ani, „cu bu- zunarele goale dar cu un cap plin de visuri”. Ministerul Domeniilor organizase un concurs pentru angajarea unor desenatori tehnici la construcţia portului modern, iar el câştigase unul dintre posturi. La o primă impresie, locuitorii Constanţei nu păreau să fie conştienţi de valoarea oraşului lor, aici „găseai numai exilaţi!… adică oameni cărora li se părea că sunt aruncaţi afară din lume, undeva în junglă, şi sufereau poate mai mult decât, la vremea lui, Ovidiu. Nu cunoşteau decât biroul lor, restaurantul şi centrul, adică mica piaţă unde se plimbau seara, sub privirea tristă a poetului de pe soclu, după care se înfun- dau în vreo cafenea plină de fum, la jocul de table. Nu vedeau splendoarea străvechilor amintiri din jurul lor şi nici orizontul depărtat şi colorat al mării. Frumuseţea locului le rămânea adesea necunoscută”32.

Şi-l aminteşte şi el pe mentorul său, Dimitrie Hârlescu, consemnând cu recunoştinţă în memoriile sale că, în ciuda faptului că „în Constanţa pe atunci nu se putea vorbi de o grupare artistică, singurul care trezea respect pentru activitatea lui tenace şi rodnică era maestrul de desen al gimnaziului, Dimitrie Hârlescu sau Bavarezul, cum era alintat în cercurile pe care le frecventa.

Tocmai sosise de la Munchen, unde stătuse mai bine de un an pentru completarea studiilor. Ne-am împrietenit. Am lucrat o vreme la el în atelier; m-a familiarizat cu multe din procedeele tehnice, mi-a dat sfaturi care mi-au folosit.

Firea lui, entuziasmul, bunăvoinţa cu care-ţi întindea o mână de ajutor, totul declanşa simpatia pentru acest om. Era impunător la ţinută, cu o uşoară morgă, dar în fond apropiat de toţi cei ce îndrăgeau pictura, desenul, gata mereu să-i îndrume. Intenţionam să plec la Roma; Hârlescu aflând aceasta, m-a sfătuit să-mi schimb programul şi să plec mai bine în capitala bavareză, unde se fac studii mai bune pentru începători. Plecarea mea s-a întâmplat prin 1906”33.

Bunescu rememorează peste ani emoţiile care l-au încercat în legătură cu părăsirea Constanţei şi plecarea la Munchen: „Nu mă puteam desprinde uşor de Constanţa, mai ales de mare. O cunoscusem în toate variatele aspecte şi culori, plutisem pe valurile ei, când liniştite, când înfuriate, ziua ori noaptea, în larg ori în apropierea coastelor, împreună cu marinari vânjoşi ce lopătau barca salvării ori cu pescari hârşiţi în lupta cu capriciile ei”34. Dar Marius Bunescu îşi va desfăşura adevărata şi cea mai importantă activitate a sa după întoarcerea de la Munchen, între 1912-1919, perioadă în care, ca profesor de desen la Constanţa, se va ocupa exclusiv de pictură: „Luasem obiceiul să bat litoralul pe jos, cu un săculeţ cu merinde şi cu materialul de pictură în spate; în drum întâlneam pescari ce mă invitau la un borş pescăresc”35. Adeseori este văzut pictând pe faleza de la Cazino, iar primarul oraşului îi comandă acum lucrări „reprezentând vechi colţuri ale oraşului, ameninţate să dispară”36.

Fără să fie un pictor al atmosferei, Bunescu a surprins totuşi specificitatea acestei zone, de care a rămas strâns legat. Amintirile lui Zambaccian evocă verva artistului revenit la Constanţa şi minunata panoramă pe care acesta o avea din atelierul său: „Entuziasmul lui Bunescu pentru pictura de «plein air» mergea aşa departe, încât ne repeta mereu: «eu văd în pictură aer, aer, aer!» (…) Bunescu îşi alesese ca atelier o odaie cu fereastra la mare, într- o clădire din strada Tomis [astăzi Sulmona – n.a.] în faţa Bisericii Armene. Din fereastra atelierului privirea cuprindea ţărmul concav al mării, pe a cărui creastă se înşirue un rând de clădiri ce se sfârşeşte cu Hotelul Palace şi Carol de altădată. Clădirile spoite în alb, gri, ocru, galben şi roşu se oglindeau în vibraţiuni multicolore în apele mării, iar în zile însorite, albastrul imaculat al cerului mărea magia cromatică. Din acest punct Bunescu a pictat câteva fru- moase pânze, altele tot aşa de fericite sunt privite dinspre ţărmul de apus ce se întinde până la capul Midia, cu acele ruine şi ziduri straniu suspendate în urma surpării malurilor. Alte peisagii au fost pictate de pe creasta de sud-vest ce domină portul de unde se desfăşoară în planuri succesive fostele magazii engleze, depoul de maşini, atelierele CFR şi cheiul SMR [Serviciul Maritim Român – n.a.]”37. Atelierul care, aşa cum rememorează Marius Bunescu însuşi, era situat „chiar deasupra plăjii unde pescarii îşi strângeau seara uneltele, lă- sând bărcile înşiruite sub coaste”38, a constituit cadrul principal pentru pictarea a numeroase pânze cu subiect marin. În 1919, Bunescu pleacă definitiv la Bucureşti, însă ataşamentul său faţă de urbea pontică îl determină să revină în mod repetat la Constanţa cu ocazia organizării de expoziţii.

Deşi acum un secol Constanţa era încă un mic oraş de provincie, locui- torii ei aveau ambiţii mari inclusiv din punct de vedere cultural, fapt ce poate fi explicat prin apartenenţa la un remarcabil areal spiritual, cel greco-latin, care, cu toate că dispăruse în această parte de lume de mai bine de o mie de ani, continua, prin vestigiile sale aflate pretutindeni, să reflecte încă istorie şi, implicit, mister. Astfel că, după consolidarea administraţiei româneşti în Dobrogea, câţiva intelectuali fără complexe provinciale, au iniţiat ceea ce per ansamblu am putea numi o mişcare culturală care ne uimeşte şi astăzi prin cutezanţă, contribuind iniţial la conturarea şi, ulterior, la ridicarea edificiului spiritual modern la Pontul Euxin. Rândurile de mai sus au vorbit despre acele personalităţi culturale din România care au consemnat, dând adesea dovadă de o reală înclinaţie memorialistică, impresiile şi trăirile lor din urbea marină de altădată. Memoriile lor ne facilitează astăzi o reconstituire, evident parţială şi uneori superficială, a „epocii 1900” la Constanţa.

---

1. Idem, Constanţa 1878-1928…., vol. I, p. 150.
2. Stoica Lascu, Constanţa veche în viziunea lui Iorga – rememorare prilejuită de aniversarea a 130 de ani de la naşterea marelui savant român, postfaţă la Marian Moise, op. cit., pp. 385-386.
3. Nicolae Iorga, Drumuri şi oraşe din România, Editura Minerva – Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1904, apud Doina Păuleanu, Constanţa 1878-1928…, vol. I, p.
4. Stoica Lascu, cit., p. 384.
5. Constantin Cioroiu, Marian Moise, op. cit., pp. 242-243.
6. Doina Păuleanu, Constanţa 1878-1928…, vol. I, p. 297.
7. Ioan Adam, Constanţa pitorească cu împrejurimile ei, Editura Universală Alcalay & Co, ediţia a II-a, Bucureşti, 1928, apud Doina Păuleanu, Constanţa. Aventura…, pp. 20, 26-27, 47. Doina Păuleanu, Constanţa 1878-1928…, vol. II, pp. 327-328.

8. Idem, Constanţa. A.., p. 23.
9. Idem, Constanţa 1878-1928…, vol. I, pp. 161-162.
10. 1 Ion Marin Sadoveanu, Ion Sîntu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 96-97.
11. Claudia Millian, Despre Ion Minulescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 184.
12. Ion Marin Sadoveanu, Constanţa. Pe urme de pietre şi amintiri de oameni, Boabe de grâu, II, Bucureşti, 1931, apud Doina Păuleanu, Constanţa. Aventura…, p. 40.
13. Doina Păuleanu, Constanţa 1878-1928…., vol. I, p. 72.

14. Ibidem, vol. II, p. 323.
15. Idem, Constanţa. Aventura…, p. 32.
16. Claudia Millian, op. cit., p. 93.
17. Constantin Cioroiu, Marian Moise, cit., p. 174.
18. Ibidem, pp. 175-176.
19. Claudia Millian, op. cit., p. 184.
20. 21. Michaela Bulgărea, Interviu cu Cella Serghi, în revista Tomis, anul II, nr. 6, iunie 1967, 11, reprodus în Aurel Sasu, Mariana Vartic, Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, vol. III (R-S), partea a II-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, pp. 409-410.
21. Ibidem, p. 410.
22. Anca Dragomir, Cella Serghi, scriitoarea îndrăgostită de mare, în România Liberă, ediţia online din 28 aprilie 2011.
23. 24. Constantin Cioroiu, Litoralul românesc. Ghid sentimental, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981, p. 159.
24. Hortensia Papadat-Bengescu, Amintiri dobrogene, Cele trei Crişuri, Oradea, XVII, iulie-august 1936, 102, apud Doina Păuleanu, Constanţa 1878-1928…, vol. II, pp. 521-522.
25. Idem, Pentru Ovidiu, Dobrogea literară, I, nr. 4, 15 mai 1925, 1, apud Doina Păuleanu, Constanţa 1878-1928…, vol. I, pp. 40-41.
26. Idem, Amintiri…, p. 102, apud Doina Păuleanu, Constanţa 1878-1928…, vol. II, pp. 288, 309.

28. Krikor Zambaccian, Însemnările unui amator de artă, Editura LiterNet, Bucu- reşti, 2004, pp. 5-6, 9.
29. Idem, Scene din viaţa dobrogeană de altădată, Universul literar, 21 ianuarie 1939, apud Doina Păuleanu, Constanţa 1878-1928…, vol. I, p. 290.
30. Idem, Însemnările…, p. 8.
31. Florica Cruceru, Artele în Dobrogea 1877-1940, Editura Muntenia & Leda, Constanţa, 2002, p. 96.
32. Marius Bunescu, Însemnările unui pictor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1965,
33. 40, apud Doina Păuleanu, Constanţa 1878-1928…, vol. I, p. 39.
34. Idem, O amintire nestinsă, în revista Tomis, I, nr. 5, Constanţa, 1966, 16, apud Doina Păuleanu, Constanţa. Aventura…, pp. 128-129.
35. Constantin Cioroiu, cit., p. 165.
36. Ibidem.
37. Florica Cruceru, cit., p. 97.
38. Krikor Zambaccian, Un pictor din Constanţa, Marius Bunescu, Pontice, I, nr. 2, Constanţa, februarie 1939, 44-45, apud Doina Păuleanu, Constanţa. Aventura…, pp. 132-133.
39. Marius Bunescu, Însemnările…, p. 44, apud Florica Cruceru, cit., p. 97.