CONSTANTIN ARCU – Firma de pază

XXIX.

Rahila scotocea peste tot și făcea socoteli, încercând să priceapă cum de ajunsese deja la fundul sacului cu bani, pe care crezuse că stă după moartea soțului ei. Însă Geo îi lăsase drept moștenire, pe lângă activele pentru care era invidiată de vecine, și câteva încurcături, cărora nu reușea să le dea de capăt. Era ca și cum ar fi moștenit banii din punga diavolului; de îndată ce-i scotea la lumină, i se fărâmițau printre degete și nu se alegea cu nimic.

Într-o ordine care-i venea la întâmplare în cap, apăru întâi Genucu, pe care, în filmul din mintea ei, îl vedea cu un maldăr de euro în brațe. Era o imagine atât de vie, încât putea să jure că zgârcitul de Geo dosise bani, încredințându-i lui Genucu spre păstrare. Părea om cumsecade Genucu, dar cum poți să-i pui în brațe un morman de euro, fără să ai vreo țidulă la mână? Din păcate, nu știa câți bani se aflau în grămada de sub ochii ei și nici nu era sigură dacă nu exista pe undeva vreo chitanță. Prin hârtiile din casă nu găsise nimic, iar dacă Geo avusese asupra sa vreo dovadă scrisă, numai Dumnezeu din ce- ruri putea ști, pentru că trupul îi fusese pus în sac sigilat din cauza covidului.

Existase și cabana de la Poieni, unde muncise pe rupte și-și frânsese șalele, dar ce te faci dacă Mărean cărase acolo tot plutonul de pierde-vară din cartier și nu s-au lăsat până au făcut-o scrum. Și cine să răspundă? Ba că-i de la cahlă, ba că pereții erau din lemn uscat, mai lipsea să-i învinuias- că, pe Geo și pe ea, c-au făcut-o. Și de la cine să pretinzi despăgubiri, când nemernicii n-au după ce bea apă? Poți să te judeci prin toate tribunalele, că nu scoți un sfanț de la scursurile alea. Și nici nu fusese asigurată, pentru că Geo nu arunca bani la șmecherii din asigurări. Așa că se văzu nevoită să pună cruce și cabanei, n-avea încotro.

Mai era printre active și Skodița, însă pusese ochii pe ea Crina-curviștina, cum obișnuia s-o numească. Cică să-i dea Skoda pentru Georgel, măcar atât să-i rămână bietului orfan după tăticul lui, Doamne apără și păzește! De parcă ea n-ar fi știut că-l dusese de nas pe bietul fraier și-i pusese în brațe un bastard, pe care-l făcuse cu cine știe ce golan. Ea avea nas de detectiv și urmărise schimbul lor de mesaje de pe telefonul lui Geo, știa de suma pe care lună de lună o plătea ca pensie alimentară, însă nu mișcase un deget, de teama unui scandal care putea să ia amploare.

Revenind la problemele imediate, Rahila înțelese că toate atuurile se aflau în mâna Crinei, pentru că boarfa putea pune pe masa judecătorilor certificatul de naștere pe care numele Minea Geo era scris cu litere mari. Cum să te bați cu ea? Noroc că nu ridica și alte pretenții, că nu știa pe unde ar fi scos mâneca. Numai să-l lămurească pe Mărean să renunțe la Skoda aia, că și el avea hachițe și amenințase că îi va trage o bătaie putorii de n-o să-i mai trebuiască în veci mașină. Și cum să-l convingă, când Mărean era la curent cu problemele paternității tatălui său vitreg, dacă nu cumva, ferească sfântu’, știa încă și mai multe.

Numai încurcături și pierderi peste tot, exceptând un loc prin care părea că va pătrunde soarele și-n ograda ei. Era terenul de la Poieni, pe care încerca să-l vândă la un preț bun. Ea și Mărean n-ar fi reușit să ridice altă cabană și nici nu era interesată de casă de vacanță. Cabana fusese jucărioara lui Geo, unde pretindea că se odihnește la sfârșit de săptămână. Ea se săturase de noroiul și de liniștea satului încă din vremea copilăriei și nici nu putea să se fâțâie încolo și încoace, mai ales că, după toate probabilitățile, urma să rămână fără mașină.

Dacă un rău nu vine niciodată singur, pentru simetrie, în cazul Rahilei o afacere bună avea să fie urmată de alta la fel. A fost mai întâi un telefon de tatonare de la Tincu. Acela aflase de la Marian despre vânzarea terenului și se întreba dacă doamna era interesată să investească într-o afacere bună.

„În vremuri tulburi, o afacere bună e una sigură”, ținu să precizeze polițistul. El era convins că Rahila avea vână de investitor și va fi interesată de ofertă.

Deși Rahila nu investise nici un sfanț niciodată, s-a simțit măgulită de compliment. Jumătate de oră mai târziu, se întâlnea cu Tincu la patiseria din apropierea pieței. Terasa nu funcționa în anotimpul rece și au luat loc la o masă dinăuntru. Mai erau doi clienți la o masă din colț, iar o cucoană examina mărfurile din galantar. Chelnerița le-a dus câte un ceai verde, au schimbat câteva vorbe și s-a retras la treburile ei.

În timp ce amesteca ceaiul cu lingurița, Tincu trecu la prezentarea ofertei, de parcă toată viață ar fi fost comis-voiajor.

– Nu v-aș fi deranjat, stimată doamnă, dacă n-aș fi convins că-i o afacere bună, o asigură T L-am cunoscut pe domnu’ avocat și, ca să spun așa, am lucrat împreună, Dumnezeu să-l ierte! N-aș putea să vă propun ceva de care nu sânt sigur.

Rahila rămase la pândă. În ciuda asigurărilor, în jur vedea numai șmecheri care urmăreau s-o ușureze de bani. Încercă să nu-și trădeze încordarea și schiță un zâmbet, cât să nu-și arate dantura paradită pe care stomatologul părea decis să i-o refacă.

– Vă știu, spuse, privind lichidul tulbure din ceșcuță. Răposatu’ Geo, Dumnezeu să-l odihnească în ceruri!, vorbea deseori despre dumneavoastră.

– Era un om fain, o asigură Tincu, fără să-și poată închipui motivul pentru care l-ar fi pomenit vreodată avocatul. E-hei, mereu ne întâlneam prin tribunal, că eu asiguram paza infractorilor!

– Știu. C-așa spunea și Geo, domnu’ Tincu tare-i de încredere cu infrac- torii ăia periculoși și tot din astea…

– Asta a fost, ce să-i faci, spuse Tincu. Nimica nu-i veșnic. Dar să revenim la problema noastră, stimată doamnă… Un fost coleg din poliție, pensionat de vreo cinci ani, are o firmă de pază și protecție. Numai că doctorii i-au descoperit o boală cardiacă și i-au interzis să se streseze, așa că-i nevoit să vândă firma. Prețul e bun și afacerile cu paza merg foarte bine acum.

Inițial, Rahila crezu că polițistul glumește, apoi se dumiri că nu-i deloc așa. N-avea nici o idee despre activitatea firmelor de pază, bănuia numai că se ocupau cu protecția unor magazine mari, ca Profi sau Kaufland. Și la farmacia din fața pieței, unde lucra soția lui Tincu, dormita mereu un boșorog pe un scaun, îmbrăcat într-o uniformă caraghioasă. Peste tot erau băgate firme din astea, aglomerație mare, plus că habar n-avea ce-i de făcut.

– Chiar nu știu ce să spun, recunoscu Rahila. O firmă de pază? Nu m-am gândit la asta…

– Sigur, încuviință T Tre’ să vă gândiți. Eu cred că ar fi un pas bun. Pentru început, puteți să-i angajați pe pretenarii lui Marian, că și-așa taie frunze la câini prin piață. În armată nu prea vor să se angajeze, că-i instrucție și nu știu ce, da’ să-și miște fundu’ dintr-un loc în altu’ pot. Iar eu mă pensionez cam într-un an și mi-ar plăcea să vă pun afacerea pe roate, pe cuvânt!

Rahila nu reușea să-l mai asculte. Mintea i se încâlcise într-un hățiș de amintiri recente, încercând să descopere o fază căreia nu-i dăduse atenție și care acum încerca să-și facă loc năvalnic. În cele din urmă, reuși s-o dibuie și s-o extragă din vălmășag, o imagine în care apăru domnul Sandu, care-i găsise pe băieți săpând terenul de la Poieni, în căutarea banilor ascunși de Geo. Acela făcuse haz pe seama băieților, spunând că, în timp ce făceau să- pături, ar fi putut să asigure și paza stabilimentului de bătrâni. Se întrezărea o șansă să-și recupereze ceva din paguba produsă de incendiu, socoti Rahila, dacă-i angaja pe destrăbălații ăia pe niște salarii minime. Își fixă reperele: „Firmă, angajare băieți și contract cu azilul, astea nu pot fi despărțite. Cred că reperele-s în ordine inversă, nu știu cum vin ele și tre’ să chibzuiesc”.

– Să văd ce zice și Mărean, Vă dau telefon zilele astea, adăugă, în timp ce-și ridica masca în dreptul nasului.

Rahila se întoarse acasă ca ghidată de o entitate stranie și, înainte să discute cu Marian, îl sună pe domnul Sandu. Se așezase în fotoliul în care moțăia Geo, pe când învăța limba engleză din Macmillan English Dictionary. Mister Judge Tomcat sforăia pe canapeaua de alături, iar femeia începu să-l mângâie pe spinare. Nu apucase să-și facă un plan de bătaie și nici nu era timp, hotărându-se pe loc să meargă pe mâna inspirației.

Sandu răspunse de îndată și Rahila se simți un moment descumpănită. Cum să înceapă? Nu mai făcuse afaceri în viața ei și-și reproșă că-l apelase pe domnul acela, fără să fi stabilit dinainte cum să pună problema. Iar inspirația nu dădea semne că ar putea s-o ajute în vreun fel, așa că se gândi să închidă mobilul sau să-i spună domnului Sandu că a sunat din greșeală.

Însă bunăvoința domnului o liniști numaidecât și i se făcu rușine de preci- pitarea ei. Încercă totuși să tragă de timp, recomandându-se ca fiind doamna cu terenul de la Poieni, iar Sandu o asigură că știe exact cu cine vorbește: „v-am reținut în memoria mobilului, distinsă doamnă, se poate?”. Prinsă cumva la înghesuială, doamna se văzu nevoită să treacă la acțiune, informându-se dacă ar fi fost interesat de serviciile unei firme de pază. Improviză puțin, asi- gurându-l că deține o firmă cu acest profil, ale cărei baze fuseseră puse de regretatul său soț, avocatul Geo Minea, Dumnezeu să-l odihnească în pace!

„Firmă de pază?”, întrebă domnul Sandu, de parcă auzise pentru prima oară de așa ceva, apoi păstră câteva momente de tăcere, rumegând probabil propunerea. Rahila încercă să intre pe firul lui de gândire, convinsă că acela nu se va arăta interesat din cale-afară de propunere. Toți întreprinzătorii aveau nevoie de timp de reflecție, afacerile nu se făceau în grabă. Plus că era recomandabil să-i dai de înțeles celuilalt că proiectul nu-ți stârnea mare interes și numai din bunăvoință accepți să analizezi, deși ai fi fost tentat să refuzi pe loc.

Femeia răsuflă ușurată când Sandu o anunță că singur nu poate decide, urmând să se consulte cu fratele său, investitorul principal în afacere. Solici- tarea îi venea la fix. Nu era pregătită să înceapă negocieri în legătură cu un serviciu de pază pe care nu-l avea încă și nu știa când și-n ce condiții îl putea obține. Își aminti de reperele pe care își propusese să acționeze, înțelegând că nu puteau fi stabilite priorități rigide și se impunea să fie tatonate din mers, după împrejurări. Deocamdată trebuia să discute cu Mărean, chiar dacă băiatul părea lipsit de pricepere și energie, un papă-lapte, după cum îl alinta în sinea ei. Era totuși singurul bărbat din casă.

Marian se întoarse acasă puțin după ora prânzului, mai devreme ca de obicei, iar maică-sa își spuse că probabil trăsese la măsea și-l înghesuia foamea. Tânărul înghiți la repezeală tochitura și murăturile de alături, suspi- nând din când în când de satisfacție. Mânca mult, însă nu se îngrășa. „Așa-i feleșagu’ lui, seamănă cu taică-su”, obișnuia să spună Rahila, adăugând de obicei că ea lua în greutate numai mirosind mâncarea în bucătărie.

După ce termină cu prânzul, Marian intră în sufragerie și deschise tele- vizorul. Își dăduse seama că maică-sa avea ceva pe suflet și spera să nu se fi răzgândit în privința vânzării terenului. Lui îi sufla vântul prin buzunare și nu i-ar fi stricat niște bănuți picați ca din cer. Iar dacă nu vindea terenul, era posibil ca maică-sa să pună legume sau să facă niște sere acolo, ceea ce însemna hămăleală din care nu se-alegea cu nimic până la urmă.

Rahila puse vasele în chiuvetă, șterse masa din bucătărie și apăru în urma lui. Fără introducere, îi relată despre propunerea lui Tincu. Marian rămase uluit. Prin cap i se învălmășeau imagini cu indivizi musculoși, fără să priceapă ce-i ieșea lui din toată povestea asta. Cât trăia bătrânul, o firmă de pază ar fi fost ceva, ținând seama că Geo era avocat și ar fi putut ține lucrurile sub control. Însă acum situația era cu totul alta, deoarece nici el, nici maică-sa nu știau să gestioneze o firmă.

Observându-i ezitările, maică-sa îl îndemnă să se informeze dacă băieții n-ar fi interesați să lucreze ca agenți de pază și imaginea lui despre firmă apăru într-o lumină nouă. Și dintr-odată imaginea se răsturnă. Musculoșii din mintea lui Marian au dispărut numaidecât, lăsând loc băieților de pe terasă, un tablou familiar, plăcut. El putea fi șeful cel mare, urmând ca în ierarhia de tip cazon băieții să ocupe locuri în funcție de disciplină și rezultate. Criterii abstracte de care n-avea nici cea mai vagă idee, reduse deocamdată la sim- patia pe care o purta unuia sau altuia.

Surescitat, Marian îi șterse un bobârnac motanului și Mister Judge o zbughi arătându-și colții, scuipând și mârâind furios. Cei doi nu aveau o relație bună și zilnic se găseau pricini de ceartă. Erau ca două săbii în aceeași teacă, obișnuia să spună pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios Rahila. Ea condamna ferm orice fel de violență, pentru că Mister Judge, speriat, stătea ascuns un timp prin unghere și tot acolo își făcea nevoile, iar femeia nu tolera căcatul de mâță prin casă. Însă Marian nu luă în seamă reacția cotoiului, își puse pe umăr geaca îmblănită de blugi și coborî scările, având sentimentul că era un

Rahila își urmări feciorul prin fereastra din bucătărie, iar după ce Marian dispăru pe trotuar către piață, se întoarse gânditoare în sufragerie. Care putea fi următorul pas? Domnii urmau să se decidă cu privire la prețul cerut pentru teren, pretextând că li se părea pipărat, o cacealma ca să-l scadă, de parcă ea ar fi fost fraieră. Nu era o idee bună să-l sune pe Sandu, deoarece ar lăsa impresia că stă în banii lor și abia aștepta să încheie actele la notar.

„Nu, stimați domni, Rahila e fimeie descurcăreață, nu-i proasta voastră, așa să știți”, îi atenționă. „Puteți fraieri pe alții, dar nu pe mine și, vreți, nu vreți, vă interesează terenu’ meu, mânca-v-ar mama!”.

Ca în transă, apelă un număr din agenda telefonică, presimțind că era următorul pas pe care trebuia să-l facă. Numai că pe neașteptate răspunse o cucoană țâfnoasă, uimită că ditamai polițistul era căutat acasă de o femeiușcă. Rahila îi ghici gândurile și nu așteptă ca doamna farmacistă să și le expună, ci se grăbi să se recomande ca fiind soția avocatului Geo Minea și regreta că era nevoită să-l deranjeze pe domnul acasă. Doamna Tincu o știa pe Rahila și se grăbi să-și rotunjească tonul vocii, „iertați-mă, doamnă dragă, nu v-am recunoscut! ”.

Domnul Tincu era prin bucătărie și răspunse bucuros, de îndată ce ne- vastă-sa îl strigă, precizându-i cine îl căuta la telefon.

– Puteam să pun rămășag c-o să vă hotărâți repede, stimată doamnă, o asigură, dintr-un foc, T O doamnă inteligentă miroase din aer o afacere bună, n-are nevoie de mult timp de gândire.

– N-am apucat să discut cu Mărean, minți Rahila, pentru a nu-și risipi aura de femeie inteligentă, pe care tocmai i-o așezase pe creștet polițistul. Adică am vorbit ceva pe fugă, se corectă imediat, rămâne pentru diseară să stabilim ce și cum.

– Sigur, e bine să discutați, admise Tincu, ușor descumpănit. Sigur că Rahila sesiză dezorientarea omului.

– V-am deranjat într-o altă problemă, spuse Sânteți polițist și precis știți cum trebuie procedat…

– Spuneți-mi despre ce-i vorba și vedem.

– Vreau să cumpăr un pistol, declară femeia, luându-și inima în dinți.

– Pistol?! O cută se ivi între sprâncenele gaborului care se întrebă: „Ce-i trebuie pistol? Baba și mitraliera, chiar se nimerește, ha, ha, ha!”. Ce fel de pistol?

– Eu nu știu. Un pistol de apărare.

– Ce pot să vă spun, e că sânt mai multe feluri de arme, preciză T Acuma, de care vreți să vă cumpărați, sânt cu gloanțe, dar și cu bile de ca- uciuc. Vorbiți și cu Marian, chiar dacă n-a făcut armata… Vă hotărâți și pe urmă vedem. Sânt niște condiții la fiecare, să mă interesez și eu, că nu le știu pe de rost.

– Eu zic că cu gloanțe, că nu-l ieu să sperii mâțele din parcare.

– Așa zic și Și dacă o s-aveți firmă de pază, un pistol chiar vă trebuie. Nu strică să ai o armă în casă. E-hei, multe se petrec și-n lume. Ce-am avut de tras cu pandemia, dar câte conflicte n-or s-apară de-acum încolo! Totu-i pân’ la maț, ce s-o lungim. Dacă n-are omu’ ce pune în gură, iese în stradă și-ți dă în cap.-

– Doamne ferește! Nici nu vreau să mă gândesc…

– Pe urmă, îi nebunia cu războiul, plusă Tincu. Numai asta ne mai trebuie acuma, să se răfuiască rusu’ cu ucraineanu’ taman în coasta noastră.

– Ce mi-i unu’, ce mi-i altu’? De la ce se iau la gâlceavă și ăștia, Doamne iartă-mă!, că-s numa’ niște rusnaci toți…

– Le spuneți cu mare dreptate, stimată doamnă! E-hei, vin alții și bagă bățu’ prin gard. Ferească sfântu’ ce rahat mare poate ieși din treaba asta…

– Se împlinește ce scrie la cartea sfântă, zise Rahila, schimbând mâna în care ținea telefonul. Vine

– Mă tem că așa este, doamnă bună. Eu nu sânt bisericos, însă apar sem- ne, de parcă vine sfârșitul Poate ați auzit de omul sfânt care prorocește și are vedenii, numa’ foc și cenușă și sânge…

– Doamne ferește și apără-ne! Și unde-i asta?

– La , în Bucovina. Un târg frumușel, dar e-un frig ca-n Siberia. Am făcut armata acolo, la grăniceri.

– Am auzit de , cum să nu. Astă toamnă, la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, am cunoscut o doamnă din R. Și mai știu pe cineva care s-a mutat nu demult acolo. Zilele trecute am vorbit cu el la telefon, da’ nu mi-o zis nimica despre sfânt și de semnele astea.

– Cine știe? Unii nu cred. Ca Toma necredinciosu’, nu știți?

– Așa-i, domnule T Om vedea ce-o mai fi. Dar nu uitați de pistol, vă rog.

– Nu uit, se poate? Tincu își dădu ochii peste cap, spunându-și: „Da’ un tanc nu vrei mata? Ce naiba-i trebuie pistol? Numa’ aiureli au în cap babele astea”. Nu demult comandantul le-a prelucrat cazul unei femei în vârstă, dintr-un cătun amărât, care cultiva canabis în șură și prin grădină și nimeni nu bănuia Polițistul trebuie să fie vigilent, în vremurile astea nu poți avea încredere în oameni. Apoi, adăugă în receptor: Vă sun eu mâine, după ce aflu amănunte.

Marian se întoarse acasă spre seară, ușor afumat, însă într-o dispoziție de zile mari. Băieții își dăduseră cu entuziasm acordul de principiu pentru angajare în firma de pază și protecție, simțind că venise vremea să dea ceva bun pentru societate. Tentativa lor de a se înscrie ca voluntari în armata română fusese dejucată de forțe aflate în slujba unor servicii secrete străine. Ei și-au făcut datoria patriotică, prezentându-se la unitatea militară într-o zi spre amiază și fiecare avea, zău, în piept inima veselă, pentru că luaseră înainte câte un țoi de votcă, ca să scape de răul din seara precedentă și de tremurături.

Băieții s-au prezentat la poarta unității militare și au anunțat sergentul de pază în legătură cu intențiile lor. După un moment de derută, individul i-a examinat cu sclipiri vesele în ochi, apoi a dat telefon unui șef, socotind după tonul cazon cu care se adresase. Pe scurt, sergentul anunță sosirea acestui grup de luptători și, ca dovadă că omul avea abilități în arta militară, schiță la telefon o posibilă inversare a raportului de forțe armate din sud-estul Europei, cu implicații în strategiile viitoare ale NATO.

După câteva minute, a apărut în pas alergător un subofițer care i-a înco- lonat și i-a băgat într-o anexă de lângă poartă. Se deplasau pe un hol lung, cu mozaicul lucind de curățenie, până când subofițerul a sesizat că în spatele grupului se întind urme grele de noroi. Holbându-se la amprentele adânci, maronii, subofițerul ordonă: „Grupă, stai!”, iar băieții reușiră să se oprească, după busculada veselă în care s-au trezit implicați din cauza luptei cu inerția. Subofițerul părea total nemulțumit că băieții se supuneau legilor fizicii, cea ce era de netolerat în armata română.

Dar asta era altă poveste. Făcând de îndată cercetări prin mijloace spe- cifice, subofițerul descoperi că vinovat de abaterea de la disciplina militară se făcea Bidirel care purta niște bocanci militari vechi și intrase prin noroaie, pe care era greu de spus unde le putuse găsi. În plus, miroseau a băutură de-ți întorcea nasul, așa că, înainte de toate, au fost puși să facă lună tot holul cu teuri și lighene cu apă aduse de doi soldați.

Fără să-i lase să-și tragă sufletul, au fost introduși într-o încăpere și li s-au cerut actele de identitate și livretele militare. Din motive de siguranță națională, băieții nu purtau documente asupra lor și s-au scotocit prin buzunare de formă. Numai Bidirel avea livretul militar și subofițerul s-a holbat mult timp la notația privind gradul de sublocotenent al brunetului nespălat din fața lui. Cum p… mă-si era posibil așa ceva?!

Reuși să-și revină din zăpăceală, spunându-și că el era militar activ, pe când neisprăvitul ăla era rezervist. Niște civili împuțiți, ce să-și bată atât capul? Îi examină din priviri și se interesă de vârsta lor. Toți aveau peste 45 de ani, numai Brusli, care nu se băgase în vorbă până atunci, nu reuși să-și ducă aminte când s-a născut. Interveni unchiul Bidirel, explicând că Brusli nu avea acte, fără să precizeze că părinții lui intenționaseră să-l vândă în Italia și nu l-au înregistrat din acest motiv. În orice caz, garantă Bidirel, copilul fusese născut pe când el se afla în pușcărie, deci trebuia să aibă cam 25 de ani.

Auzind de antecedentele penale ale brunetului, militarul simți că explodea- ză. Își băteau joc de el sau ce? Se interesă dacă și ceilalți au făcut pușcărie și fiecare își prezentă coliziunile pe care le avusese cu legea. Fără să intre în amănunte, cadrul militar le vorbi despre onoarea soldaților români de a sluji țara, virtute pe care nu o dețin cei certați cât de puțin cu legea. Plus că ei se apropiau de vârsta veteranilor și, de când îi lumea, acești oameni sânt lăsați la vatră și la vatră rămân câte zile mai trăiesc ei, preciză, punând punct carierei lor ostășești.

Dar scurta și teribila lor vizită într-o unitate militară le-a amintit că ei erau născuți să fie liberi și că dintotdeauna au detestat APV-iștii. Urau APV-ul ca stare de spirit și concepție de viață. Nimic nu era mai presus de libertate și toate soldele din lume nu-i puteau amăgi să-și sacrifice acest drept constituțional. Ei nu erau făcuți să fie militari și alungară orice gând legat de această carieră îngrozitoare. Însă oferta lui Marian părea o variantă numai potrivită pentru a se afirma în societate. În plus, fuseseră încredințați de Marian că vor avea îmbrăcăminte reglementară de calitate și lefuri generoase.

Fragment din romanul Tramvaiul 13, în căutarea unui editor.