GEORGE DAVID – Rug/ă

La drept vorbind, mirosul de carne femeiască linsă de limbile flăcărilor nu era deloc plăcut, însă în cugetul părintelui inchizitor Célestin1 el se asocia cu sentimentul reconfortant al datoriei împlinite. Într-adevăr, era foarte pătruns de misiunea sa și căuta să facă totul cu obiectivitate, cinste și echi- libru, totul după carte; mai bine zis, după cele cinci tomuri ale manualului Practica inquisitionis heretice pravitatis al sfinției-sale Bernard Gui, care fusese inchizitor-șef de Toulouse; și mai ales după ultimul volum, în care preacuviosul părinte spunea: „Pe acuzatul vrăjitor, ghicitor sau invocator de demoni, îl vom întreba natura și numărul vrăjilor, divinațiilor sau invocațiilor pe care le cunoaște și de la cine le-a învățat. Item (de asemenea), vom intra în detalii, având grijă de calitatea și condiția oamenilor, pentru că in- terogatoriile nu trebuie să fie la fel pentru toată lumea. Altul va fi cel al unui bărbat, altul cel al unei femei”2.

De ceva vreme, fragilul și uscățivul părinte Célestin se specializase pe cercetarea cazurilor de vrăjitorie feminină. La început, pur și simplu întâm- plarea făcuse să-i cadă în sarcină mai ales situații cu femei suspectate că ar fi vrăjitoare, apoi, atât el însuși, cât și cei cu care colabora realizaseră că măiestria lui de inchizitor era pur și simplu briliantă în astfel de spețe. Cu o răbdare harnică, părintele inchizitor se dăruia întru totul cauzelor la care lucra, conducând ancheta cu minuțiozitate de orfevrier, așa cum învățase din experiențele trecute și din sus-zisul manual: „Acuzatei i se pot pune următoarele întrebări: ce știe, ce a învățat, la ce practici s-a angajat cu privire la copiii care sunt victime ale unui deochi sau ale unei vrăji? Item, despre sufletele pierdute sau blestemate; item, despre hoții de întemnițat; item, despre acordul sau dezacordul provocate între soți; item, cu privire la fecundarea femeilor sterile; item, despre substanțele cu care vrăjitoarele te fac să dispari, despre bucățile de blană, gheare și altele; item, despre puterea asupra sufletelor morților; item, despre prezicerile cu privire la evenimente viitoare; item, despre zâne, despre care se spune că umblă noaptea; item, despre descântece și invocații cu folosirea incantațiilor, fructelor, plantelor, funiilor și altora asemenea; item, de la cine le-a învățat? De la cine le ia? Cine li le procură? Item, ce știe despre vindecarea bolilor cu ajutorul farme- celor sau incantațiilor? Item, ce știe despre acel mod de a culege plante, în genunchi, cu fața spre răsărit și recitând rugăciunea de duminică? Item, ce e cu acele pelerinaje, liturghii, ofrande de lumânări și împărțiri de pomeni pe care vrăjitorii le impun clienților lor? Item, cum faci să descoperi bunurile furate și să cunoști lucrurile oculte?” și tot așa, item, item, pagini întregi de proceduri pe care Célestin se străduise să le priceapă în profunzimea lor și să le aplice cât mai temeinic.

Da, temeinic, acesta era cuvântul: părintele inchizitor se ferea cât se poate de tare să cadă pradă vreunui sentiment, vreunei slăbiciuni care să-i influențeze în vreun fel ancheta. De fiecare dată când începea o nouă cer- cetare împotriva vreunei femei bănuite de practici vrăjitorești, își impunea cu hotărâre să fie cât se poate de drept în investigarea acestor ființe slabe cărora Dumnezeu le-a îngăduit să cadă mai ușor pradă păcatului, să plece mai lesne urechea la chemările celui necurat.

Cu totul dedicat chemării sale, părintele Célestin nu ostenea niciodată cu interogatoriile, în urma cărora dispunea, după caz și după prescripțiile manualului, fie scurte perioade de iertare, fie trecerea la etapa torturilor, toate aplicate gradat și cu măsură, astfel încât aflarea adevărului să nu fie cumva pusă în pericol. În mod inevitabil însă, toate aceste străduințe aveau ca re- zultat final verdictul de vinovăție. Așa se face că până acum nu mai puțin de nouă inculpate fuseseră trimise stăpânului lor din infern cu ajutorul rugurilor aprinse în diverse piețe publice, astfel încât să fie de învățătură pentru toți.

Conștiința importanței misiunii sale îi apărea cu atât mai multă putere atunci când dădea cu ochii de tăntălăul de Anaclet, feciorul care îngrijea de locuința sa modestă. Un asemenea moment nu-i făcea deloc plăcere, ba dimpotrivă, în ciuda gândurilor creștinești, nu-și putea reprima o grimasă disprețuitoare: un vlăjgan netot, lung cât o prăjină, dar bine clădit, cu mușchii jucându-i pe sub cămașa purtată neglijent, cu o claie neorânduită de păr ară- miu, cu niște ochi albaștri în adâncul cărora nu se făcea simțită nicio urmă de înțelepciune, mai tot timpul sprijinit într-o mătură uriașă de nuiele și îngânând ca pentru sine versuri aiurea din câte vreo pasturelă porcoasă :

 

Când o văzu că dă să plece, O urmări, vârtos cât zece,

O prinse-apoi cu mâna-i albă Și o trânti pe jos prin iarbă

Și-o sărută trei ori la rând

Făr-ea să scoată vreun cuvânt. Dar când să fie-a patra dată,

Ea zise: „Domnu’,-a ta sunt toată!”3

 

…Și iată că se apropiase vremea verdictului și în cea de-a zecea cauză aflată în cercetarea sa. O târgoveață despre care nu-ți trebuiau multe do- vezi ca să te convingi că este a dracului, antipatică și rea, cu toate că nu se împotrivise în niciun fel mersului anchetei. Spre deosebire de celelalte, Dangerosa4 – nume parcă predestinat – recunoscuse de la bun început că a practicat vrăjitoria, că a comis insultă față de sacramentul trupului lui Hristos, față de cultul divin și de locurile sfinte, că a sustras din biserici mir și ulei sfințit pentru a le folosi în scopuri necurate, că a botezat chipuri de ceară pentru a trimite răul pe capetele unora, că a jurat să renunțe la astfel de practici dar și-a încălcat jurământul… Îi denunțase de la bun început pe cei care au învățat-o, pe cei care o aprovizionau, pe cei care apelaseră la descântecele ei. Totul decursese atât de ușor, încât părintele Célestin se simțea întrucâtva frustrat de faptul că nu fusese nevoie să apeleze la tortură. Fiindcă – recunoștea în sinea lui, deși nu se mândrea cu asta – i-ar fi plăcut tare mult ca Dangerosa să cunoască îmbrățișarea metalică a acelei mantii oțelite, căptușită pe interior cu o mulțime de țepi mai mari sau mai mici, pe care companionii săi inchizitori o denumeau La vierge de fer, în vreme ce dincolo de Marea Mânecii călăii o alintau cu numele de Iron Maiden.

În finalul anchetei sale laborioase și nepărtinitoare, părintele îi anunțase inculpatei rezultatul: va fi deferită tribunalului secular cu sentința – cum altfel? – de ardere pe Dangerosa o primise fără a arăta vreo surpriză, iar când părintele încheiase formularea oficială, îi zisese cu năduf:

– Părințele ticălos, dreptatea pe care o joci tu în fața tuturor e mai în- drăcită decât slujirea lui Satan pe care am practicat-o Pentru că trebuie să știi un lucru: dintre toate femeile pe care le-ai condamnat până acum, eu sunt singura vrăjitoare cu adevărat, în celelalte nouă cazuri de până acum ai trimis în foc suflete inocente, ființe care n-au apucat să-și ducă până la capăt nici destinele, nici trăirile, nici spaimele. Fii blestemat să faci tu asta, judecător strâmb ce ești! Fii blestemat să duci tu toate ale lor până la capăt! Fii blestemat, fii blestemat, fii blestemat!

Cum era și firesc, Célestin nu se lăsase pradă furiei în urma acestor imprecații. La urma urmei, o asemenea reacție era de așteptat ca o consecință a unei sentințe atât de grele. Iar justiția își urmase cursul, astfel că acum piața se umplea încet-încet cu neplăcutul miros de carne arsă ce gâdila nările atâtor gură-cască.

Trecură câteva zile, deja părintele Célestin se îndreptase către alte lucrări cerute de menirea sa de inchizitor, astfel că uitase deja de oțărâta Dangerosa și de afuriselile ei. Nu putu însă trece cu vederea peste niște schimbări la care nu se așteptase deloc, schimbări produse în propriile-i purtări.

Prima modificare pe care o observă fu cea în legătură cu  copilașii. Într-adevăr, în locul acelor vietăți orăcăitoare, pline de muci și fojgăind pre- cum cărăbușii căzuți pe spate, acum descoperea cu gingașă uimire niște drăgălășenii zulufate, toate numai rotunjimi bucolice, care îi făceau inima să se topească precum untul în tigaia încinsă de Anaclet atunci când îi gătea câte ceva de-ale gurii. Și atunci, fără să vrea, își aminti de Arlette, una dintre femeile pe care le judecase și care implorase în zadar să-i fie adus pruncul sugar pe care să-l vadă înainte de incinerare.

Lucrurile însă nu se opriră aici. Acea transformare fu urmată și de altceva, mult mai greu de suportat: în fiecare seară, după ce-și făcea rugăciunile cuve- nite, părintele inchizitor simțea cum este cuprins de călduri, care deveneau iute fierbințeli în toată regula, ca și cum s-ar fi aflat pe un rug căruia i se dăduse foc. Fumul înecăcios îi sugruma respirația și îi zgâria ochii, mirosul hainelor arzânde îl sufoca, plămânii îi plesneau în disperată nevoie de aer, apoi urma duhoarea pielii încinse peste măsură, miasma părului de pe picioare și de pe trup mistuit de flacără. Simțea cum pielea înfierbântată nu mai asudă, ci se asprește, crapă și lasă să supureze broboane de grăsime care întețesc flacăra și mai rău. Mușchii i se contractau în spasme de nestăpânit, venele supraîncălzite se scorojeau cu sângele închegat în ele, inima îi bătea în tâmple din ce în ce mai nebunește și mai neregulat, iar toate aceste trăiri îl făceau în cele din urmă să urineze de durere.

În scurt timp, se dovedi că nu era vorba doar de o întâmplare, deoarece grozăviile se repetau seară de seară. Astfel, în una din zile, când venise acasă obosit de treburile inchizitoriale, simți în mod ciudat, inexplicabil, impulsul de a se relaxa croșetând. Pornirea era atât de puternică, încât se ridicase din scaun cu gând să caute după ghemele cu fire și uneltele de croșetat, deși știa foarte bine că asemenea lucruri n-aveau ce să caute în casa lui. Și atunci își aminti de Huguette, cea harnică la cusut și împletit. Apoi urmă supliciul rugului.

În altă seară, făcându-și plimbarea prin grădina casei, se surprinse că își fâțâia șoldurile într-un mod neașteptat, chiar obscen, așa cum n-o mai făcuse niciodată până acum. Rușinat, se pomeni deodată în gând cu Théophanie, care, oricât de abătută ar fi fost, tot își unduia șoldurile când umbla. Apoi urmă supliciul rugului.

Item (pardon, de asemenea) avu nefericite prilejuri de a experimenta trăirile și purtările pe care nu mai apucaseră să și le ducă până la capăt Brunissen- de, Clotilde, Etiennette, Franchilde, Sichède… Și toate finalizate cu supliciul rugului, imposibil de suportat.

Dar ceea ce-l convinse că trebuie făcut ceva fu perioada (zile la rând, nu una singură) în care veni rândul Pulcellei. Pulcelle cea rea de muscă, cum aflase că i se spunea atunci când cercetase cauza. Pentru început, nu știuse ce înseamnă, iar în timpul interogatoriilor se ferise să ceară lămuriri, ca să nu-și trădeze neștiința. Când, în cele din urmă, aflase înțelesul zicerii despre o femeie rea de muscă, constatase că, la drept vorbind, nu era nicio legătură cu practicile vrăjitorești, așa cum crezuse. Asta nu schimbase însă cu nimic verdictul final, nici punerea lui în aplicare.

Așadar, într-o bună zi, când intră în curtea casei, dădu nas în nas cu Anaclet, care trebăluia pe afară mormăind ca de obicei un cântec deșucheat, un crâmpei despre împerechere, că doar atâta îl ajutase mintea să rețină din cele câte se cântau pe ici-pe colo din voluminosul Roman de la rose:

 

Apoi vârâi la adăpost

Toiagul meu cel noduros,

Dar traista atârna-n afară

Și, de-ncercai iară și iară,

Mai mult de-atât nu reușii,

Deși din greu mă străduii:

Năuntru-i bățul plin de vlagă,

Afară-i biata mea desagă.5

 

Văzându-l, părintele Célestin se așteptă să fie cuprins de aceeași repul- sie acră ca de obicei. Dar iată că, în locul acesteia, trăi altceva cu totul nou pentru el: simți cum brusc i se întăresc sfârcurile la vederea feselor pietroase sprijinite pe coloanele celor două picioare vânjoase, iar prin vintre îl străfulgeră o căldură primejdios de plăcută. Și îl copleși o dorință inexplicabilă de a-și desface picioarele (la ce bun? își dădu seama aproape în același moment), sperând că Anaclet îi va face toate acele scârboșenii tentante despre care cânta mai mereu. Când realiză ce i se întâmplă, părintele inchizitor se grăbi să intre în casă copleșit de dezgust și de rușine. În casă, cum era de așteptat, urmă supliciul rugului.

Spre deosebire de celelalte, calvarul trăirilor Pulcellei se repetă și a doua zi, și a treia… Până când, nemaiavând încotro, părintele Célestin convocă de urgență tribunalul secular.

– Dar pentru ce, părinte inchizitor? întrebă burghezul rotofei care, ca staroste al breslei blănarilor, prezida lucrările instanței. Nu avem știință să fie vreo cauză în curs de cercetare.

– Eu însumi voi fi cauza, gemu Célestin.

– Cum așa? se minună De unde și până unde? De ce ar cere sfinția-voastră să compară în fața judecății?

Ca de dincolo de lume, părintele reuși să îngaime:

– Ca să-mi ispășesc, în sfârșit, propria condamnare.

---

1. Numele masculine sunt preluate de la adresa: https://www.prenoms. com/edito-prenoms/les-prenoms-medievaux-quelques-prenoms-masculins- du-moyen-age-o5073.html#5hfst5tYpyyQfDWI.99

2. După articolul Le manuel de l’inquisiteur Bernard Gui (1321-1324), http://sourcesmedievales.unblog.fr/2008/06/11/le-manuel-de-linquisiteur- bernard-gui-1321-1324/
3. Versificare după pasturela Per amor soi gai din culegerea Jean Audiau, La pastourelle dans la poésie occitane du Moyen Âge, Slatkine Reprints, Genève, 1973, p. 100.
4. Numele feminine sunt preluate de la adresa: https://www.prenoms. com/edito-prenoms/les-prenoms-medievaux-quelques-prenoms-feminins-du- moyen-age-o5072.html#kTC5AykshsV2hw8e.99
5. Versificare după Guillaume de Lorris, Jean de Meun, Romanul tranda- firului (ediție bilingvă), vol. II, Polirom, Iași, 2020, p. 559.