HANNA BOTA – Trei femei, cu mine, patru

30. Ilona

N-am fost pregătită pentru impactul cu cultura arabă. Am trăit la Cluj ani de zile cu un soț arab, am fost vizitați de rude, ieșeam cu prietenii lui mai mult saumai puțin europenizați, unii erau religioși, dar toate astea reprezentau o parte infimă a realității de acolo, o firimitură neesențială. Nu cunoșteam cuvinte, nici obiceiuri, ce se cade și ce nu. Tefi nu-mi povestea deloc ce-ar fi fost bine să știu, ca să-mi fie mai simplă adaptarea. Era ca și cum eu trebuia să știu din start sau ca și cum nu conta. Dar pentru cei de acolo conta, deoarece gestu- rile mele erau ciudate și nepoliticoase, uneori agresive sau respingătoare. Și invers. Povestind Tefi ce impact mare a avut asupra lui venirea în România, fiind total nepregătit pentru cultura de aici, trebuia să-și fi dat seama că va fi la fel și pentru mine. Nici vorbă.

Mi-am înghesuit existența în două geamantane mari și grele, mi-am luat fetița de mână, și tot ce am făcut și clădit până la 31 de ani a fost abandonat. Plecam. Din nou. Lăsam în urmă totul fără părere de rău: apartamentul cu tot ce conținea, de la linguri, până la mobilă, de la perdele și covoare la TIX-ul de frecat oale și BOX-ul de lustruit pantofi.

Pentru Israel, am luat avionul spre Amman, urmând să intrăm în țară prin Iordania, nu prin Tel Aviv, așa ne-a fost mai comod, urma să întâlnim o parte dintre rudele care locuiau acolo.

Ne-am instalat, încă din prima zi, într-un apartament cu chirie; ca o novice într-un astfel de mediu, când dimineața la patru a început muezinul să cheme la rugăciune, când s-au pornit megafoanele în tot orașul, am sărit speriată: război, e război, l-am trezit pe Tefi. Nu, Ilona, e chemarea la rugăciune. Se auzea atât de puternic încât nu reușeam să-mi revin din sperietură, Haloma urla și ea ca apucată. Mi-a trebuit o vreme să-mi domolesc bătăile inimii, respirația. Știam de chestia asta, mi s-a mai povestit de trezirea asta agresivă, de ce nu mi-oi fi amintit? N-ar fi fost mai bine să ne avertizeze Tefi la culcare? Nu s-a gândit, chiar a uitat, se scuză el, dar să țin minte că așa va fi zi de zi. Îmi sărea somnul imediat ce începeau țipetele amplificate, Tefi dormea fără treabă, el nu se scula la rugăciune.

Abia ne-am regăsit suflul după călătorie, despachetat, trezit la patru, abia am cumpărat ceva de mâncare, în câteva zile casa s-a umplut de rudele trăi- toare în Iordania. Veneau care de pe unde, dar nu mai plecau. La un moment dat, dormeam zece persoane în apartament. Nopțile s-au transformat în zile. Nu înțelegeam ce se vorbea, nu știam ce se așteaptă de la mine, în afară de helue, zaki, haiuan/frumoasă, drăguță, tâmpit (vechile expresii), nu înțelegeam mai nimic, Haloma începea să prindă cuvinte. Se jucau nepoatele cu ea. Eu trebuia să servesc musafirii. Zâmbeam frumos și făceam tururi în jurul mesei, în jurul camerei. Iar și iar. Mi-era foarte neobișnuit și obositor.

În zilele alea am descoperit că sunt însărcinată. Eram iritată, neodihnită, vânzoleala atâtor necunoscuți în jur, vorbăria continuă, râsul lor zgomotos mă enervau teribil. Cât de lipsiți de tact erau, needucați de-a dreptul… Tefi era ocupat cu bărbații, pleca de dimineață și rămâneam cu femeile/fetele din jur. Cred că, legat de mine, de noi, era multă bârfă, nu prea îmi păsa. Haloma devenise răzgâiată și mămoasă în exces, speriată de atâția necunoscuți, dar și răsfățată de atenția tuturor. Dormeam la un moment dat patru într-un pat, că nu era loc altfel: noi trei și, pe partea mea de pat, adolescenta Amira, căreia îi venise ciclul și se scula de trei ori noaptea să se spele și să-și schimbe tam- ponul. O durea burta, eu stăteam în capul oaselor epuizată până-și începea muezinul chemarea. Unii din casă se sculau la rugăciune. Adormeam câte-un pic după ce se termina totul și se făcea tăcere. Mi-era dor de liniștea de-acasă.

Însă îmi plăcea clima, soarele, mâncărurile erau gustoase, abundența era neobișnuită pentru mine. Legat de hărmălaia din apartament, mă gândeam că e provizorie, că nu vor sta cu noi la nesfârșit, în casa noastră, pe banii noștri, cu cumpărăturile și gătitul meu. Dar trecu o lună și ei nu plecau. I-am spus lui Tefi că nu mai rezist de oboseală și nesomn, cu grețurile și iritarea legate de noua sarcină, și că, cu toată bunăvoința, voi avea o cădere nervoasă. Era și el de acord că e prea mult. Nu la așa ceva s-a gândit când a închiriat apartamentul. A cerut unuia dintre băieți să ne ducă cu mașina dincolo de graniță, acasă, la Tulkarem. Am împachetat și i-am lăsat acolo în apartament. Să se descurce cu plata, cu trăitul. Aș vrea să spun simplu: am plecat, deși am fugit de-a dreptul.

Ne-am mutat în casa părintească. Locuiam la etaj, în apartamentul folosit înainte de familia lui Haled, cumnatul chirurg, ei s-au mutat în casa lor neter- minată încă, dar având o aripă locuibilă. Căsoaia lor în construcție era deja uriașă, oare cât de mare urmează să fie? Noi îl aveam la parter pe tata lui Tefi, socrul care trebuia îngrijit, așa că toată familia a fost bucuroasă că acum avea cine să-l îngrijească, adică eu. N-ar fi fost un om rău, dar era dificil, cum să fie altfel? În povestea asta, totul era nepotrivit: nu-i plăcea ce gătesc, feluri românești, normal, nu știam găti arăbește și pe gustul lui, nu reușeam să fiu drăgăstoasă cu el pentru că nu mi-e firea și nu am avut niciodată, nici pentru ai mei, multă afecțiune de arătat, mă manifest destul de rezervat. Și nu știam limba, nu avea cu cine povesti verzi și uscate, îi umbla gura fără oprire, chiar dacă nu înțelegeam la început nimic, apoi, cu timpul, cam jumătate, însă nici- odată totul. Haloma era destul de greu de stăpânit, foarte voluntară, alerga, se manifesta, învăță limba foarte repede și se certa cu el. N-o suferea. Eu, fiind în primele luni de sarcină, vomam, eram greu de împăcat, aveam o stare continuă de greață. Și mai ales: eram cu pielea albă, ochi albaștri și eram creștină, deci o străină. Poate nu de disprețuit, dar nici de apreciat. Fiind acolo, parcă și mai mult îmi doream să nu fiu ca ei, m-am uimit și eu ce adânc îmi doream să fiu diferită, până la amănunte. Așa nu mă voi adapta, îmi ziceam. Simțeau clar că nu-s de-a lor: culmea, nici nu-mi doream să fiu. Eram eu și îmi convenea. O fi simțit și socrul zidul dintre noi, o fi intuit că, dincolo de politețe, nu va pri- mi nimic din partea mea. Tefi începu să-și caute loc de muncă, în spitale nu-i plăcu ce oferte aveau pentru doctor cu specializare în pediatrie, va căuta să-și închirieze un spațiu pentru un cabinet privat. Eu nu voi lucra o vreme, clar, să vedem dacă merită să învăț limba sau ne vom orienta în altă parte.

Diminețile, pe lângă trezitul muezinului de la ora patru, urma trezitul lui Haled la ora șapte. Zi de zi, înainte de a merge la clinică, trecea să-l vadă pe taică-su. Oprea mașina în poartă și începea să strige. Trezea nu doar casa, ci-i trezea și pe vecini. Intra pe alee și până ajungea la ușa de la intrare, bătrânul se căznea să-l întâmpine afară, cu aceeași gălăgie de bun sosit, se întrețineau o vreme în gura mare, eu trebuia să cobor să întreb de cafele, de ceai, apoi, ce să mai dormi?

Urmau restul fraților, care, când poftea, că doar era casa părintească. Tefi cobora sau nu, era în elementul lui, doar era fratele lor format în Europa, răsfățatul cel mic. Pe când eu eram femeia care trebuia să fie drăguță, serviabi- lă. Nu se punea problema că am și eu profesia și pregătirea mea, timpul meu, nevoile mele (am aflat că multe dintre fetele familiei aveau facultate, dar nu se foloseau de ea, rămâneau la dispoziția familiei; o educație pierdută în van). Trebuia să fiu disponibilă, uneori mi se părea că veneau doar ca să vadă cum mă descurc, cum mă integrez. Veneau și de dragul de a mă băga în seamă, de a ști că-s bine printre ei, dar eu eram obosită de interesul lor pentru mine.

Dacă nu găsești de lucru aici, nu putem pleca în alt oraș? îl întrebam pe Tefi, eventual să ieșim din West Bank și să lucrăm într-un oraș israelian, ce zici? Trebuie să spun că mi-a plăcut foarte mult zona israeliană. Parcă treceai în Occident când ieșeai din zona ocupată. Libertatea de aici era totuși îngrădită, iar oamenii aveau total alt stil de viață, de a se gospodări, o vraiște orientală pitorească, dar obositoare și neproductivă. Totul de-a valma, hărmălaie și dezorganizare, aranjamente cu pile, ca în România, nepotism și relații de fa- milie, de clan, relații politice. E adevărat, nu erau lipsuri, era o mare ofertă de produse dacă aveai bani; că era și multă sărăcie, mizerie, clădiri deteriorate, străzi aglomerate. Dincolo de cei 3 kilometri, cât era de la Tulkarem până la granița West Bank-ului, parcă am plonjat în altă lume. La 15 kilometri de noi se afla Natania, pe malul Mediteranei, mergeam la mare, la plajă, nimic din stilul arăbesc, puteam să mă dezbrac în costum de baie, să port blugi și maiouri, ca orice europeană. Îmi plăcea la nebunie zona aceea. Așa că îmi doream să rezolvăm cât de iute actele, Tefi avea nevoie de recunoașterea diplomei, eu aveam nevoie de drept de ședere. El avea de dat niște examene la Ierusalim. Problemele le-am întâmpinat eu: nu-mi puteam primi dreptul de ședere pentru că am intrat în țară cu mașina, venind din Amman, ar fi trebuit să intrăm prin Tel Aviv. Prin relații, nu spunându-mi-se în față de oficialități, am înțeles că ar trebui să-mi dispară de pe pașaport viza de Iordania. Cum? Să rup foaia? Nu se poate, ci să-mi dispară pașaportul cu totul, îmi trebuia altul nou, cu intrare prin capitală, atât mie cât și Halomei. Offf, ce nenoroc, oare de ce n-am ales de la bun început ruta București-Tel Aviv? Ce aiurea să-mi încurc viața cu Ammanul iordanian, o ședere care nu ne-a adus decât dezavantaje și bani cheltuiți  degeaba.

N-am stat mult pe gânduri. Cu cât mai iute, cu atât mai bine. Trebuia să mă întorc în România.

Era decembrie 1986, au trecut doar câteva luni de la sosire, iată-ne din nou în aeroportul din Amman, luam avionul înapoi la București, doar eu cu Haloma. Fata avea o amigdalită urâtă, avea temperatură mare și-i făceam injecții cu penicilină de două ori pe zi. Am stat toată noaptea în aeroport fără să știm de ce nu ne îmbarcă. Haloma îmi dormea în brațe, apăsându-mă peste burta care era deja vizibilă, noroc că nu mai vomam. Apoi, spre dimineață, ne-au îmbarcat. În Otopeni am aflat care era problema, era o iarnă atât de geroasă în România, încât totul era blocat. La sărăcia din țară, cele minus 25 de grade Celsius au fost gestionate prin înghețarea tuturor activităților. Noi, cu haine aproximativ de toamnă, eram total nepregătite. Aveam la Cluj haine groase, dar nu le-am cărat în Israel, am împachetat puține lucruri, că n-avea rost, cu clima de acolo. În Otopeni ne aștepta Timotei, fratele meu care locuia în fostul meu apartament, venise de la Cluj cu mașina lui, o Zastava veche, a dormitat și el toată noaptea în frig, pe scaunele sălii de așteptare, fără să înțeleagă de ce nu vine avionul. În România totul era închis, transporturile publice oprite, viața era înghețată, oamenii, izolați în frigul din case. Acolo, în aeroport, am făcut o nouă injecție în bucuțele fetiței mele urlând de durere. Ardea, are spre 40 de grade, îi zic lui Timotei, care ne privea speriat: să mergem la spital la doctor, nu, o să scadă, îi spun, pornim spre Cluj. Am parcurs cei 380 de km până acasă, în zece ore lungi: drumuri înzăpezite, asfaltul spart, gheață pe carosabil, au fost locuri în care am mers ceasuri întregi cu 30 de km la oră. Mașina avea încălzirea funcționând aproximativ. Timotei avea o canistră de benzină în portbagaj, că nu se găsea benzină nicăieri în toată țara, dacă se termina, rămâneam în câmp, așa că nu comentam când mai oprea încălzirea, era imperios necesar să ne ajungă carburantul până acasă. Stăteam înfofolite în pătura pe care o adusese el în mașină, ce inspirat a fost, altfel dădeam în pneumonie  amândouă.

Mi-am regăsit apartamentul neschimbat, patul meu, lucrurile din  casă. Chiar și Haloma și-a amintit de camera și jucăriile ei. Partea asta a fost plăcută, în schimb eram oripilată de ceea ce era în țară, de condițiile în care trăiesc oamenii, de frigul din apartament. Am dat drumul la arzătoarele de la araga- zul din bucătărie până s-a consumat tot oxigenul, dar măcar să ne încălzim un pic. Am dat drumul și la radiatorul cumpărat de Tefi, încă funcționa. Am scăpat de răceală, doar că problema mea era sarcina. A doua zi dimineață, după câteva ore de somn, m-am trezit cu hemoragie. L-am strigat pe Timotei, abia s-a dezmeticit de oboseală, era palid după cele două drumuri și noaptea petrecută în aeroport: mai avem benzină? Trebuie să mergem la spital, i-am spus cât de calm am putut ca să nu-l sperii. Mai avem atâta, îmi spune, chiar dacă rămân cu mașina în oraș. Important era să ajungem la ginecologie, la Stanca. Taximetrele nu circulau, totul era oprit. Dacă nu, aș fi chemat Salvarea și mă făceam că pierd copilul, poate i-aș fi putut păcăli să vină. Am ajuns: iarăși internare, iarăși sarcina în pericol, aceeași doctoriță cu care am născut-o pe Haloma, o adevărată profesionistă. Ilona, vom face să fie bine, nu te speria. Vei avea o fetiță. E sănătoasă și normal dezvoltată pentru vârsta ei. Încă o fetiță? Așa să fie, deși băieții suferă mai puțin în viață, le este mai ușor. Noi înmulțim suferința prin câte avem de trecut… În trei zile eram din nou acasă, de Haloma îngrijea Lina.

Nu știam exact ce am de făcut ca să rezolv situația cu actele, nici prietena noastră securistă Simina-știe-tot nu m-a îndrumat de data asta. Se apropiau sărbătorile și vacanța de iarnă, oricum, dacă totul era închis, cât timp va dura? Nu mai voiam România, n-o mai voiam nici cât țineam minte zilele frumoase de altă dată, e o cușcă, o închisoare a unei întregi populații. Ceaușescu a hotărât să plătească toată datoria externă înfometându-și poporul. Lumea de afară habar n-avea ce se întâmplă la noi, iar aici nu se știa cât timp va ține, cât se va mai rezista. Magazinele erau goale, rafturi întregi cu câteva conserve și borcane cu castraveți murați, femeia de la pâine m-a servit cu o pâine de sub tejghea, mi-a dat-o în amintirea micilor atenții pe care i le livram mai demult. Nu aveam cartelă pentru rația de pâine, nu mai aveam dreptul la cartelă: vai, doamna Ilona, nu v-am văzut de mult, nu am pâine proaspătă, așa a venit azi, tare ca piatra, sunt închise multe fabrici și magazine. Săraca femeie avea halatul albastru de vânzătoare peste paltonul de iarnă și mănuși cu degetele tăiate, ca să poată număra banii, atât era de frig în magazinaș. Ca să se facă economie, deși era groaznic de rece, au oprit încălzirea chiar și în spațiile funcționale. Ce cruntă situație.

Timotei nu a mai putut face rost de benzină de nicăieri, nici la suprapreț, era marfă de contrabandă, degeaba. A consumat cu drumul la București tot ce a primit pe cartelă pentru o lună întreagă, acum nu va mai circula o vreme. Începuse facultatea, urma sesiunea cât de curând, deocamdată totul era între paranteze. Cât a trebuit să umblu după acte, n-am mai avut mașină la dispoziție, cum aveam înainte. Tefi nu era aici ca să mă poarte peste tot cu mașina, să-mi facă rost de cele necesare, trebuia să merg eu, acum realizam cât m-a protejat el în ultimii ani, când erau lipsuri așa mari. Mașinile circulau duminică doar din două în două săptămâni, în funcție de numărul de înmatriculare, par sau impar, pentru a se face economie de carburant, noi, cu număr de 12-B, n-am avut restricții. El, având dolari și acces la shopul străinilor, putea face rost de orice. În zilele astea, însărcinată și cu Haloma în brațe, circulând cu transportul în comun, m-am izbit de realitatea anilor `86-`87, cum n-am întâlnit-o înainte. Așa trăiesc compatrioții mei? Săracii de ei. Eu voi pleca, dar în țară e din ce în ce mai greu.

Purtam o blană scurtă de vulpe roșcată (pe care i-o voi lăsa lui Pianke, care e în clasa a douăsprezecea, ea e favorita) și pantaloni vișinii de catifea reiată, cizme de piele, fular și căciulă de mohair, mănuși și poșetă din piele. Eram elegantă printre cei ce circulau în autobuz spre cartierul Zorilor. Într-o zi, urcând din Piața Mihai Viteazul, într-o înghesuială de abia puteai respira, nici vorbă să observe cineva că sunt însărcinată și să mi se cedeze un loc. Am fost împinsă în bară, fără să mai pot mișca. O să rezist eu cumva, bine că n-am așteptat mult în stație, că era tare frig. Urcând pe Calea Turzii, am văzut în dreptul casei Doinei Cornea un soldat de pază. De obicei erau mai discreți, casa fiind cu jaluzelele trase, foarte rar se vedea lumină, chiar dacă era păzită, se ascundea câte-un securist prin boscheți, printre copaci, abia îl zăreai. Acum se vede că soldatul stă de pază fără să se ascundă, că dușmanul de clasă trebuie arătat cu degetul. Toți cei din autobuz s-au întors să vadă soldatul, casa: unii fac aluzii cu voce tare, alții înjură. Mi-am amintit că Anita mi-a zis că soțul Siminei, securist și el, a fost avansat în grad după ce i s-a cerut s-o bată pe Doina Cornea, că n-o lăsau pe mâna oricui. Iar el nici nu și-a pus proble- ma că n-ar fi bine chestia asta, doamna Cornea e o jigodie care face țara de rușine, care spune străinilor despre lipsa noastră de libertate, când nu e deloc adevărat, spunea omul, total convins de dreapta viziune a partidului. Nici nu știi, să râzi sau să plângi, zicea Anita: da, mi-a spus el toate astea, deschis și convins că am aceeași părere despre ea. Nu era foarte deștept bărbatul acela, dar știam că nu e nici prost. Acum ce să zic? Măcar să n-o omoare. Nu, nu pot s-o omoare, prea e în vizorul internațional, ar da rău, ar arăta că într-adevăr nu e libertate pe aici. Păi nici nu e. Nu e, dar cine știe adevărul? Doar cei care trăiesc aici.

Adâncită în gânduri, tocmai trecusem de casa Doinei Cornea, când simt că omul din spatele meu care mă ținea lipită de bară, un bărbat care mi se părea mai domnos, împins de valul de oameni, își nimeri mâna lipită de coapsele mele, i-am simțit nasul vârât în fularul meu, în păr, inspirându-mi mirosul. Sper că n-o să înceapă să mă pipăie. Aș fi vrut să mă trag, dar eram prinsă între el și bară. Nu voiam să fac circ, când lumea e atât de umilită, nu mai există demnitate, nici bun simț. Așteptam doar să ajung la capăt de linie să cobor. M-am întors puțin spre el și i-am spus că sunt însărcinată și mă apasă tare bara, să încerce să nu mă împingă. Iertare, domniță, n-am vrut, o să am grijă, vezi dumneata, ar fi trebuit să șezi pe scaun, dar nu mai e nimeni domn în țara asta, nu mai poți fi domn, suntem niște secături, domniță, iar eu, când v-am văzut în stația din Piața Mihai Viteazul, păreați ca cineva care a picat din altă lume. O să am grijă să nu mai împingă lumea…

N-am mai fost pipăită în autobuz de ani de zile, de când mergeam spre Iris cu toți muncitorii aceia intrând la orele de vârf în fabricile de la Porțelanul, de la Combinatul de Utilaj Greu, de la Terapia. În înghesuiala în care unii atârnau pe scări în mersul autobuzului, era un noroc dacă reușeai să urci, ce să mai comentezi la pipăieli, să-i ia dracu de nesimțiți, îți ziceai în gând. Că să faci circ nu prea-ți permiteai, te făceai de râs, nimeni nu-ți lua apărarea. Pe vremea aceea, într-o zi, mergând la cursuri, m-am trezit că unul se înghesuie tot mai strâns, apoi își lipește sexul de bucile mele, că, de cum se tot freacă de mine, sexul lui devine tot mai tare. Apoi, numai ce-am simțit că ceva cald și țeapăn mi se vâră în mâna cu care țineam de toarta genții. Era așa înghesu- ială că nu puteam să-mi schimb poziția, nu puteam să-mi trag geanta printre picioarele oamenilor, puteam doar fie să-i dau drumul să cadă și să-mi ridic mâna, fie să suport pula ăluia, până se mai eliberează puțin ca să-mi schimb poziția. Cred că dacă aș fi avut un cuțit, i-aș fi tăiat-o. Într-o nesfârșită greață, am dat drumul genții, bineînțeles. Când, în stație, au început să se miște oamenii spre coborâre, abia m-am aplecat s-o recuperez, că altfel se ducea cu valul de picioare. Ajungând la școală, am alergat la toaletă și m-am spălat pe mâini gata să-mi smulg epiderma, nu alta, să nu mai simt pielea moale și caldă, organul mișcându-se înainte și înapoi; dacă nu-mi trăgeam mâna, mai și ejacula în pumnul meu, boul dracului. N-am mai pățit-o așa scârbos, dar puteai să te trezești cu mâna cuiva pe sub haine, ridicându-ți fusta, trăgând fermoarul, una dintre colege, cu un păr bogat superb, s-a trezit că cineva i-a pus un chiștoc arzând în glugă, i-a ars părul împletit în coadă groasă, de pur și simplu i s-a desprins de la ceafă, a trebuit să se tundă scurt, a fost atât de traumatizată încât n-a mai putut circula cu autobuzul luni de zile. Și nici părul nu și l-a mai lăsat lung. Când eram cu Anita, ne apăram una pe alta, făceam gură, nici nu se legau dacă eram două, dar singură, într-un autobuz de muncitori nespălați, adunați de prin toate satele de la coada vacii și ținuți în blocuri ca-n cuști, trimiși la muncă în trei schimburi, nehrăniți și needucați, printre astfel de oameni eram vulnerabilă.

Am ajuns la capătul liniei în Zorilor, am coborât, era foarte alunecos pe jos, gheață groasă, zăpada necurățată, troiene pe marginea drumului, treceai pe trotuare pe niște cărări.

Dar am venit în România cu un scop clar: să rezolv problema actelor. Am făcut așa: mi-am vârât pașaportul în mașina de spălat haine ca să-l distrug, apoi l-am uscat și m-am dus cu el la Serviciul pașapoarte, cerându-le să mi-l schimbe că e neutilizabil, recunoscându-mi greșeala de a fi fost neatentă. După căsătorie și ieșirea din țară, figuram ca cetățean român cu stabilire definitivă în străinătate. Organele nu mai aveau aceeași putere asupra mea, se comportau mai cu grijă. Mi-au eliberat pașaport nou în două săptămâni. Între timp, ne-am însănătoșit amândouă, ne-am odihnit, m-am întâlnit cu familia, prieteni n-am prea avut chef să întâlnesc, băieții din anul lui Tefi erau mai toți plecați. Pe zi ce trecea, eram tot mai convinsă că emigrarea a fost alegerea potrivită, eram sătulă de țară, eram îngrozită de ceea ce se întâmpla.

Ne-am întors la București cu trenul, Timotei, cum spuneam, nu mai avea strop de benzină; cu ajutorul Siminei, că altfel nu găseam, am cumpărat bilet la vagonul de dormit, era plin de domni la costum și haină lungă de piele, securiștii își parcurgeau drumurile lor… Dar eram mulțumite, am dormit amândouă în patul îngust, noroc că Haloma n-a plâns, n-a deranjat, a fost relativ comod. Ne-am cazat la hotel, la Lido. Am depus cerere la Ambasada Israelului pentru viză; pe baza actelor de căsătorie, am primit-o în două zile și ne-am luat bilet de avion spre Tel-Aviv. Primul pașaport și intrarea inițială în țară parcă n-ar fi avut loc niciodată, nu figuram nicăieri, am reușit să păcălim sistemul. N-a trecut o lună și eram înapoi în Tulkarem.

La întoarcerea mea în Israel, în aeroportul din Tel-Aviv, ne așteptau Tefi și Haled, fratele lui chirurg. Cu o mașină nou nouță, Opel Corsa, roșie, drăgălașă. N-am întrebat a cui e, dar când văd că o trage în curte, Tefi îmi spune că e a noastră. Mi-au urcat nervii fix în creștetul capului ca o arteziană: mașină nouă ne trebuie acum? Cu banii jos? Că doar n-avea angajare ca să ia un împrumut. Toate resursele care ne-ar fi ajutat să începem viața nouă, băgate într-o mașinuță? Care, scoasă de pe porțile fabricii, și-a pierdut un sfert din valoare? Cui îi pasă în Tulkarem că avem sau nu mașină nouă? întreb eu. Cum cui? Tuturor. Lumea vede doar ce arăți! Cum să am clientelă bună, dacă nici mașina nu mi-e bună? Așa e, în lumea asta încă epatezi cu chestii străluci- toare, stridente. Dar trebuie să-ți dotezi cabinetul, îi spun. Mi-ai promis că ne vom muta cât de iute de aici. Știi că aici sunt sluga lui taică-tău. Ai promis să ne amenajăm un apartament al nostru ca să mă pregătesc pentru naștere în liniște. Mi-ai promis că între timp o să mă duci să văd Ierusalimul, Nazaretul, Galileea, Betleemul, să văd tot ce am visat ani de zile, că după ce am burta cât butoiul și vine căldura mare, unde să mai mergem? Cum dispar de lângă tine câteva zile, decizi de unul singur lucruri atât de importante! Am vorbit de câteva ori la telefon, cum de nu mi-ai zis nimic? Ce era așa de urgent, nu mai putea sta mașina asta în fabrică niște zile? Sigur, aici te influențează toți ai tăi, acum nu mai suntem noi o familie, acum familia are douăzeci de membri și fiecare are drept de decizie. L-am bătut la cap o vreme, degeaba, mașina era cumpărată, banii s-au dus, nu mai aveam un șfanț, nu mai puteam mișca în nici o direcție. Eram iar sluga bătrânului, Haloma, răzgâiată și voluntară, răscolea toată casa și curtea într-o continuă activitate, nu mă puteam ține după ea. Obraznică din nou. Turuia o amestecătură de româno-maghiaro- arabă cunoscută numai de ea. Eu trebuia să am grijă la efort, căci sarcina era în pericol. Dar nu puteam să mă menajez, tot lucrul din casa aia cu etaj, gătitul mâncărurilor după rețete noi, curățenie, spălat, călcat, copil și bătrân, toate erau în grija mea. Înainte măcar aveam speranța într-o mutare, acum nici gândul acesta nu mai era posibil.

Ce mi s-a întâmplat neplăcut în perioada aceea a fost că socrul meu a început să se comporte ciudat. Tefi lucra deja la amenajarea unui cabinet, așa că eram și mai mult singură. Cât socrul nu mă băgase în seamă, parcă fusese mai bine, acum se dădea la mine. Chiar așa era: se dădea la nora lui! La început discret, apoi tot mai pe față. Nu puteam să mă fac că nu observ, cum procedam la început, de jenă și de surprinsă, ci trebuia de-a dreptul să-l împing. Lui Tefi nu-i puteam spune, habar n-am de ce, mi se părea că ar fi atât de rănit să afle: își iubea tatăl, i-ar fi fost jenă de mine, ar realiza că detest toată cultura asta. Există lucruri greu de exprimat, e penibil, e complicat. Mă voi descurca cumva. Voi sta la distanță. Vede și bătrânul că-mi crește burta. Dar părea că nu-l deranjează. Părea că sunt proprietatea lui, dacă stau în casa lui, eram muierea care se împarte la toți. Când o dată m-a prins de gleznă și mi-a băgat mâna sub fustă, pișcându-mi interiorul coapsei, i-am dat una pes- te mână și l-am împins. I-am zis vreo două în arabă: haiuan/animal ce ești! Ce vrei? Sunt nevasta fiului tău. Dar nu mă știam certa în arabă și am dat-o frumușel pe românește, n-au auzit urechile lui drăcuieli și înjurături neaoșe ca-n ziua aia, am turuit răstindu-mă cu amestecuri de cuvinte fără să-mi pese de consecințe. I s-au făcut ochii mari, era surprins, dar nu mânios. Părea că a fost ce trebuia, nu s-a mai atins de mine.

Apoi a venit acel februarie cu acea după-amiază! Am frământat pentru plăcinte, se dospise coca, urma să le coc, dar îl așteptam pe Tefi de la cabinet, ca să fie calde când le mănâncă. În așteptarea aceea am observat că se făcu liniște în jur. Unde-s toți oamenii, ce se petrece? Haled veni spre mine, ceilalți n-au avut curaj, doar mă priveau ca pe o intrusă: a fost un accident, mi-a spus Haled în engleză, să fie sigur că pricep, lângă Ierusalim, au arătat la televizor. Nu înțelegeam unde bate. Un accident grav. Patru băieți într-o mașină Opel Corsa roșie s-au răsturnat. Mașina e praf. N-a murit nimeni, dar sunt răniți. Și? Ce ne interesează ce se întâmplă la Ierusalim? Îi cunoașteți voi pe băieți? Nu înțelegi? mă privi Haled cu milă, e Tefi cu trei colegi. La Ierusalim? Ce căutau acolo?, a fost gândul care-mi veni în minte. Că nu mi-a zis nimic, îl așteptam din clipă în clipă cu plăcinte. De când îl rog să mă ducă la Ierusalim, el spunea mereu că e departe, n-avem timp, muncim… Acum s-a dus cu băieții. Și s-au mai și accidentat. Prima reacție a fost de ciudă, abia apoi m-am speriat. Unde este Tefi acum? l-am întrebat pe Haled. Nu știu, o să dau niște telefoane, poate la Ierusalim la spital, să vedem.

L-au dus cu elicopterul la Ramalla. Până la urmă, ajungi să te bucuri că nu e mai rău. Nici nu te gândești cât de rău este, ci cât de rău putea fi! Nu s-a secționat măduva, deocamdată nu e în pericol de paralizie. Că a fost la un pas de moarte? La un pas de paralizia completă? La o secundă de tragedie? Da. Dar va scăpa. Apoi, după noi radiografii: nu e fractură, doar fisură. Până la urmă, dintre toți patru, el a scăpat cel mai ușor.

Ce decizii nepractice a luat în ultima vreme, sub influența gândirii orientale.

Nu mai era bărbatul pe care-l cunoșteam. Cabinetul, abia deschis va trebui închis, măcar chirie să nu plătim în perioada asta, i-am zis eu. Nu, nu, e doc- tor, nu poate să închidă, se va auzi în oraș, e ca un faliment, va lua bani cu împrumut și va plăti. În câteva zile va fi bine, simte el că are putere. Ce să-i reproșez? Am ținut în mine toată povara, îi era greu și lui, ce să mai adaug nemulțumirea mea? Mă simțeam trădată, mințită, dusă de nas, neglijată. Îmi era greu cu munca fizică și lipsa de odihnă. Îți venea să crezi că putem avea o viață plăcută și aici, dar ce gând greșit. Nu era deloc bine.

Anul 1987 s-a dovedit un an negru, în iarnă a izbucnit Intifada, revolta palestinienilor împotriva ocupației israeliene. Nenorocirea de pe lume!

* Fragment de roman, în curs de apariție, la Editura Cartea Românească.